Armis se opri.
Din mers.
Din respirat.
În ureche, ecoul glasului lui Stone se amplifica tot mai tare, repetând aceeași frază ca un verdict:„L-am găsit pe Volkov.”
Red îl privi scurt, apoi se apropie cu pași liniștiți, ca și cum s-ar fi temut să nu-l spargă din bucățile în care Armis părea să se fi risipit.
– Armis? întrebă, scurt.
Armis își ridică privirea spre el, și în ochii lui, o furtună.
– Tata… rosti, dar glasul i se frânse înainte să poată prinde formă deplină.
Apoi, în cască, aproape fără aer întrebă:
– Este bine?!
Un bâzâit prelung răsună, o pauză tensionată, ca o coală de tăcere întinsă prea tare.
-Este… vocea lui Stone se întrerupse, apoi reveni.
– Este inconștient. Probabil sedat. Dar nu are urme de violență pe el.
Armis expiră brusc, ca și cum cineva i-ar fi luat o greutate de pe inimă.
– Blade, Stone… vocea lui Sin se auzi în cască, gravă, dar deja slăbită.
– Motoarele noastre au fost aruncate în aer… puteți ieși de acolo?
– Da, șefu. Suntem aproape de punctul de ieșire, raportă Blade.
– Bun… bun…șopti Sin. Își duse mâna la rana de la abdomen; sângele încă îi curgea, cald, sub palmă.
-Fiți atenți…vocea îi tremura, ca un fir subțire gata să cedeze.
– Ice… încercă să-l atenționeze pe cel de lângă el.
– În curând îmi voi pierde cunoștința…
– Sin?… glasul lui Armis tremura în cască, îngustat de panică.
– Armis… nu te speria… am pierdut mult sânge… Blade, Stone, veniți după noi… am nevoie de Doc… Gost, suntem aici și te…
Dar nu mai apucă să termine.
Întunericul îl cuprinse ca o mare neagră ce îl trăgea la fund.
– Șefu?! Șefu! Ice îl prinse înainte ca Sin să lovească asfaltul.
– Gost, ai face bine să te grăbești să ieși! Am nevoie de ajutorul tău! strigă, dar se opri brusc.
Dinspre ieșirea estică se auzi mișcare.
Apoi, un şuier.
Și focuri de armă izbucniră ca o ploaie metalică.
– Acum, Gost… avem musafiri… rosti Ice înainte ca legătura să moară brusc.
Conexiunea se tăie.
Liniște.
Apoi prea multă liniște.
Armis rămase nemișcat, privind peretele, cu pupilele îngustate de panică. Își duse palma la ureche și apăsă violent pe cască.
– Ice?! Sin?!… răspundeți!
Tăcere.
A doua încercare.
A treia.
Nimic.
-La dracu…! izbucni el, lovind peretele cu podul palmei.
– Red, trebuie să scăpăm de intruși. Când îl vor aduce pe Sin aici… trebuie să fie curat, spuse Armis, cu vocea strânsă. Red îi răspunse doar cu o încuviințare fermă, rapidă.
– Bun. Atunci, Luca, Rafe, intrați acolo, ordonă Red, arătând spre o cameră laterală.
– Nu ieșiți până nu vă anunț eu.
Luca făcu un pas înainte, gata să riposteze, să protesteze, dar Red îi aruncă o privire scurtă, una din acelea care nu cerea respect, îl impunea.
– …Ok, rosti Luca, cedând. Îl apucă pe Rafe de braț și îl trase după el spre cameră.
Red îi urmă, închise ușa după ei și tastă un cod rapid, metalic, care sigilă totul cu un clic greu, definitiv.
– Nu vor putea intra aici, explică Red scurt, fără să piardă timp.
– E securizată. Nici măcar noi nu mai intrăm fără cod.
Întoarse privirea spre Armis.
– Acum hai. Avem treabă, rosti el, cu aceeași răceală eficientă de soldat. În ochii lui Armis însă, se vedea scânteia încordării, un amestec de panică, responsabilitate și furie mocnită.
Armis trase aer adânc în piept și dădu un scurt din cap.
– Mergem, răspunse, iar cei doi porniră în fugă pe coridorul întunecat, acolo unde umbrele se mișcau deja, semn că intrușii nu mai erau departe.
Ice îl apucă strâns pe Sin și îl trase după el, aproape că îl purta mai mult decât îl sprijinea. Îl duse într-o zonă mai ferită, un colț întunecat unde lumina tremurătoare a unui stâlp rupt abia mai pătrundea. Respirația lui Ice era scurtă, tăiată de panică, dar privirea îi era atentă, rece, ca o lamă pregătită.
Îl așeză pe Sin pe asfalt, cu grijă, ca și cum orice atingere greșită ar fi putut rupe firul fragil dintre viață și inconștiență. Sângele încă se prelingea pe lateralul pansamentului improvizat, iar pielea lui Sin avea deja acea paloare care-l făcea pe Ice să simtă cum i se strânge stomacul.
