BODYGUARD- Capitolul 4

Ușa salonului se izbi de perete cu un zgomot sec. Lumina albă a neoanelor se prelinse peste podea, iar înăuntru păși Alexei Volkov, încadrat de patru bărbați în uniforme negre. Păreau sculptați din aceeași piatră: fețe dure, mișcări precise, pași egali. Aerul din cameră se îngreună brusc, ca și cum fiecare pereche de bocanci ar fi adus cu sine greutatea unei sentințe.

Armis, sprijinit de perne, simți cum stomacul i se strânge. Îl privi pe tatăl său, așteptând o vorbă, un gest, orice. Dar Alexei nu îi adresă niciun cuvânt. Îi aruncă doar o privire scurtă, rece, ca o lamă trasă pe gheață, și își continuă drumul.

Lângă el mergea bărbatul care, cu trei zile în urmă, îl smulsese din brațele morții. Trăsăturile asiatice îi erau tăiate în linii ferme, ochii întunecați păreau să vadă totul fără să clipească. Armis îl urmă cu privirea, încă bulversat. Nimeni nu îi explicase ce se întâmplase cu adevărat. Nimeni nu-i spusese cine era acest necunoscut, apărut ca o umbră între zidurile spitalului.

Își aminti scena aceea, încă vie în mintea lui: bărbatul cu chipul de „asistent” doborât la podea, mâinile lui legate strâns la spate cu niște curele improvizate, sângele șiroind din arcadă. În timp ce totul se petrecea, necunoscutul cu trăsături asiatice apelase pe cineva, vorbind scurt, rece, într-o limbă pe care Armis nu o recunoștea. Apoi, liniștea. O liniște mai grea decât orice lovitură primită.

Din ziua aceea, nimeni nu mai intrase în camera lui fără ca acel bărbat să aprobe. Doctorii, asistentele, chiar și prietenii lui erau întâmpinați de acea privire rece și acea prezență impenetrabilă. Pentru Armis, fusese ca o nouă închisoare. Îl strigase în toate felurile posibile: „paznic”, „robot”, „statuie”, chiar și „câinele lui tata”. Dar nimic nu-l clintise. Omul nu reacționa, nu ridica tonul, nu răspundea la provocări. Doar veghea, neclintit, ca și cum lumea întreagă se rezuma la misiunea de a nu-l lăsa singur nici o secundă.

Apoi venise această zi.

Ușa se deschisese din nou, iar tatăl său intrase împreună cu acei bărbați în costume negre. Atmosfera devenise și mai apăsătoare. Alexei părea să fie în centrul unui mecanism de fier, iar ceilalți erau doar rotițele care-l învârteau.

– Cine e tipul ăsta? întrebă Armis, ridicând vocea și arătând spre bărbatul care stătea ca un zid lângă el.

– Ce se întâmplă aici?

Nimeni nu răspunse. Nici tatăl, nici oamenii lui, nici măcar necunoscutul.

Armis simți cum furia îi urcă în gât. Mâinile îi tremurau, și-ar fi dorit să smulgă perfuzia și să sară din pat. Să rupă tăcerea cu pumnii pe care nu-i mai avea. Dar corpul lui trăda. Tot ce putea face era să ardă pe dinăuntru.

Alexei își întoarse privirea spre bărbatul asiatic. Glasul lui, rece și calculat, umplu camera.

– Totul e pregătit?

Întrebarea pluti în aer ca o lovitură de ciocan.

Armis simți cum sângele îi fierbe. Pregătit? Pentru ce? Pentru cine? Pentru el? Își strânse maxilarul și simți gustul metalic al furiei pe limbă.

„Eu sunt aici și mă întrebați de parcă aș fi un obiect”, gândi. „O afacere, o proprietate. Nici măcar nu mă privesc ca pe un om.”

Se simți mic în patul acela alb, înconjurat de umbre negre. Și totuși, în privirea lui se aprinse aceeași scânteie încăpățânată: ura și disprețul pentru tot ce reprezenta tatăl său.

Camera de spital părea mai strâmtă ca niciodată. Neonul se reflecta în pardoseala lucioasă, iar geamul, bătut de ploaie, vibra ușor la rafale. Armis îi privea cu ochii întunecați, dar cei doi bărbați care dominau încăperea se comportau ca și cum el n-ar fi existat.

Alexei Volkov stătea drept, cu paltonul negru căzut impecabil pe umeri. Chipul său era sculptat în piatră, iar privirea se sprijinea pe omul de lângă pat: necunoscutul asiatic, salvatorul lui Armis…

Silueta lui era o coloană tăcută, costumul impecabil lipit de trupul său atletic, iar ochii migdalați, reci, nu lăsau să se ghicească nicio emoție.

