Anemone în iarnă -Capitolul 13 vol2

Iubiri

Puțin după miezul nopții, când ultimele cadouri fuseseră desfăcute, iar copiii începeau să adoarmă unul câte unul în brațele părinților lor, Nael și Aren se pregătiră să plece.

Tara și Taro Daho îi conduseră până la ușă.

Sael dormea deja, cu obrazul lipit de umărul lui Aren și cu pumnișorii strânși sub bărbie. Căldura casei și emoțiile serii îl obosiseră complet.

– Mulțumim pentru cină, spuse Nael zâmbind.

– Și pentru tot, adăugă Aren.

Tara îi îmbrățișă pe amândoi înainte să-i lase să plece.

– Să aveți grijă de voi și să nu-l treziți pe micul prinț.

– Nu promitem nimic, râse Nael.

Taro le deschise ușa.

– Crăciun fericit, copii.

Pentru o clipă, atât Nael, cât și Aren rămaseră surprinși de acel cuvânt.

Copii.

Apoi amândoi zâmbiră.

– Crăciun fericit.

Afară, noaptea era albă și liniștită.

Zăpada scârțâia sub pași, iar cerul părea luminat de reflexele omătului. Aren îl purta pe Sael cu grijă, ținându-l aproape de piept, în timp ce Nael căra toate cadourile primite.

Drumul până acasă fu liniștit.

Doar din când în când schimbau câteva cuvinte sau se uitau unul la celălalt și zâmbeau.

Ajunși în cele din urmă acasă, urcară direct la etaj, mai întâi în camera lui Sael.

Aren rămase lângă pătuț, în timp ce Nael îl luă pe copil din brațele lui și începu să-l dezbrace de hăinuțele groase de iarnă.

Lumina veiozei era blândă, aurie și îmbrăca chipul lui Omega într-o căldură care îi făcea trăsăturile să pară și mai delicate.

Aren îl privea fără să spună nimic.

Nu se sătura niciodată să îl privească.

Nael era frumos nu doar pentru că avea un chip armonios sau pentru că zâmbea frumos, era frumos în tot ceea ce făcea, în felul în care îl ținea pe Sael, în felul în care îi vorbea, în felul în care îi aranja pătura, în felul în care se ridica noaptea de zece ori fără să se plângă.

Era frumos în felul în care muncea până la epuizare pentru ca ei doi să aibă un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă.

Aren simți un nod în gât, îi datora atât de multe, mai mult decât putea exprima în cuvinte.

Îi datora viața, îi datora siguranța, îi datora această casă, îi datora faptul că nu mai era singur.

Și tocmai de aceea hotărârea lui devenise atât de puternică, odată intrat în slujba lui Blade Runner,  lucrurile aveau să se schimbe.

Avea să câștige bani, mulți bani.

Avea să muncească, avea să îl ajute.

Nu mai voia ca Nael să ducă singur toate greutățile.

Sael avea nevoie de el, iar el voia să fie omul pe care cei doi să se poată sprijini.

Nael  trase pătura până la piept,  iar Sael nici măcar nu se trezi.

Se întoarse doar pe o parte și scoase un suspin mulțumit.

Cei doi bărbați rămaseră câteva clipe privind pătuțul.

Apoi ieșiră în liniște din cameră.

În hol, Nael se întoarse spre Aren.

Zâmbea obosit, dar fericit.

– Vrei să desfacem cadourile?

Aren clipi surprins.

– Acum?

– Mâine nu lucrez. Nici poimâine.

Zâmbetul lui Aren deveni imediat mai larg.

– Atunci da. Chiar vreau.

Era bucuros.

Poate mai bucuros decât ar fi trebuit pentru niște simple cadouri.

Dar adevărul era că nu cadourile îl făceau fericit ci timpul…timpul petrecut împreună.

Se așezară pe covorul din sufragerie, lângă bradul mic pe care îl împodobiseră împreună cu câteva zile înainte.

Pachetele se adunară între ei.

Unele erau pentru Sael, altele pentru Nael, câteva pentru Aren.

Primul desfăcut fu unul destinat lui Sael. Înăuntru se afla un urs mare și pufos, atât de mare încât aproape ar fi putut ocupa jumătate din pătuț.

Aren izbucni în râs.

– Cred că Tara și Taro încearcă să transforme copilul într-un prinț răsfățat.

– Încearcă de când s-a născut, răspunse Nael.

Urmară apoi hăinuțe, pulovere, cărți ilustrate, jucării, pături, șosete, un trenuleț din lemn, o cutie muzicală și încă un urs.

La un moment dat, Aren ridică o jucărie și râse.

– Cred că Sael are mai multe cadouri decât noi doi la un loc.

