Recitare
Un bărbat cu părul grizonat, îmbrăcat într-o jachetă decolorată de atâtea spălări, părea vizibil stânjenit, incapabil să stea locului. Când o voluntară se apropie, se ridică imediat, ca un elev prins cu greșeala, și începu să-i vorbească cu o politețe exagerată.
Voluntara era o tânără de puțin peste douăzeci de ani, probabil încă studentă.
— Guo Heng Shu, relaxați-vă, nu trebuie să fiți atât de formal. Doriți apă?
Guo Heng îi zâmbi timid.
— Nu, mulțumesc… e rândul meu să vorbesc?
— Colegul meu reglează microfonul, imediat ajungeți. M-a rugat să vă spun.
— Ah… bine… bine…
Guo Heng își trase de marginea hainei, de parcă simțea că umerii nu-i sunt egali, apoi își mișcă rigid brațele. Pe tâmple îi apăruse o sudoare fină. O opri din nou pe voluntară, vorbind încurcat:
— Domnișoară… ei știu că vin, nu? Știu cine sunt? Le-ați spus?
— Toată lumea a fost anunțată, răspunse ea.
— Nici noi nu ne-am așteptat să vină atâția oameni… am auzit că vine și cineva de la poliția municipală… nu știm dacă au ajuns…
În acel moment, un alt voluntar îi făcu semn de la distanță:
— Microfonul e gata.
Guo Heng încremeni, apoi profită să bea o gură de apă și, când își auzi numele strigat, urcă pe scenă pășind rigid, de parcă nu-și controla mișcările.
Luă microfonul și privi publicul.
Era o sală de curs în trepte din Universitatea Yancheng, închiriată temporar.
În sală erau puțin peste douăzeci de oameni. Cel mai tânăr avea în jur de treizeci și cinci de ani, ceilalți erau în mare parte de vârstă mijlocie sau mai în vârstă. Poate nu erau atât de bătrâni pe cât păreau, dar anii îi zdrobiseră fără milă.
Privirea lui Guo Heng se opri asupra unei femei din primul rând, mama fetei ucise, Qu Tong. O văzuse în ziar.
Toți cei din sală avuseseră cândva o fetiță vie, veselă și inteligentă… dar acele fete rămăseseră pentru totdeauna la vârsta fragilă a adolescenței, în timp ce părinții lor îmbătrâneau, îndepărtându-se încet de ele.
— Eu…
Din neatenție, orientă microfonul spre difuzor, iar un țipăt ascuțit izbucni în boxe. Nimeni nu protestă.
Când sunetul se stinse, își drese vocea și se aplecă într-o plecăciune profundă.
— Mă numesc Guo Heng… spuse el, ridicând o fotografie veche.
— Aceasta este fiica mea, Guo Fei. Acum mai bine de douăzeci de ani, locuiam în zona Lianhua…
Luo Wenzhou intră fără zgomot pe ușa din spate și se așeză în ultimul rând. Ascultă cum bărbatul povestea despre copilăria fiicei sale și apoi izbucnea în lacrimi, cerând iertare, pentru că, într-un moment de impuls, îl ucisese pe Wu Guangchuan și permisese adevăratului criminal să scape timp de peste douăzeci de ani.
După o oră, întâlnirea se încheie.
Guo Heng coborî de pe scenă, cu ochii roșii. Mama lui Qu Tong îi întinse un pachet de șervețele.
El îl primi în tăcere, cu ambele mâini.
Atunci, cineva îl atinse ușor pe braț.
— Căpitane Luo?
— Astăzi am venit în numele poliției municipale, spuse Luo Wenzhou, îmbrăcat în uniformă.
— La sfârșitul anului trecut, l-am arestat pe Zhang Chunling și pe complicii săi. Au mărturisit implicarea în răpirea și uciderea fetelor Su Hui, Su Xiaolan și Su Luozhan. Pe baza declarațiilor lor, am descoperit două noi locuri unde au fost îngropate trupurile. De data aceasta, dovezile sunt clare… Copiii care nu au fost găsiți înainte… acum au fost identificați. După finalizarea verificărilor, îi veți putea aduce acasă… Vă rog să vă păstrați puterea.
Nici nu terminase bine, că din sală se auziră plânsete înăbușite.
Luo Wenzhou oftă și înclină capul în semn de scuze, apoi părăsi sala, mai avea de mers în alte locuri.
Se duse la casa polițistului Kong Weichen.
În ziua arestării lui Yin Ping, Kong Weichen, din cauza unui apel telefonic anterior, fusese suspectat și își pierduse onoarea de „erou”. Acum, odată cu prinderea tuturor, cazul fusese în sfârșit elucidat.
— A fost o greșeală din partea noastră, spuse Luo Wenzhou familiei.