– Va fi mutat, spuse Alexei, tonul lui calm, dar fără drept de replică.

– În cel mult douăzeci și patru de ore, vreau ca totul să fie gata.

Sin nu clinti nicio clipă.

– Destinația?

Alexei își trecu mâna peste bărbie, un gest rar pentru cineva care nu-și permitea ezitări.

– O cabană izolată, în munți. Am folosit-o altădată pentru întâlniri discrete. Are acces restrâns, drum de piatră, camere de supraveghere. Va fi în afara oricărei hărți.

Sin încuviință ușor, dar privirea lui rămase fixată pe Alexei, ca și cum ar fi verificat dacă spune adevărul.

– Cine știe de locul acesta?

– Doar eu și câțiva dintre oamenii mei vechi, răspunse Alexei.

– Am să schimb codurile, am să înlocuiesc echipamentele. Nimeni nu va ști, replică Sin.

Un moment de tăcere. Aparatul de monitorizare bipăia în fundal, un metronom pentru tensiunea dintre ei.

– Trebuie să fie sub ochii mei în permanență, adăugă Sin.

– Fără excepții. Fără vizite neanunțate.

Alexei îl măsură cu privirea. Era rarisim ca cineva să-i vorbească pe un asemenea ton. Dar omul din fața lui nu era unul obișnuit. Sin nu se temea. Sin nu aparținea nimănui, cu atât mai puțin lui. Și Alexei știa că tocmai această indiferență îl făcea indispensabil.

– Ai autoritate deplină asupra lui, spuse în cele din urmă.

– Dacă încearcă să plece, îl oprești. Dacă refuză ordinele, îl forțezi. Orice greșeală va fi a ta, și eu nu iert greșelile.

Sin își ridică ușor bărbia, un gest mai degrabă al unui egal decât al unui subordonat.

– Nu fac greșeli. Dar îți spun un lucru, Alexei Volkov: nu poți construi protecție din ură. Dacă tot ce are de la tine sunt lanțuri, va încerca să le rupă. Iar atunci, nu îl vei mai controla niciodată.

Cuvintele căzură grele, dar precise. În ochii lui Alexei trecu o umbră, însă nu replică imediat. Își strânse palmele la spate, privind scurt către fiul său. Armis îi urmărea, cu privirea aprinsă de dispreț, ascultând fiecare silabă.

– Tu îl vei ține în viață, nu eu, spuse Alexei, rece.

– Sentimentele nu sunt treaba mea. Eu am nevoie ca fiul meu să nu fie cadavrul prin care dușmanii mei râd.

Sin îl fixă încă o clipă, apoi încuviință.

– Atunci va rămâne în viață. Dar să știi un lucru: dacă el nu vrea, nici un zid, nici o armă și nici un nume nu-l vor salva.

Alexei se apropie de ușă. Pașii lui se auziră ca o sentință pronunțată pe coridor. Înainte să iasă, își întoarse scurt capul.

– Îl vreau pregătit pentru plecare la răsărit. Și vreau să aud că nu există cale de scăpare.

Ușa se închise în urma lui cu un ecou sec.

În cameră rămase liniștea. Sin își coborî încet privirea către Armis, dar nu spuse nimic. Doar ochii lui negri, întunecați și adânci, îl fixau cu aceeași tăcere impenetrabilă.

Armis simți cum inima i se zbate, prinsă între furie și teamă. Tatăl lui tocmai îl vânduse ca pe un obiect. Iar omul din fața lui, Sin, era atât de rece încât nu știa dacă trebuie să-l urască sau să-l admire.

Și în acea cameră albă, pentru prima dată, Armis înțelese că viața lui urma să nu-i mai aparțină. Urma să fie legată de bărbatul acesta misterios, cu trăsături asiatice și voce de granit, care nu îi dăduse niciun motiv să creadă că-l va salva din nou… dar niciun motiv să creadă că-l va lăsa să moară.

***

În camera albă, lumina dimineții cădea prin perdelele subțiri și se amesteca cu mirosul de medicamente. Armis, sprijinit pe marginea patului, își strângea dinții de fiecare dată când Luca sau Rafe îi aranjau hainele. Emil îi adusese o pereche de pantaloni comozi și un hanorac negru, larg, care să-i ascundă trupul încă firav.

– Trage-ți mâneca, mormăi Rafe, cu un ton care încerca să pară relaxat, dar ochii lui erau tulburi de neliniște.

