Anemone în iarnă -Capitolul 15 vol 2

Plecarea

Se apropia clipa despărțirii, iar dimineața aceea părea mai rece decât toate celelalte de până atunci.

Aren urma să se îmbarce pe nava Blade Runner. Plecarea fusese stabilită de mult, bagajele erau făcute, documentele puse în ordine, iar timpul își vedea de mersul lui nepăsător, ca și cum n-ar fi știut că, pentru cineva, fiecare minut putea să doară.

Nael își luase o zi liberă.

Pregătise bagajele încă din ajun și verificase totul de două ori, apoi de trei ori, numai ca să mai smulgă timpului câteva clipe. Încerca un joc absurd: să-l încetinească, să-l păcălească, să-l oprească măcar pentru o oră.

Nu reușea.

În el se strânsese o tristețe fără margini.

Nu voia ca Aren să plece pe mare.

Știa prea bine cât de grea era viața marinarilor . Văzuse destui oameni întorcându-se după luni întregi cu palmele împietrite de bătături, cu spatele frânt și cu plămânii măcinați de vântul sărat și de umezeală. Marea le dădea pâinea, dar nu fără să-și ceară prețul.

Bagajul era gata.

Nael stătea lângă pat, cu privirea pierdută, când auzi pașii lui Aren urcând scările.

Inima i se strânse.

Venise să-și ia rămas-bun, dar nu de la el ci de la Sael.

Auzi ușa camerei copilului deschizându-se încet.

Pieptul i se încleștă dureros.

Avea să rămână singur.

Se obișnuise cu prezența lui Aren mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Bărbatul nu vorbea mult, nu făcea promisiuni și nu încerca să impresioneze pe nimeni. Dar era acolo, zi de zi, iar Sael îl iubea cu o naturalețe care uneori îl lăsa pe Nael fără cuvinte.

Ai fi spus că unul îl așteptase pe celălalt dintotdeauna.

De când Aren intrase în viața lor, copilul se schimbase. Nu mai avusese nevoie de injecțiile hormonale care îl însoțeau o dată pe lună, iar dezvoltarea lui se accelerase într-un ritm pe care medicii îl numiseră aproape miraculos.

Nael își amintea și acum una dintre consultații. Unul dintre medici răsfoise rezultatele analizelor, izbucnise într-un râs scurt și spusese:

– Ei bine, se pare că ți-ai găsit viitorul soț.

Nael roșise până la urechi.

Aren își ținuse privirea în pământ.

Nu spusese nici da, nici nu.

Îl strânsese doar pe Sael mai tare la piept și obrajii lui se coloraseră în aceeași nuanță trădătoare.

Imaginea aceea îi reveni acum în minte și îl făcu să închidă ochii.

Își dădea seama, cu o claritate dureroasă, cât de mult îl iubea Aren pe Sael.

Și poate tocmai aici stătea primejdia.

Bărbatul acela îi devenise indispensabil.

Îl intriga, îl liniștea și îl făcea să se simtă în siguranță.

Uneori avea impresia absurdă că îl cunoscuse cu mult înainte de a-l întâlni, de parcă existența lui Aren ar fi fost de multă vreme ascunsă într-un colț uitat al sufletului său.

Nael trase adânc aer în piept.

Încercă să nu tremure.

Încercă să nu pară slab.

Încercă să nu lase tristețea să i se citească pe chip.

După câteva minute, îl auzi pe Aren ieșind din camera copilului.

Urmară pași ușori, apoi râsul limpede al lui Sael.

Nael își șterse repede ochii.

Ușa dormitorului rămăsese întredeschisă, iar Aren apăru în prag.

Pentru câteva clipe, niciunul dintre ei nu spuse nimic.

Privirile li se întâlniră.

Tăcerea dintre ei părea mai încărcată decât o mie de cuvinte.

Din camera copilului se auzi din nou glasul lui Sael, iar vraja se destrămă.

Aren își drese glasul și făcu un semn spre hol, în timp ce luă bagajul în mâna dreaptă.

Coborâră împreună scările, treaptă după treaptă, încet, prea încet, de parcă niciunul dintre ei nu voia să ajungă jos.

Când intrară în sufragerie, lumina dimineții cădea prin ferestrele mari și se așternea peste mobilierul simplu.

Pe măsuța de lângă intrare așteptau documentele de îmbarcare, câteva facturi și dosarul pe care Aren trebuia să-l ducă la navă.

Totul era pregătit, totul era gata, numai inimile lor se împotriveau încă adevărului: venise momentul plecării.

În sufragerie se așternu din nou liniștea.

Dincolo de ferestre, dimineața era limpede, iar în depărtare se auzea zgomotul portului care se trezea la viață. Pentru câteva clipe rămaseră unul lângă celălalt fără să vorbească. Nael privea documentele de pe măsuță, iar Aren privea ușa.

Apoi, de afară, se auzi un claxon scurt.

Aren tresări ușor.

Îl cunoștea.

Zâmbi fără voie.

– A venit.

