BODYGUARD- Capitolul 27

În încăperea slab luminată, lumina albastră a monitoarelor se reflecta pe fețele obosite ale celor cinci bărbați. Pe masă erau împrăștiate dosare groase, hârtii îndoite, pixuri și căni de cafea uitate. Se simțea aerul dens al unei nopți în care adevărul începea să se contureze, dar niciunul dintre ei nu era sigur dacă își dorea cu adevărat să-l afle.

Sin, Red, Gost, Ice și Cristian citeau în tăcere. Se auzeau doar foile întoarse, zgomotul tastelor și respirațiile tăiate de fiecare nouă descoperire.

– De ce tatăl tău urma să vândă firma înaintea morții mamei voastre?  întrebă Red brusc, rupând liniștea.

Cristian își ridică privirea, încruntat.

– Poftim? Nu știu de asta.

Se ridică repede, apropiindu-se de Red, care ținea o foaie în mână. Sin lăsă și el hârtiile pe care le analiza, apropiindu-se.

– Uite aici, spuse Red, întinzând documentul.

– Este un precontract de vânzare. Tatăl tău mai avea un pas până la faliment.

Cristian luă hârtia, o privi lung, apoi o citi de două, de trei ori, trăgând aerul printre dinți. Chipul lui se înăspri, iar maxilarul i se încordă.

– Cineva îl lucra pe la spate,  șopti mai mult pentru el.

– Uitați… datele astea sunt suprapuse.

Își luă propriile hârtii și i le întinse lui Sin, arătându-i semnăturile, timbrele, numerele de înregistrare.

– Cineva îl juca pe degete de mult timp, spuse Cristian, tonul lui devenind din ce în ce mai rece.

Sin privi atent documentele, apoi ridică ochii spre Gost.

– Gost, scoate toate proprietățile celor doi: Mori și Takeda. Vreau să văd ceva.

– În regulă, șefu, răspunse acesta, aplecându-se peste tastatură.

Sunetul tastelor se amestecă cu ticăitul ceasului. În câteva secunde, imprimanta porni, iar foi albe ieșeau una după alta, cu hărți, cifre și nume de companii. Gost i le întinse lui Sin, care le răsfoi rapid, apoi le aruncă pe masa masivă din centru.

Sin luă și hârtiile din mâna lui Red, comparând. Ochii îi alergau peste cifre, grafice, linii, până când mâna lui apucă o cariocă roșie.

Fără să spună un cuvânt, începu să traseze cercuri mari pe harta întinsă pe perete. Cerc după cerc, linie după linie. Când termină, făcu doi pași în spate.

– Din acest motiv,  spuse el încet, privind harta.

Zonele încercuite formau un cerc perfect.

– Afacerea tatălui vostru îi încurca.

Cristian se apropie, privirea lui alunecând peste liniile roșii care intersectau centrul hărții.

– Zona asta… spuse el.

– E zona de transporturi maritime și depozite petroliere.

– Exact, completă Sin.

– Iar compania Volkov se află fix în mijlocul ei. Mori și Takeda dețin tot ce e în jur. Tatăl tău era ultimul obstacol.

Red se apropie, sprijinindu-se cu o mână de masă.

– Deci crezi că…

-Da, îl întrerupse Sin.

– A fost împins spre faliment ca să poată fi eliminat. Dar nu le-a ieșit asta și au schimbat traiectoria. I-au destrămat familia, i-au omorât soția.

Liniștea se așternu din nou, dar era alta, mai grea, mai încărcată. Ice schimbase priviri cu Gost, iar Cristian părea că abia își ține furia în frâu.

Sin se întoarse către Red.

– Mâine dimineață ne împărțim în două echipe, spuse hotărât.

– Gost și Cristian, alături de Ice, veți merge după „american”. Am aflat ora zborului. Sunt sigur că oamenii lui Takeda și Mori vor fi la aeroport. Vreau ca voi să fiți acolo înaintea lor. Îl extrageți pe american cu orice preț.