— Nu are legătură cu acel apel. Suspectul a recunoscut că, dacă ar fi știut adevărul, nici nu ar fi răspuns.
Casa era sărăcăcioasă, mobilierul uzat. Luo Wenzhou stătea incomod pe un scăunel mic.
— Kong Weichen este nevinovat, spuse el.
— Vom face tot posibilul să-i fie recunoscut meritul. Vă rog… fiți puternici.
După aceea, merse din casă în casă.
Simțea că duce vești de doliu.
În cele din urmă, ajunse în fața lui Yang Xin…
După arestarea lui Yang Xin, Tao Ran fusese cel care se ocupase constant de ea; Luo Wenzhou nu venise niciodată s-o vadă — pur și simplu nu avea ce să-i spună. Acum, despărțiți de o masă și de o pereche de cătușe, amândoi simțeau cât de străini deveniseră unul pentru celălalt. Yang Xin ținea capul plecat, părul tuns scurt îi era prins după urechi, iar creștetul îi era îndreptat spre Luo Wenzhou; nu îndrăznea să-l privească și spuse în șoaptă:
— I-am spus totul fratelui Tao Ran.
— Nu am venit să te interoghez, răspunse Luo Wenzhou.
— Am venit special să-ți spun adevărul despre moartea tatălui tău. Yang Xin, ridică capul și ascultă cu atenție.
Ea își ridică privirea cu ezitare.
— Acum trei ani, bătrânul Yang a primit scrisoarea anonimă a lui Fan Siyuan și a început să investigheze vechiul caz al lui Gu Zhao. Comunicau printr-un post radio anonim. A avut încredere în Zhang Chunjiu și a fost atras într-o capcană, murind în acel pasaj subteran. Despre toate astea… bănuiesc că Fan Siyuan ți-a vorbit.
Yang Xin dădu din cap.
— Dar mai sunt lucruri pe care nu ți le-a spus, continuă Luo Wenzhou, fără expresie.
— Trei ani mai târziu, cu ajutorul mamei tale, Fan Siyuan s-a întâlnit cu Pan Yunteng, încercând să-l convingă să-l denunțe pe Wang Hongliang pentru trafic de droguri, ca să-l doboare pe Zhang Chunjiu. S-a dus personal. Nu ți se pare ciudat? Cu tatăl tău comunica ascuns, dar cu Pan Yunteng s-a întâlnit deschis.
Yang Xin îl privi confuză.
— Fan Siyuan ți-a spus și că nu avea dovezi că Zhang Chunjiu era cârtița, așa că voia să-i forțeze să se demascheze. Dar nu te-ai întrebat niciodată: dacă nu avea dovezi, de ce era atât de sigur? Nu se temea că greșește și își distruge tot planul? Dacă îl suspecta deja pe Zhang Chunjiu, de ce nu i-a spus nimic tatălui tău? De ce l-a lăsat să fie păcălit și să moară? Și nu ți se pare că, față de planurile lui minuțioase de mai târziu, acea scrisoare anonimă trimisă unui polițist bătrân era prea… rudimentară? Prea diferită de stilul lui calculat?
Yang Xin deschise gura:
— Luo Ge…
Luo Wenzhou zâmbi ușor, dar fiecare cuvânt căzu greu:
— Când Zhang Chunjiu a fost arestat, nu înțelegea de ce, chiar și după ce a reluat planul „albumului”, Fan Siyuan era încă atât de sigur că el e vinovat. Îți spun eu de ce.
Yang Xin înțelese brusc și se trase înapoi, tremurând, clătinând din cap.
— E simplu, continuă Luo Wenzhou.
— Fan Siyuan a aflat că era grav bolnav și a grăbit totul. Suspecții lui erau doi: bătrânul Yang și Zhang Chunjiu. I-a trimis lui Yang materiale anonime ca să-l testeze. După mai multe contacte, l-a exclus. Apoi s-a concentrat pe Zhang Chunjiu.
Privirea lui deveni tăioasă.
— Știi de ce tatăl tău a avut încredere atât de ușor în Zhang Chunjiu? Nu pentru că era genial, nici pentru că tatăl tău era naiv… ci pentru că Fan Siyuan i-a sugerat mereu că poate avea încredere în el.
— Nu… șopti Yang Xin.
— Profesorul tău, continuă Luo Wenzhou rece,
-… l-a folosit pe tatăl tău ca pion de sacrificiu. Prin el l-a expus pe Fei Chengyu, a lăsat frații Zhang să-l elimine, apoi le-a preluat rețeaua și s-a ascuns în umbră. Frații Zhang credeau că au descoperit un virus… dar virusul s-a lăsat descoperit intenționat, pentru a-i marca.
