Edmond Dantes 48
— Căpitane Luo, în urmă cu douăzeci de minute, camerele de supraveghere de la intrarea pe șoseaua națională din apropiere au arătat că aproximativ zece și ceva de vehicule se îndreptau spre destinație. Suspectăm că sunt suspecții.
— Căpitane Luo, Xiao Haiyang și Lang Qiao sunt în zonă. Le-am ordonat să rămână pe poziții, dar acum nu mai putem lua legătura cu ei…
— Cât mai avem? întrebă Luo Wenzhou.
— Ajungem imediat, drona este deja în poziție…
— Wenzhou, vocea lui Lu Youliang se auzi brusc, joasă, la telefon,
-… astăzi eu am aprobat operațiunea, a fost ideea mea. Dacă se întâmplă ceva, eu…
— Căpitane Luo, în apropierea halei au fost găsite urme de sânge și semne de schimb de focuri. Nu i-am văzut pe Lang Qiao și Xiao Haiyang.
Luo Wenzhou închise pentru o clipă ochii și îl întrerupse pe directorul Lu:
— Nu dumneavoastră, unchiule Lu. Știu. A fost aranjamentul nemernicului de Fei Du. Și v-a pus și să-mi ascundeți asta — mi-am dat seama.
La amintirea vorbelor misterioase ale lui Fei Du înainte de plecare — „credința sinceră aduce miracole” — directorul Lu simți cum i se strânge inima și rămase o vreme fără cuvinte, apoi spuse:
— …L-am întrebat de ce, dar nu mi-a spus adevărul. De ce?
Vântul şuiera, sirenele urlau, iar farurile se împleteau sub cerul negru ca un ceaun, luminând în depărtare țărmul pustiu și gol al zonei de coastă.
Gâtul lui Luo Wenzhou se mișcă ușor.
— Din cauza lui Zhu Feng.
— Ce?
— Pentru că Zhu Feng, Yang Xin, și… Fu Jiahui, oamenii aceștia nu sunt ca infractorii dați în urmărire ai lui Zhang Chunling. Sunt discreți. Mulți dintre ei nici măcar nu au făcut ceva ce poate fi numit clar crimă. Se pot pierde oriunde, ducând vieți aparent normale. Dar sunt ca niște mine rămase după război, dacă nu sunt detonate în siguranță, vor provoca dezastru mai târziu. Așa că e nevoie de o „fitil”.
Zhang Chunjiu fusese capturat, Zhang Chunling era urmărit, iar Grupul Chunlai ajunsese la capătul puterilor.
În ultimul an, întreaga organizație fusese slăbită constant, până la destrămare. Odată cu identitatea lui Zhang Chunling expusă și cu fuga lui, era ușor ca printre cei din jurul lui să se infiltreze oameni ai „Recitatorilor”, faptul că Fan Siyuan reușise să-l răpească pe Fei Du fără zgomot era dovada clară. Dacă ar fi vrut să-l facă pe Zhang Chunling să moară „accidental”, nu ar fi fost greu.
Iar atunci acești înfricoșători „judecători ai dreptății” și-ar fi încheiat misiunea și s-ar fi retras în tăcere în umbră, imposibil de mai găsit.
De aceea, „fitilul” trebuia să le ofere o criză și mai mare, să le umple golul lăsat de ura fără țintă, iar în astfel de momente, ce ar putea fi mai incitant decât existența unui „păpușar din umbră”, a unui „adevărat vinovat” care acționează din spate?
Fei Du îl reținuse pe Zhang Donglai nu doar pentru a-l prinde pe Zhang Chunling și a-i scoate la lumină pe Recitatori, probabil că plănuia și să escaladeze rapid conflictul dintre cele două părți, astfel încât, când vor fi prinși într-o singură plasă, toți să fie etichetați drept „infractori înarmați ilegal”, fără scăpare…
Fei Du, nebunul!
Acest „nebun” care calcula totul până la capăt, oare calculase și starea în care se afla acum, la un pas de moarte?
