Înainte să mă pierzi- Capitolul 29

 

De ce?

Întrebarea îi fulgeră prin minte, limpede și neliniștitoare.

De ce se afla Grayson aici? Cu ce scop? Și mai ales, cum ajunsese?

Grayson rupse tăcerea brusc, ca și cum ar fi auzit tumultul gândurilor nerostite ale lui Chase.
– Am avut norocul să-l întâlnesc pe Mark. Dacă nu mi-ar fi deschis el ușa, te-aș fi așteptat afară. Ce ușurare, nu?

– Grayson… șopti Chase, abia auzit, rostindu-i numele ca pe o povară.

Celălalt își înclină capul, curios, cu un aer aproape jucăuș.
– Da?

– De ce ești aici…așa deodată? De ce? E atât de enervant… cuvintele i se frângeau, tremurau, incapabile să țină pasul cu neliniștea care-l cuprindea.

În fața lui Grayson, reacția aceasta părea inevitabilă.

Pentru Chase, prezența lui era copleșitoare, apăsătoare, aproape înfricoșătoare. Deși trăia singur acum, nu scăpase niciodată de senzația că mâinile lui Grayson încă îl strâng, îl țin captiv. Ca și cum, fără scăpare, ar fi rămas mereu la picioarele lui, supus.

– Ha…  respirația i se frânse, amețeala îl cuprinse.

Își închise ochii, ascunzându-și chipul între palme, ca și cum astfel ar fi putut alunga totul.

Grayson îl privi și vorbi cu obișnuita lui lejeritate:
– Am auzit că ai avut un accident, dar arăți mult mai bine decât mi-am imaginat.

Chase îl fixă cu o privire îngustată.
– Îți pare rău, nu-i așa?

– Incredibil… oftă Grayson teatral.

–  Întotdeauna îmi răstălmăcești sentimentele.
Își duse mâna la piept, exagerat, ca un actor pe scenă, și oftă dramatic:

– Oh!

Gestul fu suficient. Chase simți cum răbdarea i se sfărâmă. Își lăsă încet mâna jos și îl privi direct.

– Am venit să văd dacă te descurci în film, continuă Grayson, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Dar se pare că ești mai bun decât credeam.

– Ah… pufni Chase, scurt.

Grayson zâmbi.
– Nici nu mi-am imaginat că îl vei juca pe Dr. Flame.

– De ce?  întrebă Chase, prea repede.

Un râs ușor, aproape absurd de vesel, izbucni din Grayson. Expresia lui Chase se întări, devenind rece ca piatra.

– Pentru că tu ești Chase Miller, spuse Grayson, ca și cum ar fi rostit un adevăr evident.

– Nu Dr. Flame.

Mulțumit de propriile cuvinte, păru să nu observe tăcerea grea care se așternu. În schimb, în Chase se strânse o furie amară.

– …Dispari.

Se ridică brusc, luă blugii aruncați de Josh și ieși din dormitor fără să privească înapoi.

Dar știa. Știa prea bine că Grayson nu venise până aici doar ca să-l lase să plece. Și, într-adevăr, pașii celuilalt îl urmară fără ezitare.

– Nu mă mai urmări. Pleacă.

– A trecut mult timp, răspunse Grayson cu un ton ușor.

– Vino să mă îmbrățișezi, frate.

– Ești nebun… dispari. Ți se pare totul amuzant, nu?

Grayson își mări ochii, prefăcându-se rănit.
– Cum poți spune asta? Atât de rău sunt pentru tine? Dar tu mereu mi-ai înțeles greșit sentimentele…

– Nu e o neînțelegere. E un fapt — vocea lui Chase deveni ascuțită.

–  Nu faci așa ceva cuiva pe care pretinzi că-l iubești.

– Eu doar încerc să te ajut… murmură Grayson, încă neclintit.

– Pentru că te iubesc.

Un suspin scurt îi scăpă lui Chase, dar furia izbucni imediat.
– Să mă ajuți? Asta numești tu ajutor?

Cuvintele îi ardeau pe buze, iar tensiunea dintre ei devenea aproape insuportabilă.

– Să mă ajuți? Făcându-mă să fac sex cu un câine pentru că intrasem în rut?

Grayson întrebă cu o curiozitate sinceră:

– Ce e rău în a face sex cu un câine?