– Nu vreau ca oamenii ăia să vadă cât ești de slab.

– Mai slab decât acum cinci zile? chicoti Armis, amar.

– Crede-mă, am făcut carieră din asta.

Luca își puse mâna pe umărul lui, oprindu-l.

– Taci și lasă-ne să te pregătim. Ai nevoie de noi acum, nu de ironii.

Armis ridică ochii și zâmbi, dar în spatele zâmbetului, furia lui clocotea. Îi privea pe prietenii lui și știa că împreună puteau găsi o cale să scape. Erau frații lui de suflet, și planul de fugă, oricât de nebun, prindea contur în mintea lor de câteva zile.

Ușa se deschise brusc, cu un scârțâit prelung, ca o lamă ascuțită pe metal. Toți se întoarseră. În prag stătea Sin. Silueta lui înaltă umplea cadrul, costumul negru cădea impecabil pe trupul său, iar chipul era un bloc de gheață, fără nicio fisură. Ochii migdalați, întunecați, se plimbau peste ei fără grabă, ca și cum îi evalua, nu ca oameni, ci ca obiecte pe care trebuia să le controleze. Nu spuse nimic. Doar tăcerea lui tăioasă transformă camera într-un loc mai rece.

În urma lui apăru medicul, cu dosarele sub braț și o privire obosită. Se apropie de pat și își drese vocea.

– Domnule Volkov, veți avea nevoie de cel puțin trei luni de recuperare. Fizioterapie zilnică pentru picior, exerciții pentru coloană, și să nu uitați tratamentul prescris. Fără eforturi mari, fără excese. Dacă forțați recuperarea, riscați să rămâneți cu sechele permanente.

Armis ascultă, dar în mintea lui, cuvintele se risipeau. „Fizioterapie, tratament, restricții” nimic din asta nu conta. El și băieții lui aveau un plan. Un drum. Un fel de libertate pe care o simțea deja gustându-i promisiunea.

Medicul închise dosarul și își împinse ochelarii mai sus pe nas.

– Veți fi supravegheat. Vă recomand să respectați fiecare instrucțiune.

Armis ridică bărbia, mimând docilitatea. Dar în ochii lui, scânteia de revoltă clocotea.

Sin nu se mișcă din prag. Tăcerea lui continua să fie apăsătoare.

Când medicul se retrase, Armis se aplecă spre prietenii lui și le șopti.

– Astăzi, când ieșim, dispărem. Avem timp până la primul drum de control. O luăm la fugă, luăm un taxi, tren, ce-o fi. Dar scăpăm de el, de toți.

Rafe dădu din cap, entuziasmat.

– Exact ce gândeam.

Luca în schimb îl privi cu severitate.

– Nu e așa simplu, Armis. Omul ăsta… nu e unul obișnuit.

– Atunci cu atât mai mult, murmură Armis, strângând pumnii.

– N-am de gând să trăiesc sub tăcerea lui.

Dar planurile lor se prăbușiră chiar în clipa următoare.

Când ieșiră pe coridor, Armis sprijinit de Luca și Rafe, Emil purtând bagajele, își ridicară privirea. Holul era plin. Zeci de bărbați în costume negre, cu umeri lați și priviri tăioase, străjuiau fiecare colț, fiecare ușă. Arme ascunse sub sacouri, dar prezența lor era de netăgăduit. O armată mută, în slujba unui singur nume.

Armis simți cum stomacul i se strânge.

– La dracu’, șopti Rafe, strângându-și pumnii.

– E o execuție, nu o externare.

Emil își coborî privirea, sufocat de tensiunea care îi apăsa tâmplele. Luca în schimb își înălță bărbia, încăpățânat.

În mijlocul acestui coridor negru, Sin înainta primul. Pașii lui erau egali, privirea fixată înainte, ca un comandant care conducea o coloană. Niciun gest în plus, niciun cuvânt. Doar prezența lui, rece și intransigentă, care făcea zid între Armis și orice scăpare.

Armis își mușcă buza de jos, simțind sângele cald. Privirea lui întâlni ochii lui Sin. Pentru o clipă, lumina albă a spitalului se ciocni de întunericul acelor ochi migdalați. Și atunci înțelese: orice plan de fugă se spulberase înainte să înceapă.

Holul mirosea a antiseptic și a pericol, iar pașii lor se rostogoleau grei, ca un marș forțat spre un viitor pe care Armis nu-l alesese.