Un inel metalic îi atârna lejer la gât, celălalt capăt fiind legat de gâtul lui Fei Chengyu, redus la starea de plantă. Sub presiunea violenței, acesta din urmă fusese redus la tăcere, fără șansa de a mai „împrăștia vorbe otrăvite”.
Trei sau patru arme erau îndreptate simultan spre Fei Du, iar una îi era lipită de ceafă, pregătită să-l transforme într-o sită la cea mai mică mișcare.
Fei Du nu mai putea sta drept, așa că se sprijini pur și simplu de țeava armei. Mâna celui din spate era stabilă, nu se mișca deloc, doar că metalul era rece și incomod.
Nu putea vorbi, așa că îi făcu cu ochiul lui Zhang Chunling, „coborât parcă din cer”. Ochii lui, înroșiți de transpirația rece, păstrau încă o urmă de ironie, de parcă i se părea amuzant că Zhang Chunling era nevoit să-l protejeze tocmai acum.
Zhang Chunling nu voia nici măcar să-l privească; își mută privirea peste trupul lui Fei Chengyu, lipsit de viață, și o fixă direct asupra lui Fan Siyuan.
Nu se știe de ce, dar în clipa în care îl văzu pe Zhang Chunling, mâna lui Fan Siyuan, sprijinită pe brațul scaunului cu rotile, începu brusc să tremure.
— Zhang Chunling. Ai spus că vrei să mă vezi. Am venit.
— Zhang Chunling…
Fan Siyuan rosti numele, mestecându-l de trei ori între dinți. În ochii lui tulburi, întunecați de boală, izbucni o lumină aproape ca o revenire din pragul morții, ca două flăcări aprinse.
Fei Du privea rece, dintr-o parte, și pentru o clipă avu o senzație ciudată: în acel moment, i se păru că vede, în sfârșit, o urmă de umanitate în acel om.
Ciudat, Zhang Chunling era deja un câine ud ajuns la capătul drumului, prins de Fei Du și devenit cel mai mare perdant în acest joc murdar. Din perspectiva Recitatorilor, Fei Du ar fi trebuit să fie mult mai periculos, mai „malefic”.
Și totuși, Fan Siyuan, deși îl numea pe Fei Du „înfricoșător”, nu îi arăta un respect pe măsură, în fața lui continua să joace teatru fără ezitare.
Dar în fața lui Zhang Chunling, care părea deja „lipsit de importanță”, își pierdu controlul.
Zeii și demonii nu-și pierd cumpătul.
Doar oamenii o fac.
— Cincisprezece ani în urmă, pe drumul național 327, exista un tânăr șomer pe nume Lu Guosheng. Împreună cu încă un bărbat și o femeie, a ucis trei șoferi de ocazie. După ce a fost dat în urmărire de poliție, a dispărut misterios. Tu l-ai adăpostit.
Mușchii feței lui Zhang Chunling tresăriră ușor:
— Acum treisprezece ani, a existat un cercetător în psihologia criminală care o luase razna și a ucis șase oameni. Era urmărit în secret de poliție, și tot eu l-am adăpostit. I-am dat hrană, i-am oferit un culcuș… iar acum vine să mă muște înapoi.
Credincioșii lui Fan Siyuan izbucniră în furie, ca și cum le-ar fi fost profanată credința, însă „credința” însăși rămase complet indiferentă. Fan Siyuan părea că nici nu auzise replica:
— Lu Guosheng s-a ascuns în Luofu Palace. Odată, din neatenție, a lăsat o amprentă și a atras atenția poliției. Autoritățile au mărit recompensa, iar într-o săptămână au primit peste douăzeci de apeluri de denunț. Unele păreau extrem de convingătoare, dar oricât de repede intervenea poliția, nu găsea nimic, pentru că aveați o „pereche de ochi” în interiorul secției care vă avertiza.
— Un polițist a devenit suspicios. După ce cazul a fost pus pe pauză, a început să investigheze pe cont propriu și a urmărit indiciile până la Luofu Palace… dar în momentul crucial al anchetei, și-a ales greșit partenerul și a avut încredere în persoana nepotrivită.
