Anemone în iarnă -Capitolul 6

Noaptea nunții

Salonul mare al conacului Serth își deschidea porțile într-o lumină caldă, aurie, ca o amintire păstrată dintr-un alt timp. Candelabrele își revărsau strălucirea peste mesele lungi, încărcate cu cristal și argint, iar aranjamentele de Camellia sinensis în floare răspândeau un parfum fin, discret, care învăluia invitații fără să-i apese.

Familiile vechi din Shaka umpleau sala într-o liniște vibrantă, fiecare gest măsurat, fiecare privire atent cântărită. Muzica de cameră curgea în fundal dând o respirație constantă a serii.

Apoi ușile se deschiseră și Kaelion Serth păși primul.

Costumul lui negru, cu reflexe violacee, prindea lumina într-un fel care îl făcea să pară desprins din umbră. Linia umerilor, dreaptă și fermă, domina spațiul fără efort. Privirea lui, rece și sigură, trecu peste invitați, iar murmurele se stinseră unul câte unul, ca niște lumânări atinse de vânt.

În urma lui, Aenon Thalir Vale. Costumul alb, trei piese, cădea impecabil pe trupul lui suplu, iar părul blond, atins de lumină, păru aproape translucid pentru o clipă. Ochii lui verzi-cenușii purtau o liniște adâncă, ca o apă limpede sub care se ascundea o forță greu de cuprins.

Împreună, formau un contrast care atrăgea fiecare privire.

Când ajunseră în fața altarului, tăcerea deveni deplină.

Domnul și doamna Serth își plecară ușor capul, iar familia Thalir Vale își îndreptă spatele cu o demnitate veche. În spatele lor, Vernon Vale își sprijinea cotul de marginea mesei, cu un zâmbet care ascundea mai multe decât arăta.

Oficiantul rosti cuvintele ritualului, iar vocea lui, calmă și sigură, se așeză peste sală ca o pecete.

– Kaelion Serth, primești această legătură, cu tot ceea ce aduce ea?

Kaelion își întoarse capul ușor spre Aenon. Pentru o clipă, timpul păru să se strângă într-un punct invizibil.

– O primesc.

Vocea lui fu joasă, precisă.

– Aenon Thalir Vale, primești această legătură și numele care o însoțește?

Aenon ridică privirea, iar răspunsul lui veni limpede, fără ezitare.

– O primesc.

Inelele, din aur alb, purtau gravată floarea de Camellia sinensis. Când degetele lor se atinseseră, diferența de temperatură rămase pentru o clipă între piele și metal, ca un semn al celor doi poli care se întâlneau.

Apoi, fără grabă, Kaelion își apropie mâna și o fixă pe a lui Aenon, gest scurt, stăpânit, care închise ceremonia mai clar decât orice cuvânt.

Aplauzele izbucniră, întâi reținute, apoi pline.

– Un sărut!

-Daaa, un sărut!

Și apoi toată sala scandă.

–Un sărut, un sărut, un sărut!

Aenon se simți emoționat când Kaelion îi înconjură talia cu brațul puternic. Sărutul veni repede , fugar, ca o ștampilă aplicată pe o foaie oficială. Buzele lui Kaelion erau atât de reci, dar lui Aenon nu-i păsa. Valuri de fierbințeală se ridicaseră în obrajii lui. Nu se mai sărutase niciodată, cu nimeni.

Seara se desfășură într-o succesiune de toasturi, dansuri și conversații care curgeau una în alta. Paharele se ridicau, luminile dansau în cristal, iar râsetele se împleteau cu acordurile muzicii.

Vernon ridică un pahar de whisky și se apropie de cei doi, cu aceeași lejeritate jucăușă.

– Frate, dacă tot ai ales drumul acesta, sper că măcar ai cerut dobândă pentru sacrificiu.

Aenon îl privi pentru o clipă, iar în colțul gurii îi apăru o umbră de zâmbet.

– Unele datorii se plătesc în timp, Vernon.

Kaelion îi observă schimbul de replici fără să intervină, dar ochii lui rămăseseră fixați asupra lui Aenon, ca și cum fiecare cuvânt era o enigmă.