Cătușele zăngăniră violent.
— Nu! Nu e adevărat! Nu poate fi!
— Indiferent dacă crezi sau nu, spuse Luo Wenzhou,
-…acesta este adevărul.
Era ultima familie de victime pe care o vizitase în acea zi… și cea pe care o voia cel mai puțin să o vadă. Yang Xin izbucni în plâns, sfâșiată. Luo Wenzhou nu mai voia să o privească. Se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Luo Ge! strigă Yang Xin, pierdută și speriată.
Pașii lui Luo Wenzhou se opriră o clipă, dar nu se întoarse, îi lăsă doar o siluetă de spate, rece și dezamăgită.
Vremea se mai încălzise în acea zi, iar în aer plutea o umezeală abia perceptibilă, semn că vântul cald din sud-est urma să ajungă curând în Yancheng.
Când Luo Wenzhou ajunse acasă, era deja seară. Ținea într-o mână o pungă de castane coapte și, în cealaltă, ingrediente pentru întremare. Împinse ușa și observă imediat că pisica, care de obicei îl întâmpina, lipsea.
Închise ușa cu piciorul și fluieră spre interior:
— Copii?
Niciun răspuns.
Într-o clipă, inima îi luă focm după ce îl scosese pe Fei Du din Bin Hai, rămăsese cu reflexul ăsta: dacă nu vedea omul, pulsul îi sărea instantaneu. Tao Ran îi spusese că e o formă ușoară de PTSD.
Aruncă tot ce avea în mâini și, fără să-și scoată pantofii, se repezi prin casă, sufragerie, birou, dormitor… balcon. Nicăieri.
O panică greu de descris îi strânse pieptul.
— Fei Du!
Vocea îi cedă, ascuțită, de parcă putea trezi tot cartierul.
Din subsol se auzi un zgomot metalic.
Luo Wenzhou se întoarse brusc și coborî în fugă.
Lumina era aprinsă.
Fei Du, cu glezna rănită încă incapabilă să atingă podeaua, stătea sprijinit în cârje… și se uita fix la o pisică grasă.
În clipa în care îl văzu, Luo Wenzhou expiră adânc. Genunchii i se înmuiară și se sprijini de perete.
Fei Du abia atunci îl observă:
— Când ai venit? Nici nu te-am auzit.
Luo Wenzhou nu spuse nimic. Se apropie și îl trase direct în brațe.
Fei Du, prins pe nepregătite, fu lipit de pieptul lui și, din cauza poziției, aproape că-și pierdu echilibrul. Își sprijini instinctiv mâna pe spatele lui Luo Wenzhou și simți bătăile rapide ale inimii.
Se opri.
— Tu…
Luo Wenzhou îl lovi ușor peste șold:
— Idiotule, ai surzit?
Nu voia să-și arate neliniștea, așa că își reveni rapid, îi luă cârja și o aruncă într-o parte, apoi îl ridică în brațe:
— Cine ți-a dat voie să cobori scările? Ce cauți aici?
— Căutam pisica. S-a supărat.
Abia atunci observă.
Pisica stătea cocoțată pe dulap, cu o expresie indignată… și, aparent, îi lipsea ceva.
Luo Wenzhou clipi, șocat:
— Cine a ras pisica?!
— Mama ta.
— Pe cine ai strigat? îl privi el nemulțumit.
— Ai luat degeaba plicul roșu de Anul Nou?
Fei Du se opri o clipă.
Luo Wenzhou realiză imediat ce spusese și îl străbătu un junghi, pentru unii, „mamă și tată” erau cuvinte simple, dar pentru Fei Du… erau imposibil de rostit.
Poate nici într-o viață întreagă.
Înghiți în sec și schimbă subiectul:
— Să tunzi o pisică pe frigul ăsta… ce-i cu femeia asta…
Fei Du spuse liniștit:
— Mama a zis că așa o ajută să accepte realitatea… să nu mai creadă că e doar grasă din cauza blănii.
Restul cuvintelor nu mai ajunseră la Luo Wenzhou.
Se opri pe ultima treaptă, întoarse capul și îl privi pe Fei Du.
Fei Du evită privirea lui:
— Parcă simt miros de castane.
NOTA AUTOAREI
„Fiecare zi este o zi nouă. E bine să ai noroc, dar eu prefer să nu greșesc niciodată, astfel încât, atunci când vine norocul, să fiu pregătit.”
—Bătrânul și marea de Ernest Hemingway
cum poate fi un final,chiar daca este partial mai dulce de atat????
multumesc!!!!!!
Daaaaaa, fain de tot….
un final dulce in miros de castane … frumoasă nota de la sfârșitul capitolului..mulțumesc !❤️
Castane coapte….îmi plac mult