Chase rămase fără cuvinte și se opri din mers. Simțea cum un val de căldură i se urcă rapid la cap.

– Deci tu, o să o faci cu oricine?

Când se uită înapoi, Grayson îl privea în tăcere.

Se lăsă o tăcere incomodă. Chase era extrem de nervos și brusc Grayson se mișcă; își lăsă capul în jos și făcu un pas înainte.

Privindu-l pe Chase în ochi, rosti cu afecțiune, ca și cum ar fi încercat să spună un adevăr ascuns.

– Chase, toate găurile sunt la fel.

– … Ha, un suspin descurajat îi ieși din gură.

Bătăile inimii lui Chase se domoliră treptat, ca și cum ar fi fost înghițite de o liniște apăsătoare. Își ridică privirea spre Grayson, dar gândurile îi rămâneau învălmășite. Ce rost avea? Ar fi înțeles cineva vreodată? Ar fi putut cineva să vadă dincolo de tot ce se întâmplase?

Se întoarse din nou, evitându-l.

Nu mai rămăsese nimic de spus. Nici măcar dorința de a mai încerca. Doar stând acolo, simțea cum îl părăsește orice urmă de energie, ca și cum prezența celuilalt i-ar fi secătuit până și ultima fărâmă de voință.

Grayson, care până atunci păstrase tăcerea, rupse din nou liniștea:

– De câte ori ți-am spus că, dacă nu te simți bine, poți elibera feromonii din timp?

– …

Chase fu pe punctul de a răspunde, dar cuvintele i se opriră în gât. Ezită.

În mintea lui răsună, limpede și apăsătoare, vocea lui Steward:
„N-ai avut altă alegere decât să-ți protejezi fratele mai mic… nu-i așa?”

Maxilarul i se încleștă, iar furia mocnită îi întunecă privirea. În cele din urmă, întrebă printre dinți, cu o voce joasă, tensionată:

-Tu ai viola-o pe Bliss dacă s-ar întâmpla asta?

– … Dacă nu e niciun partener acolo și intru în Rut…, răspunse Grayson fără ezitare.

– Dacă vine perioada susceptibilă și nu avem un partener, nu putem evita asta. E mai bine decât să o faci cu un câine, nu-i așa?

Într-o clipă, tot sângele i se scurse din fața lui Chase.

– E ruda ta…

Lui Grayson, însă, părea să nu-I pese.

– E bine să ne ajutăm reciproc, de ce te enervezi?

Privindu-l pe Chase, care părea să-și fi pierdut mințile, Grayson inhală fumul țigării și scuipă după o lungă pauză. Un zâmbet mic i se desenă pe chip.

– Sau preferi să faci sex cu câinele din nou?

În acel moment, Chase respire adânc. Grayson îi privi silueta subțire cu ochii mijiți.

Buzele lui tremurânde se deschideau, se închideau și se deschideau din nou, ca și cum, de fapt, nu ar fi știut ce să spună. În cele din urmă, vocea îi ieși aproape ca o șoaptă.

– Eu… eu n-am făcut-o.

Vocea tremurândă a lui Chase era plină de frică.

Grayson afișă un mic zâmbet.

– De unde știi? Nu-ți amintești nimic.

Era adevărat; Grayson știa care erau cele mai adânci temeri ale lui Chase. Apoi zâmbi încet la fața lui speriată.

– Dacă nu ar fi fost un câine, ai fi făcut-o cu o pisică?

Privirea lui Chase se întunecă, ca și cum o umbră adâncă i-ar fi acoperit sufletul. I se făcu greață. Amintirea acelei zile năvăli asupra lui fără avertisment — o perdea legănându-se lent, o respirație apăsată, și mirosul vag, tulburător, al căldurilor.

– Ah… ah…

Grayson zâmbi amar când observă cum respirația lui Chase devenea sacadată, nesigură.

– Chase, nu te mai înțeleg… Ce naiba e cu tine? Nassaniel, eu… toți încercăm să te ajutăm.

– …Ugh.

Chase trase adânc aer în piept, apoi îl eliberă brusc, ca și cum ar fi vrut să scape de ceva ce-l apăsa din interior. Când vorbi, vocea îi era fermă, tăioasă:

– Lasă-mă în pace.

