BODYGUARD- Capitolul 3

Camera albă respira liniștea aceea grea de spital, unde până și ceasurile păreau să bată în șoaptă. Ușa se deschise cu zgomot forțând privirile spre intrare.

Umbra ușii se întunecă brusc. O siluetă neagră, înaltă, rămase o clipă pe prag, tăcută ca un ecou venit din altă lume.

Armis își întoarse privirea. Privirea lui întâlni conturul impecabil al tatălui său. Alexei Volkov păși în cameră cu aceleași gesturi de om pentru care gravitația se supune, și liniștea se schimbă imediat. Rafe își încrucișă brațele și trase aer cu zgomot, Luca se ridică brusc, instinctiv, ca un zid în apărarea fratelui său ales, iar Emil își mușcă buza, neștiind dacă să rămână în picioare sau să facă un pas înapoi.

Ochii de gheață ai lui Alexei se opriră asupra fiului său, care zăcea în pat cu pieptul bandajat și piciorul prins în atelă.

– Așa arată fiul meu? întrebă, cu o voce calmă, dar cuvintele lui erau lame ascunse.

– O umbră, un corp slab care s-a lăsat bătut ca un copil?

Armis simți un nod amar în gât. Își mușcă buza până când simți gustul metalic al sângelui. În colțul camerei, aparatul bipăia egal, ca și cum nu ar fi înțeles furia care începuse să umple aerul.

– Tată… începu el, dar glasul îi era spart, sec.

Alexei își ridică bărbia, pășind mai aproape. Paltonul său negru aluneca fără zgomot, ca o aripă.

– Nu mă întrerupe. Nu știi cât regret că te am ca fiu, Armis. Ai adus rușine numelui meu, rușine clanului. Ai devenit o poveste de râs pe buzele dușmanilor mei. Șase oameni… șase! Și tu ai ajuns în patul ăsta alb, la mila medicilor.

Cuvintele căzură grele, fiecare un bolovan aruncat în stomacul lui Armis. Își strânse pumnii slabi sub pătură, dar nu îndrăzni să-i ridice.

– Tot ce faci reflectă asupra mea, continuă Alexei, apropiindu-se  atât de mult încât umbrele lui acopereau patul.

– Îți place să bei, să te droghezi, să alergi după femei. Dar când vine vremea să dovedești ceva, cazi ca un copil.

Armis își închise ochii o clipă, dorind să se scufunde din nou în cele cinci zile de inconștiență. Prietenii lui păreau înțepeniți. Luca își strângea maxilarul, gata să răbufnească. Rafe își îndesase unghiile în palmele încrucișate, iar Emil abia respira.

– Și, mai presus de toate, adăugă Alexei, întorcându-și privirea spre el cu o tăcere otrăvită.

– Ar trebui să te gândești la fratele tău. Christian nu are timp de prostiile tale. El poartă un nume cu demnitate. El construiește ceva în timp ce tu risipești tot. Crezi că lumea stă după tine? Crezi că eu stau după tine?

Armis își ridică privirea, ciocolatie, adâncă, dar plină de furie reținută. Buzele îi tremurau. În el, dorința de a răcni se ciocnea de neputința trupului frânt.

– Poate… poate că eu nu sunt el, spuse încet, cu vocea spartă.

– Nu sunt Christian.

În colț, Rafe făcu un pas înainte, dar Luca îl opri cu o mână grea pe braț. Emil își strânse genunchii la piept, incapabil să intervină.

Alexei clătină ușor din cap.

– Exact, Armis. Nu ești el. Și nici nu vei fi vreodată.

Și în tăcerea care căzu după aceste cuvinte, camera albă se făcu și mai strâmtă, ca și cum pereții se apropiau să-i zdrobească pe toți.

Armis simți cum aerul i se rupe din plămâni, dar în același timp, în ochii lui, se aprinse scânteia aceea de revoltă mută.

Nu sunt el… dar sunt eu.

Iar în mintea lui, cuvintele tatălui său nu făceau decât să sape mai adânc prăpastia care-l despărțea de sângele rece al familiei Volkov.

Liniștea albă a camerei se încordase ca o coardă gata să plesnească. Cuvintele lui Alexei rămăseseră atârnate în aer, reci și grele, iar Armis abia mai respira sub ele. Atunci Luca făcu un pas în față, cu pumnii strânși pe lângă corp, privindu-l pe patriarh în ochi.

– Destul, rosti el.