Mai răsună încă o dată.

– Tata Blade nu are răbdare niciodată.

Își luă geanta de lângă ușă și o ridică de pe podea.

– Plec.

Cuvântul acela căzu între ei cu greutatea unei ancore.

Aren își întoarse spatele și făcu un pas spre ușă.

Atunci se auzi.

Un oftat.

Abia o respirație frântă.

Atât de mică încât poate altcineva nici nu ar fi observat-o.

Dar Aren se opri instantaneu.

Îngheță.

Își întoarse încet capul.

Iar când îl privi pe Nael, simți că i se topește ceva în piept.

Ochii aceia albaștri erau roșii de lacrimi.

Omega încerca să fie puternic.

Încerca să zâmbească.

Încerca să nu plângă.

Dar îi era imposibil.

Geanta îi alunecă lui Aren din mână și căzu pe podea cu un zgomot surd.

În clipa următoare, Nael se repezi spre el.

Se izbi de pieptul lui și îl îmbrățișă cu toată puterea.

Un suspin îi scăpă dintre buze, apoi încă unul.

Și încă unul.

Aren îl prinse imediat în brațe.

Îl strânse atât de tare încât parcă voia să-l țină lipit de el pentru totdeauna.

– Șșș… murmură el, coborându-și obrazul în părul lui. — Hai, șșș… Nu plânge.

Nael își ascunse fața la pieptul lui.

Degetele i se încleștară în haina lui Aren.

– Șșș… o lună trece repede.

Vocea lui Aren deveni mai joasă.

Mai răgușită.

Mai caldă.

– Hai, Nael… nu plânge. Îmi faci plecarea și mai grea.

Omega se lipi și mai mult de el.

Brațele îi înconjurară talia.

Își apăsă obrazul de pieptul lui și rămase așa, agățat de el de parcă s-ar fi temut că în clipa în care îi va da drumul, bărbatul va dispărea.

– Ce greu este… șopti el printre lacrimi.

– E greu tare să te văd plecând…

Aren închise ochii.

Îi simțea tremurul, îi simțea lacrimile, îi simțea disperarea pe care încercase s-o ascundă toată dimineața.

Avu impulsul nebunesc de a rămâne.

Să uite de navă, să uite de mare, să uite de tot, doar să rămână aici cu el, cu Sael în casa aceasta mică ce ajunsese să însemne atât de mult.

Își coborî capul și îi șopti blând la ureche:

– Vrei un sărut de rămas-bun?

Nael se opri din plâns, ridică încet privirea.

Genele îi erau ude, obrajii roșii.

Ochii albaștri străluceau printre lacrimi.

Pentru o clipă îl privi fără să spună nimic, apoi dădu ușor din cap.

Aren zâmbi.

Era un zâmbet atât de tandru încât îl făcu pe Nael să simtă un nod și mai mare în gât.

Aren ridică mâna și îi mângâie obrazul, apoi își aplecă încet capul.

Îi sărută tâmpla, fruntea, pleoapele umede, colțurile ochilor, obrajii fierbinți.

Fiecare sărut era mic, lent, delicat, de parcă încerca să adune cu buzele toate lacrimile pe care Omega le vărsase, de parcă voia să-i șteargă întreaga tristețe fără să rostească vreun cuvânt.

Nael închise ochii.

Se lăsă în voia acelor atingeri, în voia acelei tandreți care îi făcea inima să doară și mai tare.

Iar când Aren ajunse în cele din urmă la buzele lui, se opri pentru o clipă.

Respirațiile li se amestecară.

Apoi Alpha îi cuprinse fața între palme și își apăsă buzele peste ale lui. Limba lui despărți buzele moi și calde , trecu de dinți și se încolăci cu limba lui Omega care așteptase nerăbdătoare invazia cu gust de iubire. Gemeau amândoi și Nael simți pentru prima dată mirosul puternic de ambergris. Îl amețea , îl voia. Aren îl sărută până nu mai avu respirație.

Îl strânse în brațe cu toată puterea, cu o forță aproape disperată.

Dorea să-l contopească cu propriul trup.

Dorea să ia cu el, pe mare, căldura lui Nael, parfumul lui de anemonă marină și toate clipele petrecute împreună.

Pentru câteva secunde, în casa aceea mică, nu mai existară nici portul, nici nava, nici marea, doar ei doi și sărutul acela care încerca să spună tot ceea ce niciunul nu reușise să rostească.

Apoi, Aren îi dă du drumul, se aplecă și apucă bagajul, deschise ușa și plecă fără să se mai uite înapoi. Îi era teama că dacă l-ar fi privit, n-ar mai fi avut puterea să se separe.

Nael rămase în mijlocul camerei cu brațele lăsate, impregnat încă de mirosul unic al ambergrisului care-i făcuse glanda să zvâcnească haotic…

Așteptând ca aroma chihlimbarului să revină, anemonele intrau încetul cu încetul în hibernare.

………………..