– Cu siguranță are, confirmă Nael.

Și aveau dreptate.

Mormanul de cadouri al copilului continua să crească.

Pe măsură ce hârtiile colorate se adunau în jurul lor, iar râsetele lor umpleau încăperea, casa părea mai caldă ca niciodată. Poate că nu era cea mai mare casă, poate că nu era cea mai luxoasă…dar era acasă.

Într-un târziu, obosiți, se întinseră pe spate pe covor și rămaseră așa , unul lângă altul, ascultând sunetul lemnelor ce trosneau liniștite în sobă. Ghirlanda electrică din micul brad își schimba culorile aruncând lumini dulci, roșii, galbene și verzi. Se auzea și vântul suflând si spulberând imensitatea albă. Nael închise ochii și Aren îndrăzni să-l privească. Profilul bărbatului Omega era deosebit de frumos și de delicat. Avu ca o dorință puternică în piept. Brațul lui Nael se odihnea chiar lângă brațul lui. Aren privi degetele lungi  cu unghii frumos conturate. Înghiți în sec. O nebunie îi scutură mintea și dintr-o dată palma lui  se regăsi peste mâna lui Nael. Un flash îi săgetă creierul și i se păru că mai trăise cândva acel moment. Nu mai îndrăzni să respire, de teamă că Omega își va retrage mâna. Dar Nael nu o făcu. El doar întoarse mână și cele două palme se găsiră față în față, parcă făcând dragoste. Apoi, încet încet degetele lui Nael se împletiră cu cele ale lui Aren.

Viața ia.

Viața dă.

Aenon și Kaelion  cu mâinile înlănțuite în noaptea logodnei.

Aren și Nael cu mâinile înlănțuite în noaptea de Crăciun.

Și o promisiune ce continua să trăiască și în noua viață…

Semper fidelis.

……………

Dan Palo nu fusese niciodată un om timid când era vorba de muncă.

Conducea o plantație uriașă, negocia cu comercianți încăpățânați, ținea piept furtunilor, secetei și oamenilor care credeau că pot să-l păcălească.

Și totuși, în seara aceea, după ce îl oprise pe Vernon să se retragă în camera lui, descoperise că toate aceste lucruri erau infinit mai simple decât să stea singur cu bărbatul pe care îl iubea. Aici, timiditatea lui fusese pusă la grea încercare și îi trebuise mult curaj pentru a-l dezbrăca pe Vernon.

Camera era luminată doar de focul din șemineu.

Vernon stătea în mijlocul camerei, doar în chiloți , încercând să pară calm, deși sexul lui se reliefa sub boxerii albi. Nu știa care trebuia să fie următorul pas. Dacă ar fi fost vreo curvă nenorocită, ar fi trântit-o deja în pat și s-ar fi descărcat. Dar aici, în fața lui, stătea Dan Paolo, logodnicul lui, un Omega pur.

Eșua lamentabil în statutul lui de Alpha.

Dan observă imediat.

– Ești speriat, spuse bărbatul Omega apropiindu-se de el.

– Nu sunt speriat.

– Ba da.

– Nu sunt.

– Vernon, ai aceeași expresie pe care o aveai când te-a fugărit capra aceea acum două luni.

Vernon se întoarse scandalizat.

– Capra aceea era posedată.

– Era un ied de trei luni.

– Avea intenții criminale și o știi prea bine.

Dan izbucni în râs.

Vernon încercă să rămână serios încă două secunde, apoi cedă și el.

Râseră împreună până când emoția care plutea între ei începu să se destrame încet.

Dan îl trase de mână tot apropiindu-se de pat.

– Ei bine…

– Ei bine… repetă Vernon.

Se priviră.

Niciunul nu știa ce urmează.

– Cred că ar trebui să ne culcăm, spuse Dan.

– Da.

– Pe pat, arătă Dan cu degetul spre patul lui  pregătit deja pentru somn.

– Este de preferat. Pentru că podeaua ar fi incomodă.

– Mulțumesc pentru această observație extrem de utilă.

Dan își frecă fața.

– Doamne, parcă amândoi am uitat cum să vorbim.

– Eu nu, dar… nu…nu…nu știu ce am. Mă…mă…mă stresezi, sunt nervos.

– Ba da, și tu ai uitat, te bâlbâi.

– Poate puțin.

Se așezară pe marginea patului.

Urmară câteva secunde de liniște.

Apoi Vernon întrebă foarte serios:

–Dorm pe partea stângă?

Dan clipi.

– Vernon, acesta este patul meu. Eu dorm unde vreau.

– Atunci eu unde dorm?

– Tot unde vreau eu.

Vernon îl privi o secundă, apoi izbucni în râs.

