Tăcerea din sala de așteptare era apăsătoare, densă, ca o ceață pe care nimeni nu îndrăznea s-o rupă.
Armis stătea pe un scaun metalic, cu coatele pe genunchi și palmele împreunate, privirea pierdută undeva pe podeaua rece. Sin era lângă el, atât de aproape încât genunchii lor se atingeau din când în când, dar nu spunea nimic. Doar îl veghea, îi simțea tensiunea din umeri și i-ar fi luat toată durerea dacă ar fi putut.
Pe partea dreaptă, Luca se plimba încet, înainte și înapoi, cu pași măsurați dar neliniștiți, ca un animal prins între gratii. Din când în când, își freca ceafa sau își trecea mâna prin păr, dar nu se oprea.
Stone și Blade erau într-un colț, aplecați unul spre altul, vorbind în șoapte grave, gesticulând minimal, mereu cu ochii spre ușă.
Red și Ice, la o masă improvizată, lucrau concentrați pe o tabletă plină de hărți și fluxuri de date. Ice lovea cu degetele ecranul cu o precizie rece, iar Red dicta coordonate scurte.
În spate, Gost stătea pe un scaun rotativ, cu laptopul sprijinit pe genunchi. Mâinile lui se mișcau rapide, verificând constant feedurile de securitate ale perimetrului. Bâzâitul ușor al aparaturii era singurul sunet constant din încăpere.
Era liniște.
O liniște în care fiecare își asculta propria frică.
Până când, Rafe izbucnise în încăpere.
Ușile duble se deschiseră cu un zgomot puternic.
Toți tresăriră.
Rafe apăru în alergare, cu respirația tăiată, cu ochii mari și umeziți de emoție.
Armis ridică privirea.
Luca se opri brusc.
Și în clipa următoare, amândoi alergau spre el.
Rafe deschise brațele, iar impactul celor trei fu puternic, aproape dureros, dar plin de un adevăr eliberator. Se strânseră la piept unul pe altul fără să rostească un cuvânt, doar respirând, doar simțind că sunt împreună și în viață.
În spatele lui Rafe, ușile se deschiseră din nou.
O fetiță subțire, ținută de mână de unul dintre oamenii lui Sin, păși în încăpere. Avea părul prins într-o coadă împletită, ochii mari și expresia unui copil care se teme să întrebe, dar nu se poate opri.
Ema.
Sin se ridică imediat.
Se apropie încet, fără grabă, fără să pară intimidant. Se lăsă în genunchi în fața fetiței, astfel încât ochii lor să fie la același nivel.
Zâmbetul lui era blând. Adevărat.
– Bună, Ema. Eu sunt Sin. Un prieten de-al lui Emil.
Fetița îl privi larg, încercând să citească adevărul din vocea lui.
– Fratele meu… este bine? întrebă ea.
Glasul ei era limpede, tăiat ca o coardă subțire, încărcat de frică și speranță.
Sin nu-și lăsă privirea să fugă. Îi vorbi direct, cu toată calmitatea lui controlată.
– Da. Fratele tău este bine. Și va fi și mai bine. Promit.
Ema clipi o dată. Apoi încă o dată.
Și fără niciun avertisment, își desprinse mâna din a agentului și se aruncă înainte, cu brațele în jurul gâtului lui Sin.
Sin rămase o clipă blocat, surprins, foarte rar cineva îl prindea nepregătit.
Dar apoi îi răspunse, sprijinindu-și ușor mâna pe spatele ei.
– Mulțumesc… îl auziră toți, șoptit.
Armis se desprinse din îmbrățișarea cu Rafe și se apropie câțiva pași. Când Ema îl zări, se desprinse imediat de Sin și alergă spre el.
Armis se aplecă, o prinse în brațe și o ridică ușor.
– Prințesă… îi spuse cu vocea caldă, aproape frântă. Emil este bine. Și va fi cu tine în curând, promit.
Fetița își ascunse fața în umărul lui și el simți cum îi tremură ușor corpul, ca un val prelungit de teamă acumulată zile la rând.
Armis îi mângâie spatele cu grijă, strângând-o mai tare.
Sin privi scena, iar privirea lui se înmuie.
Aveau pe cine să protejeze. Aveau pentru cine să lupte.
Și asta le dădea tuturor sens.
Lumina din cameră era slabă, difuză, ca și cum Doc ar fi vrut să nu deranjeze somnul celor prezenți. Monitoarele lângă pat bâzâiau ușor, cu lumini albastre și verzi pâlpâind intermitent.
Emil își recăpătă conștiința lent, ca și cum ar fi înotat printr-o apă grea, clipi de câteva ori, iar imaginea din fața lui se limpezi treptat.
Primul pe care îl văzu fu Armis.
Stătea pe un scaun lipit de patul lui, înclinat într-o parte, cu capul lăsat pe braț, încă ținând strâns palma lui Emil ca și cum ar fi refuzat să renunțe la ea chiar și în somn. Genele lui tremurau ușor, iar umbra oboselii era clară pe chipul său.
