Edmond Dantes 47
— L-am prins pe suspectul Zhang Chunjiu; potrivit declarațiilor lui, Zhang Chunling lucrase în tinerețe la negru într-un mic atelier privat, o fabrică de cherestea improvizată din Binhai, ca să le poată plăti studiile celor mai tineri dintre ei. Dar afacerea mergea prost și nu după mult timp a dat faliment, iar după ce patronul a fugit cu banii, ei au transformat fabrica părăsită într-un adăpost și, prin tot felul de mijloace ilegale — inclusiv jafuri și crime — au strâns o anumită avere.
— Pentru că locul era atunci izolat, în spatele unor dealuri împădurite, relativ bine ascuns, s-a transformat în primul cuib al infractorilor; liderul era Zhang Chunling și, într-un fel, acesta poate fi considerat precursorul organizației de tip mafiot „Grupul Chunlai”.
— Mai târziu, odată cu dezvoltarea turismului, zona Binhai a început să nu mai fie atât de pustie, așa că și-au extins și modificat baza, iar în exterior au deschis o mică afacere de închiriere auto, atât pentru a se camufla, cât și pentru a avea acces mai rapid la informații.
— Dar norocul nu a ținut; nu se știe dacă nu cumva locul acela, unde au fost îngropate prea multe cadavre, a devenit blestemat, însă niciun fel de afacere nu a mai mers acolo, iar turismul a rămas la jumătate mort, fără să atragă oameni; pe măsură ce Grupul Chunlai s-a extins, ei s-au mutat treptat, iar firma de închirieri auto este acum complet abandonată.
— Doamne, oftă Lang Qiao, impresionată până la tăcere,
-…ați săpat atât de adânc!
— N-am avut de ales, răspunse Tao Ran cu un oftat,
-…situația nu este deloc bună acum, iar „Recitatorul” l-a atras pe Zhang Chunling acolo…
— Ce?! izbucniră în același timp Lang Qiao și Xiao Haiyang.
Nu apucară să-și termine vorba când, nu departe de ei, izbucni brusc o rafală de focuri de armă.
Lang Qiao tresări violent, simțind cum i se ridică fiecare fir de păr pe corp, și întoarse capul cu ochii larg deschiși.
— Gloanțe adevărate? Sau trage cineva petarde?
Xiao Haiyang nu avea prea multă experiență nici cu armele de foc, nici cu artificiile, așa că nu putu decât să o privească la fel de neajutorat.
Lang Qiao își duse mâna la talie.
— Ochelaristule, spune-mi că permisul tău de port-armă nu e cumpărat.
— L-am luat la limită, dar nu mă întreba cum, răspunse Xiao Haiyang,
-… toți spun că a fost pentru că am pierdut cinci sute de yuani înainte de examen.
— Ce se întâmplă? vocea lui Tao Ran se auzi din difuzorul telefonului, surprinzând zgomotul de fundal,
-…așteptați, unde sunteți exact?
— Tovarășe adjunct Tao, spuse Xiao Haiyang cu gravitate,
-…acum zece și ceva ani, în astfel de locuri nu existau multe firme de închirieri auto; te-ai gândit… mașina pe care profesorul de arte Yu Bin și elevii lui au închiriat-o atunci ar putea fi chiar de la acei oameni?
Tao Ran nu avea dispoziția să discute cazuri vechi și îl întrerupse rar de ferm:
— Lasă asta deocamdată, sunteți prea aproape, opriți imediat și rămâneți pe loc, echipa lui Luo ajunge în curând!
— Dar… începu Lang Qiao.
Xiao Haiyang apăsă brusc frâna și, în același timp, îi închise apelul.
— Ce faci?
Xiao Haiyang își atinse arma de la brâu; era una dintre cele distribuite echipei când oamenii lui Zhang Chunling îl urmăreau pe Zhou Huaijin, dar nici până acum nu se obișnuise cu ea, simțind-o mereu incomodă la șold; deodată deschise portiera și îi spuse lui Lang Qiao:
— Coboară și așteaptă aici echipa lui Luo.
— Stai… ce vrei să faci?