În acele zile reci de ianuarie, întreaga plantație Velaryn Thae părea să respire printr-o singură dorință: întoarcerea lui Kaelion și a lui Aenon acasă. Vântul cobora de pe dealuri și se strecura printre nesfârșitele rânduri de camelii, iar oamenii care munceau pe plantație vorbeau tot mai des despre cei doi, ca și cum simpla rostire a numelor lor ar fi avut puterea de a-i aduce înapoi.

În biroul administrației, focul ardea liniștit în șemineu, răspândind o lumină aurie peste masa mare de lucru. Hărți, liste de adrese, plicuri și sute de afișe erau așezate în teancuri ordonate. În luna martie, toate urmau să fie expediate către posturile de poliție din întreaga țară, către porturi, birouri administrative și orice instituție care ar fi putut oferi o urmă, o informație sau o speranță.

Agatha Serth stătea la masă și privea fotografia aleasă pentru afișe.

Dan Palo și Vernon Vale pregăteau ultimele detalii, verificând adrese și completând documente, însă atenția tuturor revenea mereu la aceeași imagine.

Vernon fu cel care o ridică dintre celelalte fotografii.

– Cred că aceasta trebuie să fie fotografia principală.

Vocea lui era calmă, însă în privirea lui se citea aceeași durere pe care o purtau toți cei aflați în încăpere.

Dan ridică ochii din documente.

Agatha privi și ea imaginea.

Pentru câteva clipe, timpul păru să încetinească.

Fotografia fusese făcută cu aproximativ o lună înainte de dispariția lor.

În imagine, Kaelion și Aenon se aflau între rândurile de camelii aflate în plină dezvoltare. Soarele după-amiezii cădea peste câmpurile verzi, iar lumina îi învăluia într-o căldură blândă. Amândoi purtau pălării de paie și haine simple de lucru, asemenea tuturor oamenilor de pe plantație.

Kaelion avea un braț așezat pe umerii lui Aenon și îl ținea aproape de el cu o naturalețe care vorbea despre  iubire și încredere.

Aenon râdea.

Râdea cu tot sufletul.

Sub cămașa largă se distingea deja rotunjimea delicată a sarcinii. Copilul exista deja în lumea lor și fiecare zi aducea cu ea o nouă bucurie.

Ochii lui Aenon priveau spre aparatul de fotografiat.

Ochii lui Kaelion priveau spre Aenon.

Iar acel detaliu făcea fotografia să pară vie.

Fericirea lor umplea imaginea cu o forță aproape dureroasă.

Agatha simți cum lacrimile îi încețoșează vederea.

Își ridică mâna și mângâie ușor colțul fotografiei.

Chipul lui Kaelion.

Chipul lui Aenon.

Copilul care creștea atunci sub inima Omega-ului.

Întreaga lor lume era cuprinsă în acea fotografie.

– Erau atât de fericiți… șopti ea.

Dan își coborî privirea spre masă.

Vernon inspiră adânc.

În încăpere se așternu o liniște plină de amintiri.

Agatha își amintea perfect ziua aceea. Își amintea râsul lui Aenon răsunând printre camelii. Își amintea cum Kaelion îl urmărea din priviri oriunde mergea. Își amintea cât de mândri erau amândoi de copilul care urma să vină pe lume.

Lacrima care îi alunecă pe obraz fu ștearsă imediat.

Agatha își îndreptă spatele.

Privirea ei căpătă din nou forța pe care toți cei din încăpere o cunoșteau atât de bine.

– Fotografia aceasta va ajunge peste tot.

Vernon aprobă din cap.

– Oamenii îi vor recunoaște imediat. Imaginea spune mai mult decât orice descriere.

– Și transmite exact cine sunt, adăugă Dan.

– O familie. Doi oameni iubiți și așteptați acasă.

Agatha încuviință încet.

Da.

Exact asta trebuiau să vadă oamenii.

Fericirea lor.

Lumina din ochii lor.

Viața care îi aștepta să se întoarcă.

Privirea ei alunecă peste sutele de afișe pregătite pentru expediere și o hotărâre neclintită îi umplu sufletul.

– În martie, fiecare post de poliție va primi aceste afișe. Fiecare port, fiecare birou administrativ și fiecare instituție importantă le va avea pe pereți. Kaelion și Aenon vor fi căutați în toate colțurile țării până când îi vom găsi.

Dan și Vernon își ridicară privirile spre ea.

În acel moment, văzură din nou femeia care ridicase Velaryn Thae din nimic, femeia care trecuse prin furtuni economice, secete și pierderi fără să-și plece vreodată capul.

Agatha Serth își strânse mâna peste fotografie și privi încă o dată chipurile zâmbitoare ale celor doi tineri dintre camelii.

Primăvara urma să sosească în curând peste plantație.

Cameliile aveau să înflorească din nou.

Iar în inima ei trăia aceeași certitudine care o însoțea în fiecare dimineață și în fiecare noapte.

Într-o zi, Kaelion și Aenon aveau să privească din nou aceste câmpuri verzi, iar Velaryn Thae avea să-și primească acasă copiii pierduți.