– Chase…

Grayson întinse mâna spre el, dar gestul îi fu respins cu brutalitate.

– Ți-am spus să nu mă atingi! Pleacă! Ar fi trebuit să te omor… sau ceva de genul ăsta. Ar fi trebuit să trag în tine, nu în Alex!

– Chase.

– Ce se întâmplă aici?

Vocea venită dinspre intrare tăie tensiunea ca o lamă. Grayson întoarse capul, iar Chase deschise ochii larg, surprins. În clipa în care privirea i se opri asupra bărbatului aflat la câțiva pași, chipul i se înăspri, iar un suspin greu îi scăpă.

– Ha…

Abia după ce reuși să respire din nou, Josh păși hotărât înainte și se opri între cei doi frați.

Grayson păru pentru o clipă surprins, dar își reveni repede și îi aruncă un zâmbet strâmb.

Tăcerea care se așternu deveni incomodă, apăsătoare.

Josh fu cel care o întrerupse:
– Nu poți intra aici fără permisiune. Faptul că sunteți din familie nu schimbă nimic. Ar fi trebuit să obțineți aprobarea înainte.

– Am făcut-o — răspunse Grayson cu un zâmbet luminos.

– Mark mi-a dat voie. Ba chiar el mi-a deschis ușa.

– Imposibil. Tocmai am vorbit cu Mark și nu mi-a spus nimic. Și chiar dacă ar fi făcut-o, nu v-ar fi lăsat să intrați fără acordul domnului Miller.

Grayson clipi lent, apoi zâmbi din nou, de data aceasta, cu o notă jucăușă.

– Ce inteligent.

– Mulțumesc,  replică Josh, sec, cu o urmă de sarcasm.

Grayson își mângâie bărbia și îl privi atent. Privirea aceea îl făcea pe Josh să se simtă incomod, ca și cum ar fi fost cântărit dincolo de aparențe. Ar fi vrut ca omul să plece, dar acesta rămânea nemișcat.

– …Ce naiba faci? izbucni Chase, smulgând brusc mâna pe care Grayson o întinsese.

Josh, palid, urmărea acea mână oprită la doar câțiva centimetri de el.

Grayson vorbi din nou, de data aceasta adresându-se lui Chase, dar fără să-și dezlipească privirea de la Josh:

– Nu pare un Beta… nu-i așa?

– Dar este, răspunse Chase, tăios.

Grayson își întoarse încet privirea spre el, amuzat.

– Și ești atât de sigur pentru că…? Când îl miroși, nu miroase a nimic. Și, sincer, nici măcar nu a reacționat la feromonii mei.

– Pleacă.

– Oh…

O exclamație lentă, încărcată de sens.

În același timp, atât Chase, cât și Josh simțiră același gând traversându-le mintea.

– Deci l-ai mirosit deja… și ai folosit feromoni pe el. Nu-i așa?

– Pleacă!

– Și ești curios, nu-i așa?

– Pleacă!

– Domnule Miller…

Josh interveni rapid, așezându-se ferm între ei.

Amândoi își întoarseră privirea spre el în același timp, iar el amuți pentru o clipă, prins între acele două prezențe apăsătoare.

Ezită o secundă — numele nu-l ajuta deloc, fiind același pentru amândoi — apoi continuă, evitându-l:

– Fratele dumneavoastră tocmai s-a trezit. Probabil e obosit. Ar fi mai bine să plecați acum și să reveniți altădată… cu programare.

Se pregătea, în sinea lui, pentru orice. Dacă bărbatul nu pleca de bunăvoie, era gata să-l scoată cu forța. Era datoria lui… dar, dincolo de asta, știa că ar face orice pentru a-l proteja pe Chase.

Pentru câteva clipe, Grayson nu spuse nimic.

Josh se încruntă sub privirea lui fixă, greu de descifrat.

– Ce-i cu privirea asta…?

Nu-și putea da seama ce simțea. Nu știa dacă era disconfort, neliniște sau altceva mai greu de numit.

Pentru prima dată, nu reușea să-l citească.

Și asta îl neliniștea mai mult decât orice.

– Ce…?