Mai târziu, când dansul începu, Aenon fu condus în mijlocul sălii. Kaelion îl urmă, iar muzica se schimbă într-un ritm mai lent.

Mâna lui Kaelion se așeză pe talia lui Aenon, sigură, exactă. Aenon își ridică privirea spre el, iar pentru o clipă între ei se formă o liniște diferită de cea din jur.

– Ești pregătit pentru ceea ce urmează? rosti Kaelion, aproape fără să miște buzele.

– Sunt  aici.

Răspunsul venise simplu, iar dansul lor rămase fără gesturi inutile, fără ostentație, și tocmai această măsură atrase toate privirile. Ca două linii trase cu precizie, se mișcau în același ritm, fără ezitare.

Noaptea înainta, iar sala se umplea de viață. Muzica devenea mai intensă, vocile mai calde, pașii mai liberi.

La miezul nopții, clopotele orașului bătură de douăsprezece ori.

În acel moment, Kaelion își desprinse mâna și privi în jur, ca și cum ar fi închis un cerc invizibil. Apoi se întoarse spre Aenon.

– E timpul.

Fără ceremonie suplimentară, își luară rămas bun de la invitați și se retraseră. Ușile mari se deschiseră din nou, iar ei ieșiră din lumină, lăsând în urmă sunetul muzicii și al paharelor.

Coridoarele conacului erau liniștite, scăldate într-o lumină mai blândă. Pașii lor răsunau clar pe pardoseala lucioasă.

Ajunseră în fața apartamentelor pregătite pentru miri.

Pentru o clipă, se opriră.

Aenon își trecu degetele peste manșeta costumului alb, un gest mic, aproape reflex. Kaelion îl privi, iar în ochii lui se adună o intensitate tăcută.

– De aici începe partea reală.

Aenon nu spuse nimic, avea prea mari emoții. El era virgin și știa că va suferi în acea noapte.

Ușile se deschiseră.

În spatele lor, petrecerea continua, plină de lumină și glasuri, ca un râu care curgea fără oprire. În față, liniștea se așternea, adâncă și clară, pregătită să primească realitatea.

Ușa apartamentului se deschise în liniște, iar aerul dinăuntru îi întâmpină cu o căldură atent dozată, Se vedea că fiecare detaliu fusese gândit să nu tulbure, ci să odihnească.

Dormitorul pregătit de doamna Serth purta amprenta unei eleganțe sigure, fără excese. Draperii grele, de un alb perlat, cădeau până la podea, filtrând lumina într-o strălucire blândă. Patul, amplu, cu tăblie înaltă sculptată fin, era acoperit cu lenjerii de mătase în nuanțe de fildeș și argint pal. Pe noptiere, lumânări parfumate ardeau lent, răspândind un miros discret de ceai alb și flori abia deschise.

Pe o măsuță joasă, un ceainic de porțelan fin și două cești așteptau, aburul subțire ridicându-se lent, semn că infuzia abia fusese pregătită. Totul vorbea despre grijă, despre tradiție, despre o noapte care trebuia să lege două persoane pentru o viață întreagă.

Aenon păși primul, Kaelion îl urmă și se îndreptă spre baie.

Pentru o clipă, bărbatul Omega rămase nemișcat, lăsând spațiul să-l atingă. Apoi ceva din el se deschise, lent, inevitabil. Feromonii lui, cu aroma aceea tulburătoare de anemone marine, se desfășurară în aer, atingând fiecare colț al camerei, ca o mare liniștită care urcă fără grabă.

Respirația lui deveni mai adâncă.

Își ridică mâinile și, cu gesturi precise, își desprinse vesta albă, lăsând-o să alunece pe spătarul unui fotoliu. Degetele îi urcară apoi la nasturii cămășii, deschizându-i unul câte unul, pielea lui palidă ieșind la lumină sub strălucirea caldă a lumânărilor.

Pentru el, momentul avea o claritate simplă: prima noapte de descoperire a ceea ce înseamnă să fii o soție Omega. Lua asta cu curaj, semnase un contract și trebuia să-l respecte…un început.

Ușa băii se deschise.

