În miez de noapte, Luo Wenzhou se trezi brusc, cu inima bătându-i ca un toboșar. Întinse mâna aproape panicat și, când atinse mâna lui Fei Du, lăsată pe dinafara păturii, abia atunci reuși să-și tragă sufletul.
Își șterse sudoarea rece și coborî privirea spre sursa coșmarului său, pisica rasă, Luo Yiguo.
Deși sezonul de încălzire era aproape de final, căldura din casă era încă excesivă. Ușa dormitorului rămăsese deschisă, iar în starea lui Fei Du nu exista niciun pericol de „scene nepotrivite pentru pisici”, așa că Luo Yiguo nu doar că intrase fără jenă, dar se întinsese pe jumătate peste pieptul lui Luo Wenzhou, ca la el acasă.
Luo Wenzhou îi împinse mai întâi mâna lui Fei Du înapoi sub pătură, apoi ridică pisica și o mută pe noptieră, recunoscător că era încă în formă, altfel, într-o zi, „Generalul Guo” l-ar fi trimis direct la infarct.
Se ridică pe jumătate și o privi mustrător, dar pisica nu se sinchisi. Își agăță ghearele de marginea mesei, se întinse leneș cât două palme bune, căscă larg, arătându-și colții, apoi se culcă liniștită, ca și cum nu ar fi fost deloc vinovată.
Și totuși, chiar făcuse o prostie.
Cu o seară înainte, Luo Wenzhou gătea și, după ce pusese mâncarea în tigaie, descoperise că nu mai avea vin de gătit. Deschisese dulapul cu băuturi și scosese un borcan mic de huadiao, dar în graba gătitului uitase să încuie dulapul.
La prânz, îngrijorat pentru Fei Du, sunase acasă. Nici nu apucase să spună două cuvinte că se auzise un zgomot de obiecte căzând — sunetul îi era prea familiar. La început, când adoptase pisica, auzea zilnic „Luo Yiguo sparge ceva” în direct.
De data asta, nu fusese un vas.
Fusese vinul.
Pisica deschisese dulapul și dărâmase o sticlă subțire de vin roșu. Fei Du curățase repede, dar dovezile rămăseseră: pete roșii între plăcile de pe podea, urme de lăbuțe lângă frigider… și dovada supremă, coada pisicii.
Deși fusese tunsă, mai păstrase puțin păr pe cap și la vârful cozii, iar acela era acum roșu.
Și ce dacă existau dovezi? Și ce dacă era recidivistă?
Luo Yiguo, lipsită de podoabă și de orice demnitate felină, considerase că nu mai are nimic de pierdut și își lingea coada liniștită, ignorând complet mustrările stăpânului.
Luo Wenzhou: „…”
N-avea ce să-i facă. Se întinse la loc și îl privi pe Fei Du.
Respirația acestuia era calmă și regulată, jumătate de față ascunsă în pernă. Cu ochii închiși, trăsăturile îi erau și mai clare, părul îi cădea moale peste obraz, iar expresia era liniștită, aproape inocentă. Nici urmă de viclenie sau răceală.
Privindu-l astfel, nimeni n-ar fi putut ghici prin ce trecuse.
Luo Wenzhou nu mai avea somn. Îi dădu la o parte câteva șuvițe de pe gât și observă că vânătăile aproape dispăruseră, rămânând doar urme palide. Le atinse ușor cu degetele.
Fei Du tresări ușor, se întoarse, iar Luo Wenzhou îl trase imediat înapoi, temându-se să nu-și rănească glezna.
Fei Du nu se trezi, doar îi atinse mâna și, pe jumătate adormit, îl sărută ușor pe gât.
Apoi adormi din nou.
Fei Du, acest nenorocit… gesturile lui tandre veneau natural, chiar și în somn. Luo Wenzhou simți cum îi fierbe sângele, ca și cum ar fi vrut să evadeze de pe orbită.
Din păcate, nu putea decât să-l țină în brațe și să privească tavanul, suportând în tăcere.
Când era pe punctul să filosofeze despre viață, îi veni un gând.
Se uită la ceas, trecuse de cinci dimineața.
În mod normal, Fei Du ar fi fost deja aproape treaz. Somnul lui era mereu superficial.
De ce dormea atât de adânc?
De obicei, asta se întâmpla doar dacă era bolnav… sau dacă băuse alcool ori cafea.
Fei Du avea o constituție aparte, alcoolul sau cafeaua îl stimulau, dar apoi îl lăsau epuizat, iar somnul devenea mai profund.