Când Grayson își deschise gura, Josh îl fixă cu atenție, fiecare mușchi al corpului pregătit să reacționeze. Era gata să sară la cel mai mic semn de pericol. Dar, pe neașteptate, Grayson își întoarse privirea spre Chase și zâmbi din nou, acel zâmbet ambiguu, imposibil de descifrat.

– Atunci ar trebui să plec. Se pare că nu mai e nimic de făcut.

Cuvintele căzură prea ușor. Prea simplu.

Josh clipi, neîncrezător. Chiar avea de gând să plece?

– Oh… chiar așa?

Aștepta, aproape nerăbdător, momentul în care ușa se va închide în urma lui. Dar Grayson nu se grăbi. Îi adresă din nou un zâmbet și continuă, ca și cum nimic nu ar fi fost tensionat între ei:

– Ai putea să ieși un moment cu mine? Fratele meu nu pare dornic să mă vadă… iar să fumez singur e cam trist.

De fiecare dată când vorbea, reușea să spună exact lucrul cel mai nepotrivit. Josh își reprimă un oftat și încuviință în tăcere, deși un disconfort surd i se așezase în piept.

– Atunci, Chase… ai grijă de tine.

– Taci.

Replica fu tăioasă, dar Grayson doar clătină ușor din cap, suspină teatral și se întoarse.

Pentru o clipă, Josh încremeni. Îi trecu prin minte imaginea absurdă a lui Chase ridicând un scaun și lovindu-l. Dar, din fericire, acesta nu făcu nimic — doar îl urmă cu privirea, încărcat de o furie mută.

Înainte ca lucrurile să degenereze, Josh se grăbi după Grayson.

– Ah…

Chiar înainte de a ajunge la ușă, acesta se opri brusc. Josh își încruntă sprâncenele, iritat. Ce mai urma acum?

Grayson se întoarse, îl privi pe Chase și zâmbi.

– Dacă vrei… îl poți transforma în Omega, Chase.

Apoi își mută privirea spre Josh, același zâmbet jucându-i pe buze.

– Nu-i așa?

Pentru o clipă, totul păru să se oprească.

Ce naiba spune?

Josh rămase fără reacție, prins între confuzie și neliniște. În spatele lui, Chase izbucni — furia îi aprinse mișcările, încercând să-l apuce pe Grayson de gât. Dar acesta dispăru rapid pe ușă, evitându-l cu o ușurință aproape batjocoritoare.

– Pe data viitoare, dr. Flame, cântă el ironic, lăsând în urmă un râs ușor, prelung.

– Domnule Miller, pe aici.

Josh aproape că îl trase afară, grăbindu-l, înainte ca lucrurile să scape complet de sub control.

Odată ajuns pe coridor, aerul îi umplu plămânii cu o ușurare aproape dureroasă. Inspiră adânc, apoi își ridică privirea.

Ochii i se întâlniră cu ai lui Grayson și într-o clipă, expresia i se înăspri.

Grayson zâmbi, dar era un zâmbet stins, cu o urmă de amărăciune.

– Nu mai fi atât de vigilent. E ridicol… E greu să-l înțelegi pe fratele meu.

– Tu ar trebui să știi mai bine decât oricine de ce e așa.

Pentru o clipă, Grayson păru sincer surprins.

Josh se încruntă. De ce totul la omul ăsta pare… fals?

– Îți jur că nu știu, răspunse Grayson ușor.

–  Dar tu? Cum te cheamă?

Josh ignoră întrebarea, schimbând direcția conversației fără să ezite:

– Nimănui nu-i place să fie forțat.

– Forțat? Eu? Pe cine am forțat?

Tonul lui era atât de senin, încât devenea aproape absurd.

Josh îl privi în tăcere, serios. Grayson își mângâie bărbia, ca și cum ar fi căutat în memorie, apoi înclină capul.

– Ah… la asta te referi?

Și începu.

– La faptul că Chase era mereu momeala când ne jucam de-a v-ați ascunselea? Sau când îl băgam în dulap, să se obișnuiască cu întunericul? Sau când l-am împins în șemineu, ca să vadă singur dacă există Moș Crăciun? Sau când l-am împins în fața autobuzului, pentru că nu voia să meargă la școală? Sau când l-am încuiat trei zile în sala audio, ca să învețe actoria, în timp ce eu mă uitam la filme?

Se opri o clipă, ca și cum abia ar fi început.

– Sau…

– Stai! izbucni Josh.