Râsul lui cald umplu încăperea, Dan îl privi și simți că inima îi devenea mai ușoară.

Fusese un început destul de tensionat între ei, multe ezitări, cuvinte nespuse, iar acum râdeau ca doi băieți care descopereau lumea pentru prima dată.

Dan se întinse în pat și-i spuse blând, întinzând brațele spre bărbatul Alpha.

–Vernon , vrei să fiu al tău?

Vernon se emoționă atât de tare încât se fâstâci. Se lungi lângă Dan. Aroma de flori de salcâm îi gâdilă nările și feromonii lui năvăliră veseli să le scuture. Moscul alb deveni neastâmpărat și-l ameți pe Dan. Voia, îl voia pe acest bărbat, voia să-l marcheze, dar nu era încă momentul. Plantația era în doliu…Îl ridică pe Omega peste el și cele două penisuri zvâcniră unul peste altul. Feromonii se roteau vâjâind deasupra capetelor lor. Vernon trase de boxerii lui Dan și aceștia zburară în colțul opus al camerei, apoi îl ridică pe Omega deasupra lui.  Bărbații nu mai făceau glume, atmosfera era încărcată cu milioane de flori de salcâm și Vernon avu impresia că și patul se transformase într-un așternut moale, alb, pufos în care se scufunda din ce în ce mai mult. Dan, scoase și el boxerii lui Vernon și cele două trupuri se regăsiră lipite unul de celălalt sudate de feromoni, de dorință și de iubire.

–Dan, îți promit că-ți voi oferi marca mea și că te voi iubi mereu și mereu. Dar știi că nu pot acum…

Dan Palo se uită direct în ochii verzi și atinse cu mâna falusul dur gata de atac. Îl mângâie în timp ce se aplecă să depună un sărut cast pe buzele bărbatului Alpha. Acesta nu citi tristețe în ochii lui Dan , ba chiar văzu blândețe și înțelegere. Apoi, bărbatul Omega se aplecă la urechea lui Vernon și șopti:

-În noaptea ast, hai să devenim unul. Trupul meu te primește cu evlavie.

Și făcând o mișcare bruscă, fără nici o altă avertizare se înfipse cu  fundul în penisul obscen de gros al bărbatului Alpha. Gemu de durere când vârful tare rupse crizantema pentru a intra în canalul secret. Durerea era teribilă, dar el dorea să fie invadat și cucerit de bucata aceea enormă care reprezenta bărbăția viitorului său soț. Vernon era încă sub șocul gestului. Omega se mișca în sus și în jos și în curând Alpha preluă dansul nupțial bătând din ce în ce mai adânc și frecând în același timp sexul acestuia. Terminară amândoi prea repede, dar rămaseră uniți. Era dorința ca mirosurile corpurilor să fie păstrate intacte până a doua zi. Camera era saturată de feromoni.

Mai târziu, când lumânările se stinseră una câte una și focul coborî în jar, liniștea deveni altfel, mai profundă, mai caldă.

Vernon se întinse lângă el.

Pentru o vreme nu spuseră nimic, doar ascultară vântul de afară și trosnetul lemnelor din șemineu.

În cele din urmă, Vernon întinse mâna, degetele lui căutară degetele lui Dan, le găsiră și le strânseră ușor…atât.

Era un gest atât de simplu și totuși, pentru amândoi, însemna mai mult decât o mie de declarații.

– Mă gândeam… șopti Vernon.

– Hm?

– La prima noastră întâlnire. Chiar nu-mi aduc nimic aminte.

Dan întoarse capul spre el și zâmbi.

–E mai bine.

–A fost chiar atât de rău?

Dan râse puternic.

–Îmi venea să te iau la bătaie…dar erai atât de frumos că n-am putut.

Vernon râse încet.

Apoi își apropie buzele de ale lui.

Gestul era atât de tandru încât lui Dan îi fu greu să mai vorbească.

– Te iubesc, Dan Palo.

Cuvintele fuseseră rostite simplu dar ferm și tocmai de aceea păreau atât de adevărate.

Dan închise ochii pentru o clipă.

Își sprijini fruntea pieptul lui Vernon și acesta simți cum toate singurătățile ultimilor ani se retrăgeau încet, ca o mare care se întoarce la larg.

– Și eu te iubesc, Vernon.

Niciunul nu mai spuse nimic după aceea.

Rămaseră îmbrățișați sub lumina slabă a jarului, ascultând bătaia inimilor care găsiseră în sfârșit drumul una către cealaltă.

În noaptea aceea, la Casa Mare a plantației Velaryn Thae, deși viscolul sufla aprig, iarna păru mai blândă ca niciodată.