Xiao Haiyang își strânse buzele într-o linie subțire, iar focurile de armă din depărtare izbucniră din nou, sfâșiind noaptea, din ce în ce mai dese și mai agresive în pustietatea locului; fără să mai spună nimic, deschise portiera și țâșni afară.
— La naiba!
Lang Qiao alergă după el și îl apucă de umăr, imobilizându-l.
— Ai mai fost vreodată pe teren? Ai tras vreodată cu arma? Știi să lupți sau să fugi, domnișorule? Serios, nu-mi vine să cred!
Fața lui Xiao Haiyang se înverzi ușor, pentru că Lang Qiao avea dreptate, chiar și ea, atât de suplă la prima vedere, reușea să-l țină fără efort, dar…
— În primul anunț se spunea că infractorii au luat ostatici; dacă acum Grupul Chunlai și „Recitatorul” sunt în schimb de focuri, ce se întâmplă cu ostaticii?
Deși Tao Ran nu apucase încă să le spună cine erau acei „ostatici”, Lang Qiao tot își încruntă sprâncenele.
— De fapt, acesta e doar un pretext, oftă Xiao Haiyang și, fără să țină cont dacă ea înțelege sau nu, continuă încet,
-…de atâția ani vreau să aflu de ce… de ce există oameni ca Lu Guosheng și ai lui, de ce există alții care îi adună ca pe niște comori și îi folosesc pentru a face și mai mult rău; visez să-l prind cu mâinile mele…
În timp ce vorbea, se zbătu cu putere… dar tot nu reuși să scape din priza ei, ba chiar, în încercare, îi lovi telefonul din buzunar, care căzu pe jos, cu ecranul în jos, izbindu-se de o piatră ascuțită și sfărâmându-se într-o pânză de păianjen.
— Dă-mi drumul, te rog… dă-mi drumul! vocea lui coborî aproape într-o rugă,
-… de peste zece ani trăiesc cu asta, nu a trecut o zi fără să vreau să închei povestea asta; n-am realizat nimic în viață, n-am niciun alt vis… chiar dacă ar fi să mor aici, odată cu ei, aș fi împăcat; tu nu înțelegi, lasă-mă!
Xiao Haiyang percepea bucuria, furia și durerea într-un mod mereu ușor deviat față de ceilalți, iar asta făcea ca, în relațiile cu oamenii, să pară că există mereu o peliculă invizibilă între el și restul lumii, ca și cum ar fi fost un străin lipsit de simțul firesc al lucrurilor omenești; Lang Qiao nu văzuse niciodată la el o tristețe atât de densă și de adâncă, nici acea hotărâre disperată de a merge până la capăt, iar mâna i se slăbi fără să-și dea seama.
Xiao Haiyang, dus de inerție, se clătină un pas înapoi, o privi fix pentru câteva clipe, apoi, ca și cum ar fi învățat dintr-odată să vorbească pe limba oamenilor, aruncă peste umăr:
— Ai grijă de tine.
Și se întoarse să plece.
— Stai!
Lang Qiao se aplecă și își ridică telefonul făcut țăndări, strângând din dinți de ciudă, nu era vechitura primită de la secție, ci telefonul ei personal, aproape echivalentul unui salariu pe o lună, care nici măcar nu apucase să primească folie de protecție înainte să „moară în serviciu”; îl puse la piept și adăugă:
— Știi ceva? Și eu am scăpat un telefon nou chiar înainte de bac și, culmea, atunci am luat peste o sută la matematică; nu seamănă un pic cu povestea ta cu permisul de armă?
Xiao Haiyang rămase fără cuvinte.
— Crezi în chestii din astea… mai puțin explicabile? întrebă Lang Qiao, deschizând portiera mașinii.
– Urcă!
Cei doi se apropiară în grabă de parcarea abandonată, pe vremuri fabrică de cherestea, un loc deschis, vast, în spatele căruia se ridica un deal domol acoperit de pădure; deși vegetația se ofilise în mare parte, ramurile uscate și arborii verzi încă ofereau adăpost.
Lang Qiao ascunse mașina cu îndemânare, cercetă rapid împrejurimile și îi făcu semn:
— După mine.
