Luminile pâlpâiră o singură dată, scurt, ca un avertisment.
Apoi sediul căzu în întuneric complet.
Un întuneric dens, sufocant, care părea să absoarbă orice sunet.
Red rămase nemișcat o clipă, apoi un zâmbet amar îi apăru în colțul gurii.
Un zâmbet al cuiva care recunoaște o semnătură familiară a haosului.
– Ne vor orbiți… murmură, aproape pentru sine.
Armis păși instinctiv mai aproape, iar Red îl simți, deși nu îl vedea.
– Armis, stai lângă mine.
Glasul lui era calm, tăios și sigur.
Apoi, către ceilalți:
– Voi, restul… nu faceți mișcări bruște. Nu alergați. Nu vă desprindeți de mine. Ok?
Luca înghiți în sec, simțind cum întunericul le amplifica fiecare respirație.
– Dar dacă… începu el.
Un sunet scurt, metalic, ca și cum ceva ar fi alunecat pe podea, îl opri.
Red ridică mâna în semn de tăcere absolută.
Nimeni nu mai mișca.
– Ascultați.
Vocea lui era o șoaptă dură, autoritară.
În depărtare, se auzeau pași. Lenti. Calculați. La fel de siguri pe ei pe cât erau periculoși.
– Se joacă cu noi, adăugă Red.
– Încearcă să ne izoleze, să ne facă să ne panicăm. Nu le dați avantajul ăsta.
Rafe inspiră adânc, pregătindu-și arma.
– Red… întreabă el aproape inaudibil,
– Crezi că…?
– Da, îl întrerupse Red.
– Cineva e deja înăuntru.
Un ușor clinchet de metal veni din stânga, iar o lumină roșie minusculă, cât vârful unui ac, pâlpâi pentru o secundă în beznă.
Armis simți cum pielea de pe ceafă i se înfioară.
– Ce e asta? șopti Luca, agățându-se de vocea lui Red.
Red inspiră, simțind exact ce urma.
– Laser pentru ghidaj… răspunse el calm.
– Și nu al nostru.
Fără să ridice vocea, Red întinse mâna spre Armis și îl trase după el, apropiindu-l de zid.
– Rămâneți în urma mea. Nu scoateți niciun sunet inutil. Nu aprindeți telefoanele.
De acum… începe partea lor din joc.
În secunda următoare, în întuneric se auzi un clic înfundat.
Pregătirea unui glonț pe țeavă.
Și toți înghețară.
Lumina roșiatică a laserului aluneca prin întuneric, tăindu-l în două ca o lamă subțire. Se apropia încet, în același ritm cu pașii grei care răsunau pe coridorul gol. Pașii erau calculați, apăsați, siguri.
Red ridică arma, mișcându-se cu precizia unui om care a fost toată viața în pragul morții. Lângă el, Armis făcu același gest, dar inima îi bătea atât de tare încât o simțea în urechi.
– Sunt doi… șopti Armis, suficient de încet încât doar Red să audă.
Red se întoarse, privirea lui tăioasă luminată doar de reflexul slab al laserului care dansa pe pereți. Le făcu semn lui Rafe și Luca să se lase în jos, după mobilierul răsturnat, unde umbrele îi puteau înghiți.
Apoi îi făcu semn lui Armis. O singură mișcare: partea opusă. Un colț unde întunericul era mai dens, mai sigur. Armis nu obiectă. Se lipi de perete, alunecând silențios, cu arma ridicată la piept. Își controla respirația, alungând pulsul neregulat care îi amenința calmul.
Pașii se apropiau. Mai aproape. Și mai aproape.
Atunci Red înaintă brusc, ca o fantomă care rupe cortina întunericului. Le apăru în față celor doi intruși înainte să poată reacționa. Primul bărbat nici nu apucă să își ridice arma, Red îl lovi, trântindu-l la pământ.
Al doilea însă fu mai rapid. Ridică arma direct spre capul lui Red.
RED! ar fi vrut Armis să strige, dar nu scoase un sunet.
O împușcătură răsună. Scurtă. Secă. Apoi liniște.
Timp de o secundă, Armis avu impresia că lumea se oprise.
Luminile de avarie pâlpâiră o clipă, suficient încât să vadă clar:
Bărbatul care îl țintise pe Red căzu pe spate, inert.
Cu un glonț perfect plasat în tâmplă.
Armis ieșea din umbra coridorului, cu arma încă ridicată, respirația încă tăiată.
Red întoarse capul spre el, un zâmbet mândru, rar, apărând pe chipul său.
– Pfoa… mormăi Red, uitându-se la cadavrul proaspăt.
– Ai o țintă excelentă, Armis.
Vocea lui avea aceeași doză de uimire și mândrie paternă.
Armis își lăsă arma în jos încet, încercând să-și controleze tremurul fin din mâini.
Red se ridică și, fără să ezite, schimbă încărcătorul.
– Haideți să înaintăm, spuse el scurt.
Luca și Rafe ieșiră din spatele mobilierului, cu fețele încordate dar hotărâte, iar Armis simți pentru prima oară că poate… poate chiar va supraviețui jocului de noapte al lui Mori și Takeda.
Gost înainta prin coridorul întunecat ca o umbră ruptă din pereți. Respirația îi era controlată, calmă. Totul era doar tăcere, un vid în care doar pașii lui răsunau, ușor, matematic.