– Nu ești aici să-l lovești și cu vorbe. E în pat, abia respiră, și tot ce știi să faci e să-l îngropi și mai adânc?

Rafe se ridică și el, pasul lui răsunând scurt pe podeaua de spital. Maxilarul îi era încleștat, ochii arzători.

– Îți numești fiul rușine? Și ne ceri să stăm și să privim? Dacă pentru tine e doar o povară, pentru noi e fratele nostru.

Alexei îi privi pe amândoi cu un rânjet subțire, rece, un zâmbet care nu aducea bucurie, ci dispreț. Privirea lui tăia, calculată, evaluându-i ca pe niște insecte care se zbăteau sub o lupă.

– Voi doi, spuse încet, aproape șoptit, dar fiecare cuvânt suna ca un ordin scrijelit în piatră.

– Să învățați să tăceți. Ieșiți afară.

În spatele lor, Emil își strânse mâinile, gata să se ridice și el, dar vocea lui Armis se auzi, spartă, dar clară:

– Nu. Rămâneți.

Privirea lui se încrucișă cu a tatălui. Furie mocnită în ochii lui Armis, tăiș rece în ai lui Alexei. O secundă lungă, ca un duel mut, în care niciunul nu voia să clipească primul.

Alexei își îndreptă spatele și pașii lui se apropiară de pat. Umbra lui se revărsa peste trupul frânt al fiului.

– Începând din această clipă, nu te voi mai lăsa să ne pătezi numele, spuse el, cu o voce atât de dură încât pereții albi parcă vibrară.

– Vei avea protecție. Nu pentru tine, ci pentru ceea ce reprezinți. Și să nu îndrăznești să crezi că ai puterea să dai ordine.

Se aplecă ușor, ca o secure pregătită să cadă.

– Vei asculta. Vei fi mut. Și la fiecare greșeală viitoare, vei suporta consecințe grave. Ai înțeles?

Cuvintele se prăbușiră peste pat, peste prieteni, peste aer. Chiar și aparatul de monitorizare părea să se fi oprit pentru o clipă. Emil își mușca buza până la sânge, Luca îl privea cu ură deschisă, iar Rafe avea ochii aprinși, plini de o furie gata să explodeze.

Armis, cu pieptul greu, ridică bărbia și își înțepeni privirea pe chipul tatălui său. Nu spuse nimic. Doar disprețul din ochii lui făcea mai mult decât o mie de replici.

Alexei rămase acolo o clipă, fixându-l, apoi se întoarse scurt. Pașii lui erau egali, inexorabili. Paltonul negru flutură o secundă în ușa deschisă, apoi se făcu tăcere. Plecase fără să mai adauge nimic.

În cameră rămase doar vuietul greu al respirațiilor. Băieții îl priveau pe Armis, încă încleștați de ură. El, cu privirea fixată pe locul gol al ușii, simți cum inima îi bătea mai tare decât toate aparatele din jur. Și tăcu. Pentru că unele lupte nu se duc cu vorbe, ci cu răbdarea de a supraviețui.

Camera albă se golise de prezența lui Alexei, dar ecoul vorbelor lui rămăsese ca o rană nevăzută pe pereți. Ușa se închise încet, iar pașii lui reci dispărură pe coridor. Înăuntru, tăcerea deveni apă grea. Doar bipul monoton al aparatului aducea aminte că timpul curgea, că Armis încă era acolo, viu.

Luca fu primul care rupse liniștea. Se apropie de pat, și-și lăsă palma pe marginea lui, aproape de mâna frântă a lui Armis.

– Spune-ne, murmură, cu voce scăzută dar tensionată.

– Ce s-a întâmplat acolo, în club?

Armis își ridică încet privirea spre el. Ochii lui ciocolatii erau obosiți, ardeau cu o lumină amăruie. Își umezise buzele, dar nu răspunse imediat. Rafe își pierdu răbdarea și izbucni:

– Șase oameni, Armis! Șase! Cum dracu’ de-ai ajuns singur în alee, când noi eram înăuntru? Unde dispărusei?

Tonul lui era furios, dar furia ascundea altceva: spaimă. Își trecu mâna prin părul ciufulit și făcu pași scurți prin cameră. Emil, ghemuit pe canapea, își strângea mâinile în poală, ochii mari, aproape uzi.

– Te-am pierdut doar o clipă… am crezut că încă ești înăuntru, la bar. Apoi… agitația. Și nu te-am mai găsit.