Xiao Haiyang ezită o clipă, cu o expresie complicată.
— Nu era nevoie să…
— Fără vorbe, ah… Tao nici nu ne-a spus cât de mare e locul ăsta!
Se strecură agilă prin pădurea de pe dealul din spatele fostei fabrici și aruncă o privire în jos, trăgând imediat aer în piept.
Fabrica de cherestea sau firma de închirieri auto — totul era acum o ruină acoperită de buruieni, însă întinderea locului era uluitoare, cât un întreg campus școlar; de jur împrejur erau parcate mașini, iar din interior răsunau focuri de armă dese, în timp ce o dâră de sânge, izbitor de roșie, îi sări imediat în ochi.
— La suprafață pare doar un loc pentru parcarea mașinilor de închiriat, dar în realitate ascunde fugari; structura interioară trebuie să fie mult mai complicată… stai să mă gândesc, de unde începem…
Nu apucă să termine, Xiao Haiyang îi apăsă brusc capul în jos.
Surprinsă, Lang Qiao încremeni pentru o clipă, apoi auzi foșnetul unor pași.
Cei doi se lipiră de trunchiurile a câțiva copaci aliniați, abia îndrăznind să respire, în timp ce pașii grăbiți se apropiau, trecură aproape de ei și apoi se îndepărtară în altă direcție; abia după o vreme Lang Qiao îndrăzni să arunce o privire spre locul unde ascunsese mașina și, în același timp, îi împinse în jos pistolul tremurând, din fericire, băiatul uitase să scoată siguranța, altfel ar fi fost dezastru.
Nu se știe de unde scoase un binoclu mic și observă că grupul număra vreo zece și ceva de oameni, toți înarmați și deplasându-se rapid spre partea din spate a clădirii, către versant.
— Cine sunt ăștia?
— Cred că sunt oamenii lui Zhang Chunling, șopti Xiao Haiyang.
-Par să cunoască foarte bine locul.
— Stai, Tao spunea parcă… că „Recitatorul” l-a adus aici pe Zhang Chunling? Dar nu e acesta fostul cartier general al Grupului Chunlai? Să te lupți pe terenul altuia, liderul ăla al Recitatorului nu are toate țiglele pe casă?
— Frații Zhang au stat mereu în umbră, sunt precauți și fricoși; într-un loc necunoscut nu s-ar grăbi să apară. Poate că tocmai asta urmărește Recitatorul, să-i facă să lase garda jos, spuse Xiao Haiyang, apoi ezită o clipă.
-Qiao Jie… ce facem acum?
Lang Qiao tresări ușor la apelativ, iar inima îi bătu scurt și neașteptat, ca atinsă de un ac fin; aceeași formulă fusese folosită odinioară doar de Xiao Wu, când venise pentru prima dată la secție.
— Mergem, privirea i se ascuți, îi urmărim.
Intuiția ei se dovedi corectă, structura subterană a parcării abandonate era mult mai complicată decât sugera exteriorul, un adevărat mușuroi.
Depozite și coridoare înguste se intersectau într-un labirint de pereți falși și pasaje ascunse, separând perfect fațada „afacerii” de locurile unde se ascundeau lucrurile murdare.
Fei Du aruncă doar o privire de ansamblu și înțelese aproape imediat, locul acesta era, cel mai probabil, precursorul „Luvrului” și al „Stupului”.
Fan Siyuan, care părea să fi cercetat locul de nenumărate ori înainte, se mișca cu o ușurință sigură; sub focul intens al oamenilor lui Zhang Chunling, își conduse rapid grupul în subteran.
Acolo, un spațiu înconjurat din toate părțile de ziduri groase de beton fusese construit după modelul unui adăpost antiaerian; intrarea era protejată de o ușă masivă de siguranță, care se închidea ermetic, vopsită în același gri ca pereții din jur, astfel încât, fără o privire atentă, nici nu ai fi bănuit existența ei.
Ușa era prevăzută cu o fantă de observație și orificii pentru tragere, suficient de largi pentru a susține mai bine de zece arme, o adevărată fortăreață.