Zhang Chunling răspunse calm:
— Îmi amintesc. Din cauza acelui incident am fost nevoiți să abandonăm Luofu Palace. Parcă polițistul acela prea curios se numea…
La capătul tunelului secret, unde ascultau pe furiș, Xiao Haiyang își strânse pumnii până la alb și, fără să scoată un cuvânt, se repezi înainte.
Lang Qiao tresări și îl urmă imediat, trăgându-l cu disperare înapoi în timp ce scoase dispozitivul de comunicație ca să ceară întăriri — doar ca să descopere că, sub pământ, nu exista semnal!
Nu degeaba telefonul ei fusese atât de liniștit!
Părul de pe ceafă i se ridică. Într-o clipă de neatenție, Xiao Haiyang ajunsese deja la ieșirea tunelului. Deodată, văzând ceva, se retrase brusc și se ascunse din nou.
Lang Qiao, nedumerită, îi urmă privirea cu precauție, și își acoperi imediat gura: nimeni nu-i spusese că „ostaticul” era, de fapt, Fei Du!
Cum ajunsese Fei Du implicat în asta?
De ce era aici?
Ce făcea aici?
Ce naiba se întâmpla?
Lang Qiao și Xiao Haiyang își aruncară câteva priviri rapide, dar nu ajunseră la nicio concluzie; fiecare era la fel de pierdut ca celălalt.
În clipa următoare, un glonț şuieră spre Fei Du. Inimile celor doi tineri se strânseră brusc, iar Lang Qiao era cât pe ce să sară afară, glonțul trecu razant pe lângă el, iar ceea ce șoca era că Zhang Chunling părea mai tensionat decât ei.
În momentul în care Fan Siyuan apăsă trăgaciul, umerii lui Zhang Chunling se încordară brusc. Toți oamenii din spatele lui ridicară armele și le îndreptară spre Fan Siyuan, aflat în scaunul cu rotile. Atmosfera deveni explozivă.
— Nu ai voie să-i rostești numele,vocea lui Fan Siyuan părea smulsă din adâncul gâtului.
– Nu ai voie!
Când îl avertizase pe Fei Du să nu pomenească numele „Gu Zhao”, tonul fusese rece și ritualic, de parcă acel nume era o relicvă sacră, un simbol de neatins, pe care îl apăra din datorie.
Dar acum, în fața lui Zhang Chunling, reflexele lui amorțite de ani întregi păreau să fi renăscut brusc. Era ca un om trezit dintr-o hibernare lungă: stratul de gheață care îl învăluia începea să crape, bucățică cu bucățică. Emoțiile reprimate izbucneau din nou, amintirile estompate prindeau viață, iar vocea îi tremura.
Lang Qiao îl împinse pe Xiao Haiyang și îi făcu din buze forma „Luo”, apoi îi arătă telefonul fără semnal, sugerându-i din priviri: eu rămân aici, tu du-te și caută-l pe căpitanul Luo.
Xiao Haiyang clătină grav din cap.
Lang Qiao îl privi furioasă, nu era momentul pentru eroisme!
El îi făcu un semn și dădu din nou din cap. Ea înțelese: intrase în grabă după ea, fără să memoreze drumul — dacă pleca acum, nu ar mai găsi ieșirea.
Lang Qiao: „…”
Xiao Haiyang arătă spre ea, apoi spre sine, ridică degetul mare și încuviință din cap, du-te tu, eu rămân și supraveghez, știu ce fac, poți avea încredere.
Lang Qiao nu avea deloc încredere, dar nu exista altă opțiune. Își dădea seama că fiecare secundă pierdută putea duce la ceva de neimaginat.
Strângând din dinți, își scoase talismanul, telefonul cu ecranul spart, și i-l îndesă în mână lui Xiao Haiyang, apoi se întoarse și se strecură afară prin tunelul secret.