Pe canapea, la câțiva metri, Rafe dormea ghemuit, cu capul rezemat pe umărul Emei, iar ea stătea culcată cu picioarele sub ea, respirând încet și regulat, cu o șuviță de păr lipită de obraz.
Luca era într-un fotoliu mare, cu un picior atârnat peste brațul scaunului, dormind într-o poziție imposibilă, dar profundă. Avea o mască de oboseală pe chip, dar în colțul gurii îi rămăsese o urmă de zâmbet.
Emil îi privi pe rând.
Pe fiecare în parte.
Și ceva îl lovi în piept, puternic, neașteptat, un val de recunoștință atât de mare încât îl sufoca. Ochii i se umplură instant de lacrimi.
Nu merita asta.
Nu merita căldura lor.
Nu merita riscurile la care se expuseseră.
Și totuși… erau aici.
Toți trei. Cu el.
Familia pe care nici nu îndrăznise să și-o imagineze vreodată.
Cu mișcări lente, încercând să nu-i trezească, Emil strânse ușor mâna lui Armis.
Armis tresări violent, ridicând capul brusc. Ochii i se deschiseră pe jumătate, roșii de oboseală.
– Te-ai trezit…? șopti el, cu vocea spartă între somn și emoție.
Emil încercă să zâmbească, dar din ochi îi curgeau șiroaie de lacrimi.
– Armis… murmură el, slab.
Armis se ridică pe scaun, apropiindu-se și mai mult. Cu cealaltă mână îi atinse fruntea, parcă pentru a se convinge că nu visează.
– Șșșhh… este ok, prietene. Sunt aici, toți suntem aici.
Vocea lui era caldă, tremurată.
– Am înțeles de ce ai făcut ce ai făcut. Și te-am iertat. Complet. Nu există urmă de îndoială în mine.
Emil închise ochii, strângând buza de jos, incapabil să pronunțe un cuvânt.
– Mă bucur că ești în viață, continuă Armis.
– Mă bucur că Ema este bine. Și îți promit… îți jur… că nu veți mai trece prin asta niciodată. Nu cât suntem noi prin preajmă.
Zgomotul pașilor treziți îi făcu pe amândoi să întoarcă privirea.
Luca se ridică, scărpinându-se în cap, cu expresia unui băiat prins între somn și panică.
Rafe se opri direct lângă pat, cu ochii umezi, privind fix către Emil.
– Frate… șopti Luca.
– Cum te simți?
Emil inspiră tremurat, incapabil să își găsească vocea.
Luca se apropie și îi puse mâna pe umăr.
– Ascultă, Emil… ești fratele nostru. La bine și la greu. Și promitem că te vom asculta mereu.
Rafe, lângă el, completă cu o sinceritate tăioasă:
– Dar să nu ne mai ascunzi nimic.
Cele patru voci se contopeau într-un singur adevăr: erau familia lui.
Și nu îl vor lăsa niciodată singur.
Un foșnet ușor se auzi dinspre canapea.
Ema se mișcă ușor. Ochii ei mari și albaștri se deschiseră încet, iar instinctul o împinse să se ridice brusc în șezut. Privirea ei sări dintr-o parte în alta până când se opri asupra patului.
– Emil…?
Vocea mică, încă adormită, se sparse în aerul camerei.
Emil întoarse capul spre ea, iar zâmbetul lui tremurat fu suficient. Ema coborî de pe canapea într-o fugă stângace, cu șosetele prea mari alunecându-i pe podea, și înainte ca oricine să realizeze, era deja pe pat, în brațele lui Emil.
Îl cuprinse cu toată forța pe care corpul ei mic o avea.
Își înfipse fața în pieptul lui și izbucni în plâns.
– Te-am căutat… spuse ea printre sughițuri.
– Te-am căutat în fiecare zi…
Emil o strânse la piept cu un braț tremurând, iar mâna lui liberă i se încleștă de umărul ei mic, ca și cum ar fi încercat să se asigure că e reală.
– Sunt aici, Ema… sunt aici, micuțo… nu plec nicăieri.
O liniște blândă se așternu în cameră. Rafe își ștergea ochii cu mâneca, Luca oftă adânc, iar Armis privea scena cu un amestec de ușurare și recunoștință sfâșietoare.
Toți respirau din nou.
Toți simțeau greutatea unui final de coșmar și începutul unei reparații.
Dar Armis…
Armis simți altceva.
Un impuls.
Ca și cum cineva îl chema fără să scoată un sunet.
Ridică privirea spre ușă și acolo îl văzu.
Sin stătea în hol, nemișcat, cu palmele în buzunarele hainei, privind scena din spatele geamului ușii. Chipul lui era umbrit… dar ochii îi trădau totul: oboseală, îngrijorare, și o povară pe care o purta singur.
Privirile lor se întâlniră.
Un singur moment. Destul ca Armis să înțeleagă.
Fără un cuvânt, se ridică de pe scaun. Luca încercă să îl oprească din priviri, dar Armis doar îi puse o mână pe umăr, liniștindu-l.