Luo Wenzhou se uită la pisică, suspicios, apoi se ridică cu grijă și merse în sufragerie. Deschise vitrina cu pahare și începu să le verifice unul câte unul.
Nouă pahare de vin, aliniate.
Le scoase și le inspectă.
În cele din urmă, în colțul cel mai ascuns, găsi un pahar cu o urmă uscată pe margine.
Luo Wenzhou: „…”
Ne norocitul!Nu numai că ștersese urmele, dar și încercase să dea vina pe o pisică!
Domnul Fei chiar evolua pe zi ce trece…
Așa că, în dimineața aceea, „victima” Luo Yiguo a primit compensații oficiale, o porție de hrană premium, în timp ce adevăratul vinovat a fost supus unui „interogatoriu familial”.
Luo Wenzhou:
— Spune adevărul.
Fei Du, calm, își rula o felie de bacon cu o frunză de salată:
— Nu am spus nimic neadevărat.
Luo Wenzhou rămase fără replică.
Avea dreptate. La telefon, după zgomot, el întrebase „ce a mai spart pisica”, iar Fei Du răspunsese doar: „ai uitat să încui dulapul”. Opt cuvinte, nimic fals.
Fei Du îi băgă ruloul de bacon în gură:
— Doar jumătate de pahar. Aveam ceva de rezolvat pentru firmă.
— Fără fumat, fără alcool, fără prostii, ce mi-ai promis?
— Am greșit.
Pentru Fei Du, regula de bază era clară: „acasă nu e loc de logică”. La orice mărunțiș, recunoștea vina primul, vorbea dulce și stingea conflictul… dacă se îndrepta sau nu, depindea de chef.
Luo Wenzhou gândi sec: urmează „te iubesc, Shixiong”.
Fei Du zâmbi alunecos:
— Accept orice pedeapsă… dar pentru două sute de mililitri nu e cam dur să te superi așa?
Luo Wenzhou:
— …
Tiparul se actualiza constant!
Privirea lui Fei Du coborî pe gulerul larg al halatului, urmărind clavicula și mușchii, apoi își umezi buzele:
— Pot oferi și servicii speciale, frumosule.
Cu o voință de fier, Luo Wenzhou rezistă:
— Dispari!
Un om matur și serios, Luo Wenzhou bău un pahar cu apă rece și găsi o soluție genială inspirată din copilărie: compunerea.
— Minimum o mie de cuvinte, scrise de mână. Le citești diseară.
Fei Du clipi:
— Pentru două sute de mililitri?
Luo Wenzhou se opri, serios:
Nu era doar despre alcool. Era despre toate lucrurile nespuse, despre riscurile asumate, despre felul în care aproape îl pierduse.
Dar nu spuse nimic. Plecă.
Fei Du înțelese totuși. Se întoarse încet în birou.
Seara, Luo Wenzhou uitase complet… până când Fei Du scoase două foi scrise impecabil.
„Fei Du” și „compunere” nu aveau ce căuta împreună, dar textul era perfect, ordonat, lung.
Luo Wenzhou întinse mâna:
— Chiar ai scris?
Fei Du se feri:
— Nu trebuia să citesc? Stai jos.
Luo Wenzhou și Luo Yiguo stăteau aliniați pe canapea, complet pierduți.
Fei Du se înclină teatral, apoi scoase… un trandafir roșu și i-l prinse la piept.
Luo Wenzhou:
— …
Simțea deja unde duce „compunerea”.
Fei Du își drese vocea și începu, fără pic de rușine:
— În inima mea crește o floare sub soare arzător…
— Fei Du, ești serios?!
— Mai parfumată decât orice vin…
— Ți-am zis să scrii o compunere, nu să mă iei peste picior!
— Parfumul ei fierbinte… ah, nu da, domnule, fără violență…
Cu pielea de găină, Luo Wenzhou îl târî în dormitor, în timp ce Luo Yiguo, complet indiferentă, își ronțăia coada rară, ascultând vag râsetele și protestele din cameră.


Ha ha ha …Fei știe cum să-l cucerească pe Luo și să uite de orice pedeapsă.
Mulțumesc frumos pentru traducere ❤️❤️❤️
E ca o pisică hahaha
sunt adorabili!!!!!!
multumesc!!!
Cu drag, extra sunt aici pt a-i admira hiihi
cât de mult mi-a plăcut interogatoriul ..o iubire altfel ,cu subantelesuri ,,slăbiciunea lui Luo …Fei …….iar …”floarea cu parfum fierbinte ” numai Fei putea pune in practică sceneta …mulțumesc !❤️