– Despre ce vorbești?! Tu… tu i-ai făcut toate astea lui Chase?!

Cuvintele îi ieșiră greu, aproape strangulate.

Grayson clipi, sincer nedumerit.

– Da. De ce?

Pentru o clipă, Josh rămase fără replică. Își înghiți cuvintele, privind fix în față, ca și cum încerca să proceseze ceva imposibil.

Grayson se încruntă ușor și oftă.

– Nu înțeleg ce e așa grav. Am făcut tot ce am putut pentru el.

Vocea lui era calmă. Prea calmă.

– Dacă l-am folosit ca momeală, era pentru că oricum mă prindeau pe mine. Așa, i-am scutit pe amândoi de probleme. Iar cu șemineul… trebuia să afle adevărul. Spunea mereu că Moș Crăciun nu există. L-am ajutat să verifice. Și-a rupt brațul, dar gâtul era bine, deci nu a fost chiar așa rău.

Zâmbi ușor, amintindu-și.

– Iar cu școala… trebuia o scuză bună. Știi cât de greu e să-l târăști și să-l împingi la timp?

Josh îl privea, mut.

În fața lui nu era doar un om greu de înțeles.

Era ceva mult mai neliniștitor.

– Păcat că Stacey l-a ajutat… continuă Grayson, cu un ton iritat, de parcă își amintea o nedreptate personală.

– Planul meu aproape a eșuat. Dar, până la urmă, am reușit: am lipsit legal de la școală șase luni. Și idiotul ăla nici măcar nu apreciază. Dacă stau să mă gândesc… nu mi-a mulțumit niciodată pentru nimic. Ticălosul!

Izbucnirea lui bruscă îl făcu pe Josh să tresară. O curiozitate rece i se strecură în minte.

Pentru ce ar trebui să-i mulțumească?

În acel moment, înțelegerea veni ca o lovitură tăcută. Totul începea să capete sens — felul în care Chase reacționa, zidurile pe care și le ridicase, ura mocnită. Oricine ar fi fost supus unui astfel de „ajutor” nu ar mai fi rămas același.

Și, poate mai grav decât orice, Grayson părea complet incapabil să înțeleagă asta.

Josh își duse o mână la tâmplă, simțind cum îl apasă o durere surdă de cap, în timp ce îl privea pe bărbatul din fața lui — cu brațele încrucișate, încruntat, convins de propria dreptate.

– Asta nu înseamnă… abuz?

– Abuz? repetă Grayson, aproape surprins.

– De ce? Eu doar l-am ajutat.

Nu era ironie. Nu era sarcasm. Doar o sinceritate tulburătoare.

Josh inspiră adânc și vorbi rar, cu o răbdare pe care abia și-o mai putea aduna:

– Dacă o persoană suferă… asta este abuz. Iar dacă știi că suferă și continui… e și mai grav.

Se opri o clipă, apoi adăugă, aproape fără să-și dea seama:

– Nici măcar nu știi că domnul Miller încă are probleme cu câinii?

Pentru o fracțiune de secundă, Josh mai speră. Poate acum va înțelege. Poate, în sfârșit, ceva se va fisura în acea logică strâmbă.

Dar speranța i se stinse la fel de repede.

Grayson îl privi, iar în ochii lui nu era vină, nici remușcare, doar o nedumerire aproape copilărească.

– Și ce e atât de rău în asta?  întrebă el, cu o inocență care dădea fiori.

– Ce e atât de grav să faci asta cu un câine? Nu e diferit de a face sex cu cineva care are o gaură și un penis.

Josh nu mai avea nimic de spus.

În acel moment, Josh acceptă un adevăr pe care îl respinsese mereu.

Până atunci crezuse că Chase Miller era instabil, dificil, poate chiar exagerat. Dar realitatea care i se așezase acum în față îi răsturna complet perspectiva. Nu Chase era problema.

Totul era o nebunie.

Grayson îl privea în continuare, cu aceeași expresie greu de citit, aproape lipsită de convingere. Privindu-i chipul, Josh înțelese brusc esența problemei: Grayson era convins că făcea bine. Că intențiile bune erau suficiente. Că, atâta timp cât acționa „pentru binele cuiva”, reacțiile celuilalt deveneau irelevante.