Se strecură afară din cameră, ușa închizându-se încet în urma lui.
Holul era rece, luminat slab, dar când pașii lui Armis răsunară, Sin ridică privirea complet.
Armis se apropie.
Doi pași.
Trei.
Până când rămase la doar câțiva centimetri de el, cu inima bătând încă de la emoția din cameră… și acum, de la prezența lui Sin.
– Ai stat aici tot timpul? întrebă Armis, cu voce joasă, încă încărcată de tot ce simțise în cameră.
Sin nu răspunse imediat. Își lăsă privirea în jos, apoi ridică ochii, întâlnindu-l.
Chipul lui se mai înmuie puțin.
– Da. Voiam să fiu primul care află dacă e bine.
Pauza dintre ei era plină. Plină de tot ce nu apucaseră să spună.
Și abia acum Armis realiză cât de mult îi tremurau mâinile.
– Hai cu mine, zise Sin, aproape în șoaptă.
Dar de fapt… era o întrebare.
Un fel de: Ești ok? Ai nevoie de mine?
Iar Armis…
Armis simți exact asta.
Armis păși alături de Sin în camera secundară, spațiul unde echipa lui Sin se retrăgea doar atunci când urma ceva cu adevărat grav.
Red ridică primul privirea din tableta lui. Mișcarea lui lentă, atentă, îl făcu pe Armis să înțeleagă imediat că tensiunea din aer nu era întâmplătoare.
Privirea lui Armis se mișcă rapid peste fețele tuturor: Ice încordat, Blade cu brațele încrucișate, Stone întunecat la chip, iar Gost… Gost era deja în poziție la laptop, cu mâinile suspendate deasupra tastaturii de parcă aștepta un semnal.
O liniște grea, apăsătoare.
– Ce urmează? întrebă Armis.
Abia atunci, Ice, Blade și Stone își ridicară privirile spre Armis și Sin în același timp.
Asta nu era obișnuit. Deloc.
Gost apăsă câteva taste rapide, iar ecranul mare de pe perete se aprinse cu o schiță digitală, mărită, clară. Nu era orice hartă, era un nod al operațiunilor lui Mori.
– Voi merge la Mori, rosti Sin, cu vocea joasă, fermă.
Armis tresări instantaneu și își întoarse capul spre el cu o viteză dezarmantă.
– De ce? întrebă, iar panica îi traversă glasul fără să o poată ascunde.
Sin nu clipea.
– Pentru că e timpul să încheiem asta.
Două secunde.
Armis simți cum i se taie respirația.
– Sin… șopti.
Dar Sin făcu un pas lateral, desprinzându-se din proximitatea lui.
– Avem nevoie de claritate și liniște, continuă Sin.
– Ei nu se vor opri până când tu, tatăl tău și inclusiv amicii tăi nu veți muri. Jocul e prea riscant să mai așteptăm mutarea lor.
Fiecare cuvânt lovea ca un pumn în piept.
Armis îl urmă cu privirea, cu maxilarul încleștat.
– Asta e sinucidere curată, spuse Armis, glasul lui tăios ca o lamă.
– Nu te voi lăsa să faci asta!
Sin își întoarse privirea spre el, rece, controlată.
– Atunci e bine că nu mă poți opri.
– Sin…! rosti Armis, frustrat, cu vocea ridicată pentru prima dată.
Red interveni imediat.
– Armis. Ascultă.
Toți ochii se îndreptară spre el.
– Avem tot planul lor. Acum știm jocul. Știm cine sunt, ce vor, unde au afacerile, ce afaceri au. Americanul este într-un loc sigur și nimeni nu știe acea locație decât eu. Aseară… tatăl tău a omorât doi oameni din echipa lui Mori. Acum e de negăsit.
Armis simți cum înțepături reci îi urcă pe șira spinării. În tot discursul lui Red, respirația i se blocase în piept.
– Adică… tata…? șopti. Dar glasul i se stinse, incapabil să continue.
Ice continuă din locul unde Red se oprise:
– Credem că ori a fost prins de Mori și Takeda… ori se ascunde. Trebuie să ajungem primii la el, înainte ca ei să îl prindă.
Armis clătină din cap, încercând să proceseze.
– Dar… nu înțeleg. De ce tata… de ce i-a omorât? întrebă el, aproape implorând o explicație.
Sin îi răspunse direct:
– Pentru că a fost la furie că nu îl au pe American. Mori ceruse rezultate, iar tatăl tău a simțit presiunea. Panica.
Gost întoarse scaunul spre ei și completă, cu vocea lui calmă, dar fermă:
– Sau… pentru că tatăl tău a înțeles în sfârșit jocul murdar. Și a realizat că a fost doar o unealtă pentru Mori și Takeda. Că l-au mințit. Folosit. Manipulat.
O liniște se așternu din nou.
Armis își simți stomacul răsucindu-se.
Inima îi bătea haotic.
Totul începuse să capete alt sens.
Altă lumină.
Un adevăr pe care nu îl anticipase.
Și asta era doar începutul.