— L-am prins pe suspectul Zhang Chunjiu. Din declarațiile lui reiese că, în urmă cu mulți ani, Zhang Chunling a lucrat la negru într-o mică fabrică privată de prelucrare a lemnului din Binhai, pentru a le asigura celor mai mici dintre ei posibilitatea de a merge la școală. Totuși, afacerea nu a mers bine și s-a închis rapid, iar după ce patronul a fugit cu banii, ei au transformat fabrica părăsită într-un refugiu, strângând o parte din avere prin diverse mijloace ilegale, inclusiv jafuri și crime.
— Pentru că locul era izolat, departe de zonele populate și sprijinit de pădure și munte, a devenit primul adăpost al infractorilor. Liderul era Zhang Chunling și se poate considera că acolo s-au pus bazele grupării Chunlai, o organizație cu caracter mafiot.
— Mai târziu, odată cu dezvoltarea turismului, zona Binhai a început să nu mai fie la fel de pustie, așa că au extins și transformat acel adăpost, în timp ce, la suprafață, au început să administreze o firmă de închirieri auto, atât pentru a-și ascunde activitățile, cât și pentru a avea acces mai rapid la informații.
— Dar perioada bună nu a durat. Parcă locul acela era blestemat, nu știu dacă din cauza numărului mare de cadavre îngropate acolo, dar niciun fel de afacere nu a mers. Turismul a stagnat, nu s-a format un flux real de oameni. Pe măsură ce gruparea Chunlai s-a extins, au început să se retragă treptat, iar firma de închirieri auto este acum complet abandonată.
— Doamne… murmură Lang Qiao, uluită.
-Chiar ați săpat atât de adânc!
— Nu am avut de ales, oftă Tao Ran.
– Situația nu este deloc bună. Recitatorul l-a atras pe Zhang Chunling acolo…
— Ce?!
— Ce?!
Nu apucară să-și ducă mirarea până la capăt, când, nu departe de ei, aerul nopții fu sfâșiat de o rafală de focuri de armă.
Lang Qiao tresări, simțind cum i se ridică fiecare fir de păr, iar ochii i se măriră brusc.
— Sunt focuri reale? Sau trage cineva de distracție?
Xiao Haiyang nu avea răspuns, iar privirea lui o întâlni pe a ei cu aceeași nesiguranță.
Lang Qiao își duse mâna la talie.
— Ochelaristule, spune-mi că permisul tău de port-armă nu e cumpărat.
— L-am luat la limită… dar mai bine nu întreba cum, răspunse el.
-Toți spun că e din cauză că am pierdut cinci sute de yuani înainte de examen.
— Ce se întâmplă acolo? vocea lui Tao Ran răsună din difuzor.
-Stați… unde sunteți exact?
— Domnule adjunct, spuse Xiao Haiyang, cu voce joasă și apăsată,
-… în urmă cu zece ani, într-un loc ca acesta nu puteau exista multe firme de închirieri auto. Nu credeți că… mașina închiriată de profesorul Yu Bin și elevii lui ar putea proveni chiar de la acei oameni?
— Nu asta contează acum, îl întrerupse Tao Ran, rar de ferm.
-Sunteți prea aproape. Opriți-vă imediat și așteptați acolo! Echipa lui Luo ajunge în curând!
— Dar…
Xiao Haiyang apăsă frâna și închise apelul.
— Ce faci?
El își atinse arma de la brâu, încă străină pentru el, apoi deschise portiera.
— Tu rămâi aici și așteaptă.
— Nu… ce ai de gând să faci?
Xiao Haiyang își strânse buzele, iar focurile de armă deveneau tot mai dese, mai sfidătoare în pustietatea locului.
Fără să mai spună nimic, coborî și porni în fugă.
— La naiba!
Lang Qiao îl ajunse din urmă, îl apucă de umăr și îl opri cu forță.
— Ai fost vreodată în teren? Ai tras vreodată cu arma? Ești bun la luptă sau la fugă? Serios, nu te înțeleg!
Fața lui Xiao Haiyang se înăspri, pentru că știa că are dreptate, chiar și ea, atât de subțire, îl putea opri fără efort.