— …informatorul… acele gunoaie l-au trădat, s-au înghesuit să depună mărturii false. Frații lui de suflet, prietenii lui , unul câte unul au tăcut. Nimeni nu a vorbit pentru el, nimeni nu i-a făcut dreptate. Pentru doar cinci sute de mii și o peliculă de amprentă ce poate fi replicată oriunde, l-au declarat vinovat. Dosarul i-a fost sigilat, numele șters…
Zhang Chunling nu arătă nici cea mai mică reacție:
— Asta e problema poliției. Nu o poți pune pe umerii mei.
— Ai dreptate. Asta sunt polițiștii, reci și inutili, spuse Fan Siyuan.
-Ca să vă distrug complet, nu aveam altă cale.
Chiar și Zhang Chunling, deprins cu grotescul, nu se putu abține să nu fie uluit:
— Atunci ai ucis și ți-ai ruinat viața doar ca să te infiltrezi și să mă investighezi?
— Eu i-am ucis doar pe cei care meritau, răspunse Fan Siyuan rece.
Femeia de lângă el coborî instinctiv privirea spre Fei Du, dar se trezi întâlnindu-i ochii. Privirea lui era calmă și pătrunzătoare, ca o oglindă care îi reflecta sufletul. Femeia se încruntă, iritată fără motiv, iar Fei Du își arcu ușor ochii și îi zâmbi fără sunet.
— În pământurile pustii de la coastă sunt îngropate suflete nedreptățite. De peste treizeci de ani până azi, numărul celor pe care i-ați ucis este imposibil de numărat, spuse Fan Siyuan, ridicând brusc capul.
-Zhang Chunling, îți recunoști vina?
Zhang Chunling izbucni într-un râs batjocoritor:
— Ha! Tu ai fost cel care l-a pus pe nenorocitul de Dong Qian să devină asasin pentru Zheng Kaifeng și să-l lovească mortal pe Zhou Junmao. Tu ai fost cel care l-a manipulat pe idiotul din familia lui Wei Zhanhong să plătească pentru crimă. Ca să arunci vina pe altcineva, ai trimis oameni să omoare informatorul inutil din spital, iar oamenii tăi s-au bătut cu poliția până a ieșit haos. Ce să mai vorbim — suntem la fel de vinovați. Cu ce drept mă judeci?
Fan Siyuan îl privi cu o intensitate care îți îngheța sângele:
— Pentru că pot să te fac să plătești. Azi vei sfârși la fel ca cei pe care i-ai ucis. Crezi sau nu?
Xiao Haiyang simți cum i se ridică părul pe ceafă, un fior rece străbătându-i trupul, știa prea bine cum murise Gu Zhao, iar un loc ca acesta, plin de coridoare subterane, depozite ascunse și încăperi bizare, era perfect pentru a ascunde combustibil și explozibili.
Și, într-adevăr, îl auzi pe Fan Siyuan spunând:
— Zhang Chunling, ai curajul să te uiți în jos? Sub picioarele tale e focul. Nu ai unde să fugi!
Drona poliției ajunsese deja la fața locului și transmitea imaginile haosului. Curând, primele mașini de poliție sosiră.
Sosirea lor sperie stolurile de corbi din munții pustii. Păsările negre, de rău augur, țipară răgușit și se ridicară în aer. Oamenii lăsați de Zhang Chunling la supraveghere schimbaseră priviri și alergară spre coliba care ducea în subteran, ca să dea alarma.
Lang Qiao văzuse deja lumina de la ieșire, dar se opri brusc, auzise pași grăbiți!
Inspiră adânc, își lipi urechea de peretele rece și umed al tunelului și închise ochii. Doi… trei, erau cam trei oameni. Cu siguranță aveau arme. Nu putea trage. Trebuia să-i doboare rapid și în tăcere, altfel, Xiao Haiyang și Fei Du erau în pericol.
— Căpitane Luo, ceva nu e în regulă. E prea liniște aici.