– Și tu? Eu ce fac?  întrebă Red.

Sin ridică privirea spre el, iar vocea lui coborî câteva tonuri, ca o sabie scoasă din teacă.

– Noi doi mergem să discutăm cu Mori.

Gost se opri din tastat. Ice își ridică sprâncenele. Cristian rămase în picioare, cu brațele încrucișate, încercând să citească din expresia lui Sin mai mult decât era rostit.

– Vrei să te duci direct la el?  întrebă Red.

– E sinucidere.

Sin îl privi scurt, rece.

– Nu. Este momentul adevărului.

Puse carioca jos, privirea lui rămânând fixată pe harta plină de linii roșii.

– Este timpul să aflu dacă Mori este fratele pe care îl credeam mort.

Cuvintele lui căzură grele, ca un ecou tăiat de pereți. Toți tăcură. Nici măcar Red, care întotdeauna glumea, nu îndrăzni să spună ceva. În aer plutea doar un amestec de neîncredere și uimire.

Sin își trecu o mână peste față, apoi inspiră adânc.

– Dacă am dreptate…spuse el, cu glasul scăzut,

-….  tot ce am trăit până acum a fost o farsă orchestrată de aceiași oameni care au distrus familia Volkov.

Red păși mai aproape.

– Și dacă ai dreptate, ce urmează?

Sin ridică privirea spre el, iar răspunsul veni ca un verdict:

– Urmează războiul.

Nimeni nu mai zise nimic. Gost își mușca buza, Ice își aranjă arma la centură, iar Cristian își încrucișă brațele, privind lung spre harta acoperită cu linii roșii.

Afară, vântul lovea geamul ca o avertizare. Înăuntru, Sin își adunase deja tot calmul din lume. În ochii lui se aprinsese ceva ce nu mai fusese acolo de mult,  un foc vechi, o furie domolită doar de scop.

– Red, pregătește echipamentul. Plecăm la răsărit.

– Înțeles, șefu.

Cristian îl privi tăcut. În colțul mesei, o foaie veche rămăsese neatinsă, semnată cu numele Daichi Mori.

Sin o ridică, o privi lung și, fără să spună nimic, o îndoi în două.

Apoi, cu voce joasă, aproape pentru el însuși, murmură:

– Dacă ești cu adevărat el… va trebui să alegi între sânge și trădare.

Și, pentru prima dată în acea noapte, în ochii lui se citea nu doar hotărârea unui lider  ci a unui om care se pregătea să-și confrunte propria umbră.

– Înainte de a pleca, vreau să vorbesc cu tine, spuse Sin, privind spre Cristian.

Tonul lui era grav, dar nu rece, mai degrabă o liniște controlată, ca înaintea unei furtuni. Red, Gost și Ice se opriră o clipă, schimbând priviri între ei. Apoi, fără să spună nimic, înțeleseră mesajul și părăsiră camera unul câte unul. Ușa se închise în urma lor, lăsând în urmă doar ecoul pașilor care se stingea pe coridor.

Sin rămase tăcut pentru câteva secunde, privirea lui pierdută în liniile roșii și notițele de pe tabla imensă din fața sa. Hârtiile, firele logice, conexiunile dintre nume, toate păreau brusc neimportante în comparație cu ceea ce trebuia să spună.

Inspiră adânc, își drese glasul și, fără să-l privească încă pe Cristian, rosti:

– Nu mai pot primi banii tăi.

Cristian ridică sprânceana, surprins, dar fără să pară ofensat. Se apropie de masă, sprijinindu-se ușor de marginea ei, urmărind chipul lui Sin cu o expresie calmă.

– Interesant, spuse el, cu un zâmbet abia vizibil.

– Am crezut că este doar imaginația mea.

Sin se întoarse spre el, cu privirea serioasă, tăioasă, ca o lamă pe punctul de a atinge carnea.

– Nu e imaginație, Cristian. Este… real.