Dar…
— La început ni s-a spus că suspecții au ostatici. Dacă acum gruparea Chunlai și Recitatorul se confruntă, ce se întâmplă cu ostaticii?
Lang Qiao se încruntă.
— Bine… asta e scuza mea, continuă el încet, aproape pentru sine.
-De atâția ani încerc să înțeleg… de ce există oameni ca Lu Guosheng, de ce există oameni care îi protejează și îi folosesc pentru a face și mai mult rău. Am visat mereu să-l prind cu mâinile mele…
Se smulse din strânsoarea ei.
Nu reuși.
Telefonul ei căzu pe pietre și se sparse instantaneu, ecranul devenind o pânză de crăpături.
— Lasă-mă… te rog, șopti el, vocea coborâtă până la rugă.
– De zece ani nu trăiesc o zi fără să vreau să închei asta. Nu am realizat nimic… nu am alt scop… chiar dacă mor acolo, nu îmi pare rău. Nu înțelegi… lasă-mă!
Fan Siyuan rămase complet impasibil, fără să arate nicio urmă de îngrijorare că ar putea rămâne fără muniție și să fie prins aici, continuând pur și simplu să-i țină pe toți blocați într-un joc de uzură.
La patru și cincizeci și cinci de minute, Zhang Chunling fu cel care cedă primul.
Telefonul unui bărbat din grupul care îl răpise pe Fei Du sună brusc, strident în liniștea tensionată, iar acesta îl luă imediat și îl întinse cu respect către Fan Siyuan.
— Profesorule.
Un zâmbet abia schițat îi atinse colțul buzelor lui Fan Siyuan.
— Domnule Zhang, credeam că nu aveți de gând să mă mai contactați.
Zhang Chunling își încleștă maxilarul.
— Ce vrei?
— Coboară și mai stăm de vorbă, spuse Fan Siyuan calm.
-Vino personal. Altfel, Fei nu va apuca să vadă răsăritul, iar fiul dumitale va fi în pericol.
— Așteaptă-mă…
— Pot să aștept, zâmbi Fan Siyuan.
– Chiar dacă nu mai am mult, pentru asta încă îmi ajunge timpul. Mă tem doar că oamenii domnului Fei nu pot aștepta, nu-i așa, domnule Fei?
Fei Du nu putea răspunde, iar la celălalt capăt, Zhang Chunling închise brusc apelul.
— Profesorule, oamenii de afară au încetat focul, vor să…
Bărbatul care stătea lipit de ușa blindată, privind afară, nu apucă să termine, fiind întrerupt de o explozie violentă — unul dintre pereții fortăreței subterane, care părea de neclintit, se prăbuși.
Un nor de praf și moloz se revărsă peste ei, iar într-un colț al peretelui interior se dovedi că structura nu era solidă, acolo existând un gol de mărimea unui om.
Lang Qiao și Xiao Haiyang, după ce trecuseră prin numeroase pericole urmărind grupul care ocolise la baza muntelui, îi văzură intrând într-o colibă dărăpănată, ridicând podeaua și coborând direct în subteran.
Lang Qiao rămase cu ochii mari, amintindu-și fără să vrea de filmele din copilărie despre războaiele cu tuneluri, apoi îl apucă pe Xiao Haiyang chiar când acesta voia să coboare direct, cercetă atent împrejurimile, iar abia apoi îi făcu semn și intrară unul după altul.
Tunelul era îngust, abia încăpea o persoană, iar pereții de nisip și pietriș se lipeau de ei la fiecare pas, însă faptul că fusese deja folosit le ușura înaintarea.
Când galeria șerpuită se apropia de o cotitură, un bubuit puternic răsună din față, iar Lang Qiao reacționă instinctiv, acoperindu-i gura lui Xiao Haiyang și împingându-l într-o parte.
Apoi auzi, de departe, o voce.
— Acesta este locul pe care l-am construit atunci, ca măsură de siguranță, pentru a ne salva și a ne ascunde. Nu mă așteptam să-l găsești, Fan Siyuan, nu cumva ai crezut că am construit acest adăpost doar ca să murim aici, prinși fără scăpare?
multumesc!