– Rezistă, șefu… te rog, șopti Ice, deși știa că Sin nu îl mai auzea pe deplin. Glasul abia îi mai vibra în ureche.
Ochii lui Ice se ridicară imediat, scăpărând spre ieșirea estică, exact locul de unde Gost trebuia să apară în orice clipă. Se concentra pe fiecare umbră, fiecare legănare de lumină, fiecare mișcare suspectă. Îi tremurau degetele pe mânerul armei.
– Hai, Gost… hai… unde ești? murmură el.
Un fâșâit scurt, metalic, se auzi în dreapta. Ice întoarse capul brusc, pregătit să tragă.
Din întuneric, o siluetă se desprinse.
Nu era Gost. Era altcineva.
Și atunci Ice realiză că nu mai aveau timp, privi spre trupul lui Sin și simți cum inima îi lovește în coaste, ca și cum ar fi vrut să iasă din piept. Avea responsabilitatea lui în mâini. Responsabilitatea șefului. A fratelui. A omului care îi ținuse spatele în sute de situații în care nu ar fi trebuit să supraviețuiască.
Trebuia să-i țină pe toți la distanță. Să-l apere. Să-l țină în viață.
Își ridică arma încet, cu mișcări precise, calculate. Privirea îi era tăioasă, fixată pe direcția în care simțise vibrația aerului, acea mișcare aproape imperceptibilă pe care alții nu ar fi perceput-o niciodată. Respirația i se stabiliză singură, pregătită de luptă.
Apoi o umbră se desprinse din întuneric. Atât de lent, atât de șters, încât pentru un om normal ar fi fost doar o iluzie. Dar nu pentru Ice.
O văzu. Exact momentul în care silueta trecu linia în care putea lovi. Nu clipea, nu respira. Doar foc.
Un singur glonț, scurt, rapid, perfect. Silueta căzu fără un sunet, iar odată cu ea, liniștea reveni brusc.
Ice se întoarse brusc, percepând o altă mișcare în spatele lui, și ridică arma din nou, gata să tragă.
– Oho… ho… ho… amice… eu sunt, rosti Gost ridicând mâinile în sus, cu ochii măriți.
Ice își trase aerul dintre dinți, frustrat.
– Ah, Dumnezeule… puteam să te omor… șuieră el, coborând arma doar atât cât să nu-l mai țintească direct.
– Scuze, amice, scuze… n-am vrut să fac zgomot, să nu fiu văzut, spuse Gost repede, apropiindu-se deja de Sin. Se aplecă deasupra lui și îl examină cu mișcări rapide, experte.
– Haide… trebuie să-l ducem la mașină.
– Au explodat… motoarele… rosti Ice, cu glasul încărcat de furie și de neputință.
Gost oftă scurt și un zâmbet îi trecu scurt peste chip, amar și satisfăcut în același timp.
– Da… știu. Dar am găsit alt transport.
Făcu un semn scurt spre zona din care venise el. Ice ridică privirea și atunci îl văzu, un jeep negru, masiv, ascuns parțial sub o umbră. Luminile din interior pâlpâiau slab, ca un animal care aștepta să fie trezit.
Ice zâmbi și el, pentru prima dată de când tot coșmarul începuse.
– Frumos… rosti el scurt.
Îl ridicară pe Sin împreună, cu brațele tremurând de greutate și adrenalină, și îl duseră în grabă către jeep. Îl așezară în spate, cu grijă, deși timpul nu era un aliat pentru delicatețe.
Gost se urcă imediat la volan, iar Ice în scaunul din dreapta. Gost deschise rapid cutia de sub volan, trase două fire, le răsuci cu o viteză mecanică, aproape artistică, iar motorul jeep-ului toarse în noapte, profund și îndrăzneț.
– Gata, avem drum liber, rosti Gost, iar motorul vibra în jurul lor ca un avertisment.
– Ice, scoate casca ta și a lui Sin… Uite, spuse Gost, și scoase din buzunar un dispozitiv mic, metalic, pe care lumina portocalie a bordului îl făcea să pară aproape viu.
Ice nu mai pierdu nicio secundă. Se aplecă peste bancheta din spate, mișcarea lui rapidă dar atentă, îi desprinse lui Sin casca, trăgând-o cu grijă de sub capul lui lăsat inert. Apoi își luă propria cască, o scoase într-un gest scurt și hotărât și i le întinse lui Gost, care le apucă cu o precizie rece.
– Ține volanul… îi ceru Gost, întinzând deja mâna spre dispozitiv.
Ice puse mâna pe volan, iar Gost începu să lucreze. Degetele lui se mișcau repede, desfăcând legăturile caselor, conectând firele, strângând clemele, atașându-le la dispozitivul metalic. Îl înfipse apoi în mica mufă laterală a jeepului, iar un sunet scurt, electric, confirmă conectarea.
Imediat Gost smulse volanul înapoi, preluând controlul. Aerul din mașină devenise dens, greu, ca înaintea unei furtuni.
-Apasă pe 3… 6… și 9, îi ceru lui Ice, iar acesta făcu exact ce îi spusese, apăsând butoanele de pe panoul lateral, cu mișcări ferme, aproape mecanice.