Armis inspiră greu, toracele îi tremură sub bandaje. Își lăsă capul pe spate și chicoti amar.

– Mă uitasem la fata aia, blondă. N-am făcut nimic mai mult decât să mă apropii… și-atunci a sunat pe cineva. Am crezut că e doar o glumă.

Ochii lui Luca se îngustară.

– N-a fost o glumă, Armis. A fost o capcană.

– Știu, răspunse el, vocea tăioasă și slabă.

– Am simțit-o când am pus mâna pe brațul ei. Am văzut privirea… rece, pregătită. Și-apoi, mâinile lor. M-au târât afară ca pe un gunoi. N-am avut timp să…

Se opri, inspirând brusc. Durerea îl tăiase, dar continuă printre dinți:

– … să gândesc. Am lovit doi, trei. Nu era destul. Restul… m-au făcut bucăți.

Rafe își izbi palma de perete. Zgomotul răsună scurt, dur.

– Iar noi beam și râdeam înăuntru. Doamne…

Emil se ridică brusc și veni lângă pat. Ochii lui umezi erau fixați pe chipul lui Armis.

– Ai fi putut să mori acolo. Dacă nu te găseam… dacă nu auzeam agitația…

Armis își întoarse încet privirea spre el. Pentru prima dată, nu zâmbi ironic, nu aruncă nicio replică. Doar întinse mâna, cât putea, și Emil o apucă cu ambele palme.

– Sunteți aici, spuse Armis, vocea tremurând.

– Asta e tot ce contează.

Luca trase un scaun aproape și se așeză. Fața lui era serioasă, ochii lui de paznic se aprindeau de furie reținută.

– Armis… nu a fost doar o întâmplare. Cineva a vrut să te scoată de acolo, să te prindă singur. Era prea organizat.

– Rivali, mormăi Rafe, strângând pumnii.

– Trebuie să fie.

-Tatăl tău are dușmani care ar face orice să lovească în el. Și tu… ești ținta cea mai ușoară.

Armis închise ochii. Știa că aveau dreptate. Fiecare cuvânt îi cântărea pe piept mai greu decât bandajele. Își ridică sprâncenele și se uită iar la ei.

– Tatăl meu crede că sunt o rușine, spuse încet.

– Dar dacă e cineva care vrea să-l lovească, n-o să se oprească. Vor încerca din nou.

Un moment de tăcere se așternu. Doar ploaia, dincolo de geam, lăsa umbre pe pereți.

– Atunci vom fi cu tine, spuse Emil, simplu, dar cu o hotărâre care nu-i semăna.

– Zi și noapte.

Rafe clătină capul, dar ochii îi ardeau.

– Până la capăt, frate. Nu mai bem și râdem înăuntru cât timp tu te prăbușești pe-afară. Jur.

Luca încuviință, punând palma pe marginea patului.

– Nu te mai scăpăm din ochi. Indiferent ce spune tatăl tău.

Armis îi privi pe rând. Prietenii lui. Frații lui. Singura familie adevărată pe care o simțea. O căldură ciudată, amestecată cu furie și dorință de răzbunare, îi umplu pieptul.

– Vă vreau cu mine, șopti el, ochii lui sclipind sub lumină.

– Când se va întâmpla din nou. Și știu că se va întâmpla.

Băieții nu spuseră nimic. Doar dădură din cap. Și pentru prima dată după multă vreme, în camera albă a spitalului, Armis nu se simți singur. Se simți pregătit.

Ușa salonului se deschise încet, iar înăuntru păși un tânăr îmbrăcat în halat alb. Mișcările lui erau tăcute, aproape studiate. Îi privi pe cei trei băieți cu un zâmbet vag, lung, care nu spunea nimic, apoi își drese vocea.

– Domnilor, medicul trebuie să-l vadă pe pacient. Vă rog să părăsiți camera pentru câteva minute.

Rafe se încruntă primul.

– Nici gând. Nu-l lăsăm singur.

Emil ridică mâna, încercând să pară împăciuitor, dar vocea îi tremura.

– Am stat aici zi și noapte. Putem să rămânem liniștiți într-un colț, nu deranjăm.

Luca, așezat lângă pat, se ridică încet, ca un animal gata să muște.

– Nu plecăm.

Armis, epuizat, dar lucid, îi privi pe rând. Obrajii îi erau trași, vocea răgușită, dar în ochi licărea o autoritate neașteptată.

– Hei… e în regulă. Mergeți să vă întindeți puțin, să beți o cafea sau un ceai. Poate chiar să mâncați ceva. Eu… eu sunt aici, nu plec nicăieri.