Nu părea să fi înțeles vreodată de ce Chase respingea acele „ajutoare”. Nici măcar nu părea să fi considerat posibil ca ele să nu fie ajutor.

– Chase e un tip foarte pretențios, spuse în cele din urmă Grayson, ca o concluzie definitivă.

– Mereu a fost așa. Oricât de bune ar fi intențiile mele, el nu acceptă nimic.

Josh simți ceva greu, nedefinit, strângându-i pieptul.

– …Înțeleg.

Dar nu mai avea rost să continue discuția. Nu ducea nicăieri.

– Atunci plec.

Își luă rămas-bun scurt, întorcându-se.

Când ajunse în dreptul ușii camerei, ezită și aruncă o privire peste umăr.

Grayson încă era acolo.

Stătea nemișcat, privind în gol, cu o expresie serioasă, pierdută într-un punct pe care Josh nu-l putea înțelege. Nu știa dacă se gândea la Chase sau la altceva, și nici nu mai conta.

Josh își întoarse privirea.

Și plecă mai departe, lăsând în urmă liniștea aceea apăsătoare.

✤✤✤✤✤✤

Cioc, cioc.

Josh deschise ușa imediat după bătaia ușoară. Nu așteptă răspunsul — oricum nu venea niciodată.

Așa cum se aștepta, Chase era așezat pe pat. Umerii îi căzuseră, fața îi era ascunsă între palme, iar tricoul lipsea, ca și cum nici măcar grija pentru sine nu mai rămăsese.

Josh închise ușa în urma lui și se apropie încet.

Își întinse mâna și, în clipa în care îi atinse umărul, Chase tresări violent și se ridică brusc.

– …Ce s-a întâmplat?

Chipul lui Chase era palid. În ochii lui tremurători se citea o teamă adâncă, aproape instinctivă. Josh rămase nemișcat o clipă, așteptând ca respirația lui să se așeze.

Încet, privirea lui Chase se limpezi, dar rămase grea, apăsată.

Atunci Josh vorbi:

– Fratele tău a plecat.

Se opri o fracțiune de secundă, apoi adăugă în gând: încă nu a ieșit complet din zonă… dar nu se mai întoarce azi.

La auzul acelor cuvinte, tensiunea din umerii lui Chase păru să se destrame ușor, ca un fir întins prea tare care, în sfârșit, cedează.

Pentru o clipă, Josh îl privi altfel.

Îl văzu nu ca pe adultul distant și rece, ci ca pe cineva mult mai tânăr, mai fragil — ca o imagine veche, aproape uitată: un copil ghemuit, ascuns, plângând după o cădere, cu brațul rupt și lumea prea mare în jurul lui.

Josh ridică mâna instinctiv… apoi se opri în aer.

În loc să-l atingă, vorbi:

– Ce pot face pentru tine, Chase? Spune-mi. Orice.

Tăcere.

Apoi, aproape fără să vrea, întrebarea îi scăpă, joasă și grea:

– Vrei să-l omor?

Chase clipi, confuz. Nu înțelese imediat sensul.

Josh însă rămase calm. Prea calm.

– Pot să omor pe oricine vrei. Pe Grayson. Pe câinele lui. Pe oricine te face să treci prin asta.

Ochii lui Chase se măriră. Buzele i se deschiseră, dar niciun sunet nu ieși imediat.

După o clipă lungă, răgușit, spuse:

– Ai deveni un criminal…

Josh zâmbi amar.

– Știu.

Se opri, apoi continuă, aproape șoptit:

– M-aș adapta la închisoare mai bine decât tine.

Mâna lui îi atinse ușor obrazul lui Chase, ca și cum ar fi vrut să-l ancoreze în realitate.

– Spune-mi doar… pe cine trebuie să omor?

Chase îl privi. Tremura.

Respirația i se frânse, iar cuvântul ieși greu, ca smuls din piept:

– Pe mine…

Josh rămase nemișcat.

– Te rog… omoară-mă. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Vocea lui Chase se sparse, dar continuă, ca și cum nu se mai putea opri:

– Mi-e teamă în fiecare zi. Mi-e teamă că o să-mi pierd mințile din nou… că o să ajung iar… să fac ceva ce nu vreau. Doar gândul ăsta mă distruge. Uneori… simt că aș vrea să dispar.