Mașina nici nu se oprise bine, că Luo Wenzhou sărise deja afară. Ajuns la intrarea fostei hale, nu se auzea nimic, nici focuri de armă, nici voci. Doar sângele de pe jos și câteva cadavre răzlețe trădau faptul că acolo avusese loc o confruntare violentă.
Privind sângele, inima lui Luo Wenzhou tresări brusc, ca și cum ar fi căzut de la înălțime fără avertisment, gustând fierul amar al panicii.
— Imposibil, își smulse el gândurile din haos.
-Sângele nu s-a uscat încă, nu pot fi departe. Ascultați-mă: locul ăsta era folosit pentru a ascunde fugari, nu e ceva la vedere. Nu vă opriți, continuați căutarea. Aduceți câinii!
………..
Lang Qiao se lipi de peretele tunelului, ascunsă în întunericul cotiturii. Când primul bărbat trecu pe lângă ea, întinse brusc piciorul și îl împiedică. Acesta, luat prin surprindere, înjură și căzu înainte în clipa în care se prăbușea, Lang Qiao îl lovi puternic la ceafă.
Al doilea, nedumerit de căderea tovarășului, se aplecă să vadă ce se întâmplase, din întuneric țâșni o siluetă, genunchiul i se înfipse în abdomen, iar înainte să scoată un sunet, fu prins de gât și trântit la pământ. Lang Qiao îi smulse arma și bastonul din talie.
Al treilea o văzuse deja și se pregătea să strige, aruncându-se asupra ei. Adaptată la întuneric, Lang Qiao împinse bastonul înainte și îl lovi în gât, oprindu-i strigătul. Bărbatul o apucă de braț, dar ea își smuci corpul, îl călcă pe picior și ridică bastonul sub bărbia lui, forțându-l din nou să tacă, apoi îi lipi țeava armei de piept.
Omul ridică mâinile, tremurând, și se retrase pas cu pas, împins de ea, până la intrarea tunelului.
— Întoarce-te.
Nu îndrăzni să se opună. Se întoarse încet, și, înainte să apuce să se stabilizeze, fu lovit la ceafă și se prăbuși fără zgomot.
Lang Qiao îi luă o frânghie, îl legă rapid, îi smulse haina și îi îndesă mâneca în gură. Abia atunci respiră adânc, o execuție impecabilă. Bine că nu fusese Xiao Haiyang trimis să facă asta.
Xiao Haiyang nu avea habar de ce se petrecuse în spatele lui. Era încordat la maximum, Fei Du era prea departe, iar ca să ajungă la el ar fi trebuit să doboare cel puțin cinci-șase oameni.
Înainte să apuce să-și calculeze traseul, auzi vocea lui Fan Siyuan:
— Aprindeți focul!
În mintea lui Xiao Haiyang se produse o explozie surdă. Scoase arma — dar incendiul așteptat nu veni.
Pentru o clipă, subteranul rămase într-o liniște ciudată. Apoi Zhang Chunling izbucni în râs. Fața îi era ușor strâmbată, iar râsul avea ceva sinistru:
— Chiar credeai că nu știu ce încerci să faci aici? Fan Siyuan, ăsta e teritoriul meu. L-am construit cărămidă cu cărămidă, în sânge și lacrimi. Te supraestimezi.
Xiao Haiyang, prins de întorsătura neașteptată, aproape că se prăbuși de ușurare.
Dar nici nu apucă să-și tragă sufletul, că îl văzu pe Fan Siyuan ridicând brusc arma spre Fei Du. Părea împins la capătul drumului, și totuși zâmbea.
— Teritoriul tău? Ai dreptate. Crimele și incendiile sunt specialitatea ta, cum aș putea să te întrec? vocea îi era răgușită, ca a unei bufnițe de noapte.
-Dar viața fiului tău e în mâinile lui.
Bărbatul care ținea arma la capul lui Fei Du smulse banda de pe gura acestuia.
Fan Siyuan nici nu se întoarse:
— Domnule Fei… a venit rândul dumneavoastră.
multumesc!