Când ajunse la o ușă întredeschisă, împinse cu două degete marginea și păși în interior.
Camera era mică, rece, iar într-un colț, prăfuite și pline de pânze de păianjen, câteva calculatoare vechi erau aruncate unul peste altul. Pentru oricine altcineva ar fi fost doar fier vechi.
Pentru Gost… era viață.
– Nu există calculator stricat pentru mine… mormăi el cu un zâmbet fin, umbrit.
Se apropie repede, îngenunche lângă cea mai intactă unitate și scoase șurubelnița subțire din tocul ascuns la gleznă. În câteva secunde desprinse carcasa. Mâinile îi zburau printre fire ca și cum ar fi fost un pianist înfometat de sunet.
Scoase un dispozitiv mic, îl verifică, apoi desfăcu câteva fire. Legă altele. Înlocui două conexiuni direct pe placă, improvizând cu o precizie aproape inumană.
Așteptare de o secundă.
Apoi clic.
Un mic led verde se aprinse, pâlpâind.
Gost zâmbi larg, cu o satisfacție aproape copilărească.
– Bun băiat… murmură el către dispozitiv, apoi scoase casca din ureche. O desfăcu cu o mișcare scurtă, conectă firele improvizate și prese metalul la loc.
Un scârțâit scurt, apoi…
Semnal.
Și vocea lui, răgușită, dar vie:
– 2…10… 2…10… echipa… 456 aici… Cod Red… Cod Red…
De partea cealaltă, în noapte, Sin se opri brusc. Ice la fel, ca și cum un șoc electric le paralizase pașii.
– Aici 310, răspunse Ice imediat.
– Gost, unde ești? Care e locația?
Un râs nervos, obosit, se auzi în cască.
– Oh, Doamne… mă bucur că sunteți în viață.
Respira greu.
– Sunt în locație. M-au lovit și m-au aruncat într-o temniță, idioții… rosti Gost printre dinți.
Ice schimbă privirea cu Sin, tensiune pură.
-Suntem aproape de locație, spuse Ice.
– Dă-ne coordonatele, venim după tine, completă Sin.
O secundă de tăcere.
Ice privi banda de sânge de pe abdomenul lui Sin și șopti încet:
– Șefu… ești lovit…
În cască se auzi alt glas. Tăios de emoționat.
– Ești lovit? întreabă Armis, necăjirea vibrând în urechea lui Sin.
Sin își închise ochii o fracțiune de secundă.
– Armis…?
– Da, răspunse Armis.
– Suntem aici. La sediu… suntem prinși în ambuscadă, Sin. Ești lovit?
Fiecare cuvânt al lui Armis îl tăia pe Sin mai adânc decât rana din abdomen.
– Vin acum… rosti Sin, făcând un pas înainte.
– Nu! interveni Armis, vocea tremurând de teamă.
– Salvați-l pe Gost. Noi suntem încă bine.
Sin înțepeni.
– Red? întrebă el.
– Sunt aici, șefu’, răspunse Red ferm.
Sin își pierdu pentru o clipă armura rece. Glasul i se înmuie, doar o umbră, doar pentru oameni pe care îi iubea.
– Ai grijă… te rog…
Armis își închise ochii. Fiecare cuvânt îl lovea ca un fulger.
Red inspiră adânc și răspunse cu o solemnitate rară:
– Voi avea, șefu’.
În spatele lui, Armis își încleștă arma. Inima îi bătea pentru prima dată nu de frică…
Ci de un singur gând: să-l aducă pe Sin înapoi în viață.
-Gost, spune-ne unde ești, rosti Ice în cască.
Gost își închise ochii pentru o clipă, vizualizând harta locației așa cum o văzuse odinioară, înainte de a fi capturat.
– Sunt la est de intrare, răspunse el rapid, cu voce tremurată, dar hotărâtă.
Sin privi împrejur, prin bezna spartă doar de umbrele metalice, și un zâmbet scurt îi tăie fața.
– Suntem aproape de tine. Venim, spuse el cu o hotărâre care nu suporta contestare.
– Nu… nu, șefu. Stați acolo. Ies eu, insistă Gost.
Ice duse imediat mâna la cască.
– Blade? Stone? Echipa 710, răspundeți… tăcere.
-Echipa 710….răspundeți…
– Stone?…Blade?…..
Tot tăcere.
– Poate au fost capturați… murmură Gost.
-Îi vom găsi.
Un bârâit scurt umplu legătura.
– Șefu… gata… suntem… în…. clădire… vocea lui Blade răsună bruiat, apoi mai clar.
– Doar că eram ocupați să eliminăm niște idioți. Stone este… lovit. Un glonț în… umăr, intrare și ieșire…
– Sunt bine, șefu… doar că… vocea lui Stone se frânse brusc, intervenția tăindu-se ca și cum cineva ar fi tras un cuțit prin semnal.
– Repetă, Stone… nu te-am auzit, rosti Sin, iar frustrarea îi întuneca privirea. Sin aruncă o privire spre Ice.
– Nu înțeleg nimic…
– Imediat, șefu, spuse Gost, apăsând de două ori dispozitivul improvizat cu firele refăcute cu propriile lui mâini.
Un zumzet scurt, apoi vocea lui Stone izbucni mai clar, ca un cuțit prin fum:
– L-am găsit… pe Valkov.
Și, pentru o clipă, toți se opriră. Chiar și aerul păru să își țină respirația.