Ridică privirea, iar ochii îi erau umezi, obosiți, rupți de ceva mult mai vechi decât momentul prezent.

– Știi cum e să nu-ți amintești locuri, lucruri… ce ai făcut acolo?

Se opri, înghițind greu.

– Eu știu.

Lacrimi i se adunară în ochi.

— Dar tu… nici măcar nu-ți poți imagina.

✤✤✤✤✤✤

Nimeni nu l-ar fi luat în serios, chiar dacă ar fi spus că nu vrea să facă sex.

Atunci Chase intră în panică când văzu câinele.

,,Nu va trebui să te grăbești să îți găsești un partener pentru viitor pentru că îl ai pe Alex. Nu trebuie să o faci cu cineva care nu-ți place.”

Grayson zâmbi fericit.

„Bravo ție, Chase. Ești foarte norocos.”

✤✤✤✤✤✤

Fața lui, hainele lui, fereastra deschisă din sufragerie — vântul care pătrundea prin ea, mirosul curat al copacului care îi atingea ușor vârful nasului, amestecat cu mirosul slab de câine. Și ochii acelui Rottweiler, fixați asupra lui în ziua aceea, fără să clipească.

Chase își amintea totul cu o claritate dureroasă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Lacrimile care se oprise pentru o clipă reveniră brusc, umplându-i din nou ochii. Își mușcă buza ca să le oprească, dar ele căzură oricum, necontrolate.

Josh îl trase spre el și îl îmbrățișă fără să spună nimic.

Atât.

Și din acel moment, totul se rupse.

Un val de lacrimi îl cuprinse pe Chase, violent, imposibil de oprit. Pentru prima dată după mult timp, nu mai reușea să le țină în el.

Până atunci fusese singur. Complet singur. Învățase să suporte zilele una după alta, așteptând în tăcere sfârșitul, ghemuit în propria existență, ascuns de lume.

Pentru ceilalți, nu se schimbase nimic. Părea același. Zâmbea când trebuia. Trecea neobservat. Și tocmai asta îl făcea invizibil.

Obosit de toate neînțelegerile, nu mai voia recunoaștere, nici validare, nici „premii” pentru rezistență. Voia doar liniște.

Să fie lăsat în pace.

Dar, în adâncul lui, exista mereu aceeași așteptare tăcută — absurdă și fragilă: ca cineva, într-o zi, să-l vadă cu adevărat. Să-i observe rana. Să-i recunoască singurătatea. Și să întindă mâna.

Te rog… sper ca cineva să mă înțeleagă într-o zi.

Josh îl strânse mai tare în brațe, lăsând un oftat să-i scape printre respirații, apoi îi șopti la ureche:

– Nu o să mori. Atâta timp cât sunt eu aici, te protejez. Ține minte asta. Nu ți se va întâmpla nimic rău.

Chase nu răspunse.

– Te voi proteja. Nimeni nu te va mai răni.

Încet, Chase își ridică privirea. Ochii lui umezi străluceau ca lumina stelelor într-o noapte prea tăcută.

– …Serios?  întrebă, abia auzit. Fragil. Neîncrezător.

Josh îl privi direct.

– Îți promit.

Pentru o clipă, Josh își aminti de gesturi vechi, de afecțiuni simple și zâmbi ușor fără să-și dea seama. Îi dădu la o parte câteva fire de păr de pe chip.

– Îți stă mai bine blond.

Chase clipi.

– Abia aștept să se termine filmările.

Dar Chase nu își dorea asta. Din contră. Gândul îl strânse din nou pe dinăuntru.

Ce se va întâmpla după? Dacă totul se va termina… dacă va dispărea din nou, fără urmă, ca înainte?

Fără să mai poată pune ordine în gânduri, îl strânse pe Josh de talie, ca și cum acel gest era singurul lucru real rămas.

Își sprijini fața de pieptul lui.

– …Nu-ți face griji pentru ce a spus fratele meu.

Josh îl ținu aproape, privindu-i umerii fragili, apoi îl trase și mai aproape de el.

Într-un gest lent, aproape posesiv, își lăsă buzele pe gâtul lui.

Chase închise ochii și inspiră adânc.

Nu spuse nimic.

Doar respira.

Și, pentru o clipă, nu mai simți nimic.