Coridorul lung al spitalului vibra sub lumina neoanelor. Pereții albi, curați până la perfecțiune, păreau să devină martori tăcuți ai unei procesiuni. Pașii lui Armis, grei și șovăitori, răsunau în ritm cu bătăile inimii lui. Sprijinit de Luca și Rafe, cu Emil în urma lui purtând geanta, părea un prizonier care era scos din celula albă în care supraviețuise câteva zile.

De-a lungul pereților, rânduri de bărbați în costume negre, cu fețe închise și priviri de granit, îi urmăreau fiecare gest. Erau prea mulți pentru un spital. Prezența lor transforma holul într-un coridor al puterii, unde frica nu era un accident, ci o strategie.

Armis își mușca buza de jos. Simțea gustul metalic al sângelui și ura i se urca în piept ca o flacără.” Asta nu e protecție”, își spuse. “E o colivie făcută din carne și arme.”

– La naiba, șopti Rafe, prea furios să-și mai țină gura.

– Ne escortează de parcă am fi un transport de aur.

Emil se foia cu geanta, încercând să nu întâlnească privirile oamenilor din jur. Îi simțea cum îl măsurau, cum îl cântăreau. Oricât ar fi vrut să creadă că totul era pentru siguranța lui Armis, o parte din el știa: era și un spectacol. Un mesaj pentru toți cei care priveau.

Luca, în schimb, păstra o tăcere de fier. Pășea hotărât, cu brațul ferm în jurul lui Armis, ținându-l drept. Ochii lui, tăioși, urmăreau fiecare colț, fiecare umbră. Era gata să sară, dar știa că șansa lor era zero.

În față, Sin deschidea drumul. Costumul lui negru, perfect croit, se mișca odată cu pașii egali și liniștiți. Chipul îi era de gheață, ochii migdalați fixați înainte, de parcă nici nu ar fi fost prezent, ci doar o parte din mecanism. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu respira prea tare. Tăcerea era impusă de însăși prezența lui.

Armis nu-și lua privirea de la spatele lui Sin. Trăsăturile ferme, umerii rigizi, postura impecabilă. Îl irita până la nebunie felul în care părea să dețină controlul fără să spună un cuvânt. Îl urâse din prima clipă. Și totuși, în același timp, ceva în el nu putea ignora imaginea aceea a bărbatului care îl smulsese din moarte, cu arma la tâmpla asistentului.

Se apropiau de lift. Două uși mari de metal se deschiseră cu un clinchet. Doi dintre bărbații în negru intrară primii, verificând. Abia apoi Sin ridică mâna, și escorta se mișcă.

– Mă simt ca un cadavru la înmormântare, șopti Armis,  cu vocea lui spartă.

– Taci, îi zise Luca, strângându-i brațul.

– N-am să tac, replică Armis, ridicând bărbia.

– Dacă tot mă duceți ca pe un prizonier, măcar să se audă vocea mea.

Sin se întoarse brusc. Doar o clipă. Ochii lui negri se opriră pe ai lui Armis. Atât de tăioși, atât de reci, încât întreaga echipă păru să se încordeze. Dar nu spuse nimic. Își întoarse capul și continuă să meargă.

Liftul coborî cu un huruit scurt. Când ușile se deschiseră, aerul de la parter îi lovi ca o altă lume. Nu mai mirosea a dezinfectant, ci a ploaie intrată odată cu oamenii. Holul principal era plin: alți bărbați în negru, aliniați ca o coloană de umbră.

– Doamne, Emil abia șopti, ținând geanta mai strâns.

– E un război? Și nu am aflat noi?

Rafe rânji amar.

– Doar familia Valkov arătându-și puterea.

Ieșirea spre parcare era luminată de neoane albastre. Afară, în ploaie, așteptau două mașini negre, lungi, cu geamuri fumurii. Motorul vibra încet, ca o inimă uriașă care pompa teroare.

Armis se opri o clipă, privind scena. Știa că planurile lor de fugă muriseră înainte să se nască. Orice încercare ar fi fost zdrobită de zidul acesta de carne și oțel.

Își ridică privirea spre Sin. Îl vedea acum clar: figura de gheață, postura de stâncă, tăcerea lui care vorbea mai mult decât orice strigăt.

Și pentru prima dată, Armis înțelese că lupta lui nu era să fugă. Era să reziste. În mijlocul coliviei, să rămână el însuși.

Se lăsă împins spre mașină. Ploaia îi atinse fruntea, rece și curată. Își încleștă maxilarul și, în tăcere, făcu un jurământ:” nu vor reuși să mă frângă” .