O tăcere densă se așternu între ei. Dincolo de pereți se auzea vântul, un şuier adânc care părea să răsune în ritmul inimilor lor. Cristian își lăsă încet mâinile în buzunar și spuse simplu, fără ocol:

– Îl iubești?

Întrebarea căzu direct, fără ocol, fără intenția de a-l pune pe gânduri.

Sin clipi o dată. O singură dată.

Apoi răspunse:

– Da.

Răspunsul fusese scurt, dar ferm. Un adevăr rostit fără teamă, fără rușine. Ca o eliberare.

Cristian îl privi câteva secunde în tăcere. Apoi, pe chipul lui apăru un zâmbet sincer, cald, de parcă povara unui secret fusese dată jos de pe umerii amândurora.

– Mă bucur să aud asta, spuse el în cele din urmă.

– Armis are nevoie de bine în viața lui… și tu îi faci bine.

Sin clipi ușor, mirat de naturalețea cu care fratele lui Armis spunea asta.

– De când ai intrat în viața lui, s-a schimbat mult. Foarte mult, continuă Cristian, apropiindu-se și sprijinindu-se de masă, lângă el.

– Am văzut. Îl știu mai bine decât oricine. E alt om. Mai calm, mai stăpân pe el. Nu mai fuge de trecutul lui, nu se mai teme de umbre.

Sin asculta în tăcere, privindu-l cu atenție, dar și cu o umbră de teamă. Nu se așteptase la o astfel de reacție.

Cristian zâmbi din nou, dar de data aceasta privirea lui se îmblânzi complet.

– Și știi ceva?  spuse încet.

– Și el te iubește,  o văd în ochii lui de fiecare dată când rostește numele tău. Se luminează altfel. Ca și cum te-ai fi lipit acolo, în privirea lui, pentru totdeauna.

Sin rămase nemișcat, incapabil să răspundă imediat. În piept, ceva îi tresări brusc, o emoție străină lui, pe care o ascunsese prea mult timp sub armura rece a disciplinei.

Cristian îi puse o mână pe umăr.

– Nu am de gând să mă opun. Nu ți-aș putea cere să-l lași, nici dacă aș vrea. L-ai scos din întunericul în care l-am lăsat noi familia lui. L-ai făcut să creadă din nou în oameni.

Sin își coborî privirea.

– Credeam că mă vei urî pentru asta, spuse el sincer.

– Nu, răspunse Cristian simplu.

– Nu te pot urî pentru că îl iubești. Ar fi ca și cum l-aș urî pe el pentru că, pentru prima dată în viață, e fericit.

Sin ridică încet privirea. Chipul lui Cristian avea o liniște rară, acea liniște a omului care înțelesese că dragostea nu se controlează, ci doar se acceptă.

– Ai grijă de el, Sin. Nu doar ca protector… ci ca bărbatul care l-a ales, adăugă Cristian.

– Nu știu ce urmează, dar știu că în tine are în sfârșit un aliat. Nu un soldat, nu un gardian. Pe tine.

Sin încuviință tăcut. Ochii lui, pentru prima dată după mult timp, nu mai erau de gheață.

– Îți dau cuvântul meu,  spuse el, încet.

– Nu-l voi lăsa niciodată singur.

Cristian zâmbi scurt, aprobator.

– Asta e tot ce voiam să aud, prietene.

Se întoarse spre ușă, iar înainte de a pleca, se opri și privi peste umăr.

– Și să știi ceva, Sin…  spuse el.

– Mama ar fi fost mândră să-l vadă pe Armis lângă cineva ca tine.

Ușa se închise în urma lui cu un clinchet abia auzit.

Sin rămase singur, privind la tabla de pe perete. Harta, cercurile, liniile roșii, toate se estompau în fața acelei singure fraze.

„El te iubește.”

Și pentru prima dată, Sin simți că toate planurile, răzbunările și strategiile pe care le crease nu mai aveau greutatea aceea apăsătoare.

Pentru prima dată, războiul avea o miză care conta cu adevărat.