Kaelion ieși fără grabă, cu același costum întunecat încă pe el, doar cu sacoul desfăcut. Privirea lui se opri asupra lui Aenon, fixă, înghețată.

– Ce crezi că faci?

Cuvintele căzură scurte, reci ca niște stalactite ce se desprindeau tăioase de pe tavanul unei peșteri adânci.

Aenon clipi, nedumerit, cu mâna încă la cămașă.

– Eu…

Vocea i se opri pentru o clipă, ca și cum sensul firesc al lucrurilor se fisurase brusc.

Privirea lui Kaelion nu se schimbă. În acea clipă, ceva invizibil coborî peste încăpere…Yeti.

Prezența aceea rece, aproape palpabilă, se întinse între ei, iar aerul, cu puțin înainte, cald, se strânse într-o răceală tăcută. Parcă flori de gheață începuseră să se deschidă pe suprafața fiecărui obiect, iar lumina însăși deveni mai rigidă, prinsă într-un vârtej de feromoni de chihlimbar cenușiu acoperit de brumă.

Aenon simți cum respirația i se oprește. Un moment…un singur îngheț.

Kaelion păși mai aproape, fiecare mișcare fiind parcă studiată.

– Aenon.

Numele lui sună ca o delimitare.

– Fiecare dintre noi doi a făcut un sacrificiu semnând acest contract.

Tonul lui ieșise neutru, fără urme de ezitare.

– Te-ai comportat perfect, ai fost exact cum trebuia să fii, dar…

Urmă o pauză scurtă și privirea lui se opri pentru o clipă spre cămașa descheiată, apoi reveni, dură.

-… dar totul se oprește la marginea patului.

Cuvintele se așezară între ei ca o linie trasată în piatră. Liniștea era atât de apăsătoare încât puteai auzi cum infuzează florile de camelia.

– Tu nu vei urca în patul meu. Noi doi nu vom dormi ca soț și soție.

Aenon era blocat undeva între ceea ce credea și ceea ce i se revela.

Feromonii lui, care cu o clipă înainte umpleau camera cu delicatețe și se pregăteau să se agațe de bucățile aeriene de chihlimbar cenușiu marin, păreau acum suspendați, fără direcție și chiar…agitați, triști și parcă plângeau.

– Ține asta ca literă de lege, continuă Kaelion.

– În societate, suntem soț și soție. Comportamentul nostru va fi impecabil.

Vocea lui nu se ridică, nu se înăspri, dar fiecare cuvânt purta iceberguri nenumărate. Părea că o iarnă eternă se pregătea să adoarmă anemonele din aer și din corpul lui Aenon.

– În spatele ușilor, fiecare are viața lui. Nu mă spiona, nu mă urmări, nu mă agasa cu sentimente sau cu fleacuri de acest fel. Oricum nu le-aș înțelege.

Liniștea oprima și strivea gândurile bărbatului Omega.

–  Și totul va fi bine.

Aenon simți cum ceva din pieptul lui se strânge, lent, sigur, ca o mână care nu dă drumul. Îi plăcea de Kaelion, îi plăceau feromonii lui metalici. Oare el chiar nu simțea dansul  lor în aer?

Kaelion continuă, ca și cum ar fi încheiat o tranzacție.

– În schimb, ai toată puterea asupra plantației de Camellia sinensis.

Cuvintele căzuseră simple, aproape administrative.

Se opri.

Pentru prima dată, privirea lui nu mai căuta nimic. Ochii negri păreau morți. Decizia fusese deja rostită.

Fără să observe paloarea care se așezase pe chipul lui Aenon, fără să vadă cum culoarea dispărea încet din pielea acestuia, Kaelion își întinse brațul și arătă spre ușa opusă.

– Apartamentul are două camere. Tu vei dormi acolo, spuse el întinzând brațul și arătând o ușă opusă celei de la intrare.

Tăcerea care urmă nu mai avea căldură.

Aenon rămase nemișcat, cu cămașa descheiată, cu aerul încă purtând urmele parfumului lui, acum înghețat în acea liniște stranie. Anemonele se pregăteau să intre într-o lungă hibernare de iarnă. Dincolo de pereți, petrecerea continua, acolo, însă, noaptea își schimbase sensul.