– Armis… începu Luca.

– Mergeți, repetă el, cu un zâmbet obosit.

– Am nevoie să vă întoarceți întregi, nu să vă prăbușiți lângă mine.

Băieții tăcură, nehotărâți, ca niște câini care nu voiau să-și părăsească stăpânul. Asistentul ridică ușor bărbia.

– Îl cunosc pe fratele lui, pe domnul Christian Volkov, spuse, ca o garanție.

– E pe mâini bune.

Rafe bombăni ceva printre dinți, dar cedă. Emil ieși primul, Luca îl urmă cu pași grei, iar Rafe se opri o clipă în prag, aruncând un ultim avertisment cu privirea spre halatul alb. Apoi ușa se închise.

Camera se liniști. Armis rămase singur cu asistentul. Își lăsă capul pe pernă și tăcerea îl lovi mai dur decât orice reproș al tatălui său. În minte îi răsunau încă acele cuvinte reci:” Nu te voi mai lăsa să ne pătezi numele.” ” Vei asculta” . “Vei fi mut” .

Se gândi la copilăria lui. La mama lui, singura care-l privise vreodată cu blândețe. Își aminti chipul ei, mâinile calde, vocea șoptită când îl adormea. Și apoi ziua în care ea se stinsese. Ziua în care el, copil, îl privise pe tatăl său. Și văzuse un zâmbet. Ultimul zâmbet. De atunci chipul lui Alexei se transformase în piatră, și pentru Armis nu mai existase niciodată un cuvânt cald. Doar ordine și reproșuri.

Un fior îl străbătu. Se întoarse ușor, privirea lui se lipi de spatele asistentului care se mișca prin cameră. O întrebare neașteptată îi frânse gândurile.

– Și… le-ai văzut chipul celor care te-au atacat? întrebă bărbatul, cu voce joasă.

Armis tresări. În ochi i se aprinse alerta.

– Unde este medicul? întrebă, cu glas slab, dar ferm.

Asistentul se întoarse încet. Și atunci, pentru prima dată, Armis îl privi drept. Chipul acela… îl știa. Îl văzuse deja, printre umbre, printre pumni și ploaie. Dincolo de sângele și neonul clubului, aceeași privire.

– Tu? șopti Armis, simțind cum sângele i se scurge din vene de groază.

Întinse mâna spre butonul de alarmă, dar nu apucă să-l atingă. Mâna lui fu prinsă cu o forță brutală, iar durerea se răspândi în tot brațul. Se zbătu, încercând să se elibereze, dar trupul lui frânt nu avea putere. Simți cum cealaltă mână a bărbatului îi înconjoară gâtul, strângând, strângând tot mai tare. Aerul îi fu smuls. Pleoapele i se îngreunară.

Își închise ochii, așteptând finalul.

Întâi se auzi ușa izbindu-se de perete. Apoi un bubuit puternic, metalic, ca un tunet care sparge cerul. Strânsoarea de la gât se desprinse brusc. Armis trase un suflu disperat, aerul îl arse ca un cuțit, iar respirația i se sparse în convulsii.

Când deschise ochii, lumea era încețoșată. Totul se mișca încet, ca prin apă tulbure. Văzu un punct negru care se mișca rapid, sigur. Clipind de câteva ori, imaginea se limpezi.

Un bărbat în costum negru, înalt, solid, ținea apăsat cu mâna o armă la tâmpla asistentului. Sângele îi curgea din arcadă, picurând pe pardoseala albă.

– Ești bine? întrebă vocea.

Era o voce groasă, dură, rece, ca metalul unei lame. Armis simți cum inima i se strânge. Își ridică încet privirea. Ochii întunecați, migdalați, îi întâlniră pe ai lui. Privirea aceea nu semăna cu nimic din ce văzuse. Era un abis calm, dar și o promisiune de moarte.

– Ești bine? repetă vocea.

Armis abia reuși să dea din cap, aprobând în tăcere. Încă respira greu, cu pieptul zvâcnind, dar înăuntrul lui se năștea o altă senzație. Nu era doar ușurare. Era uimire. Și o teamă care, pentru prima dată, avea gustul fascinației.

Astfel îl văzu prima dată pe Sin. Ca pe o umbră într-un costum negru, intrată în viața lui cu zgomotul unei arme și cu ochii întunecați ce promiteau că, din acel moment, nimic nu va mai fi la fel.