O serie de lumini se aprinseră pe dispozitiv, pâlpâind.
– Red, mă auzi? vorbi Gost în microfon, glasul lui tăios, tensionat.
– Blade? Stone?… mă recepționează cineva?
Câteva secunde interminabile se scurseră.
Apoi….
– Da… da… Gost?… spune-mi că ai ajuns la Sin… se auzi vocea lui Armis, răgușită, plină de stres.
– Suntem pe drum, Armis… venim spre voi… răspunse Ice rapid, răsuflând greu.
– Vă aud… interveni și glasul lui Stone, vibrând în boxele mașinii.
– Și noi suntem pe drum.
Statica foșni, apoi vocea lui Red izbucni, tăiată, frântă.
– Prieteni… avem nevoie de ajutorul vostru… echipele din est și vest au fost neutralizate… Sunt doar eu și Armis. Sunt… sunt… prea mulți…
Ultimele cuvinte ale lui Red tremurau de panică, lucru rar, aproape nemaiauzit.
În același moment, Gost apăsă accelerația până la podea. Motorul urlă, jeepul tresări înainte cu o forță brutală, iar tot interiorul vibra odată cu ei.
– Ține-te bine, spuse el cu maxilarul încleștat.
-Venim, Red… doar încercați să rezistați puțin…
Apoi, brusc, conexiunea se întrerupse. Doar un bâzâit scurt, apoi liniște.
– Rahat… șopti Gost printre dinți, iar privirea lui se fixă pe drum, tăioasă, plină de hotărâre. Totul în jur părea că se contopește într-o singură direcție: spre Red și Armis.
Și nu mai era timp. Nici aer. Doar viteza.
Armis se feri la timp de glonțul care ricoșă în perete, sfredelind zidul într-o ploaie de praf și scântei. Sunetul uscat al impactului îi tăie respirația pentru o secundă.
– Red… sunt prea mulți… prea mulți… rosti el, vocea încă încărcată de panică, de adrenalina care îi pulsa în tâmple.
Red privi spre mulțimea care se apropia din umbră, un val de siluete armate ce avansau cu pași siguri. Își strânse maxilarul, căutând o soluție disperată. Ochii îi alergară în jur, de la pereți la podea, la rafturile metalice… la orice i-ar fi putut salva. Apoi le văzu.
Butoaiele cu azot.
O clipă de tăcere tensionată, apoi hotărârea explodă în privirea lui.
Armis se întoarse brusc, pregătit să riposteze, dar Red îl prinse de braț.
– Fugi înapoi la Luca și Rafe! Codul este 5689. Nu te oprești până nu ajungi la ei, ai înțeles? Și înainte să vă sigilați în interior… trage un foc, să aud că sunteți în siguranță! spuse rapid Red rapid, aproape într-o singură respirație.
-Ce vrei să faci? întrebă Armis, ochii largi, citindu-i planul nebun prematur.
– Doar fă ce ți-am spus. Acum fugi! spuse Red și îl împinse puternic spre hol.
– Red… șopti Armis, cu o ultimă ezitare.
Dar Red ridică vocea, rupt, dur, fără loc de argumente.
– Armis… fugi! Nu uita: 5689. Fugi!
Armis se întoarse și o luă la fugă, împroșcând aerul cu pașii lui grăbiți. Red îl urmă doar o secundă, apoi inspiră adânc și se îndreptă spre butoaiele cu azot.
Se apropie de primul, îi trecu palma pe marginea rece, metalică, și șopti printre dinți:
– Veniți, idioților…
Apoi smulse dopul butoiului, un șuier rece umplând aerul. Se retrase rapid spre holul pe care fugise Armis și se lipi de stâlp, ascuns în penumbra dintre lumini și umbre.
Pașii urmăritorilor se apropiau, rapizi, tot mai rapizi, metal lovind metal, respirații grăbite, murmur de comenzi scurte.
Red ridică arma. O fixa între palme, ochii i se micșorară. Aștepta doar să îi vadă.
O fracțiune.
Grupul de bărbați apăru în raza lui vizuală, forme clare, conturate.
Red trase.
Glonțul atinse primul butoi, un clic, apoi o explozie violentă. Foc. Presiune. Lumină albastru-gălbuie care umplu coridorul cu o forță ucigătoare.
Era semnul lui să fugă, și o făcu.
Alerga, iar în spatele lui, arma lui Armis se descărcă în rafale, confirmând că ajunsese. Glonțul lui lovi al doilea butoi.
A doua explozie zgudui clădirea. Suflul îl lovi pe Red ca un pumn gigantic. Îl proiectă de-a lungul holului până în ușa de metal, care, sub forță, fu smulsă din balamale. Se prăbuși peste el cu un huruit surd.
Red se îndoi de durere, gemând scurt. Încercă să își recapete orientarea. Aerul tremura, mirosul de azot și fum îi tăia respirația. Se întoarse rapid, mâinile tremurând, și apucă marginea ușii grele, o trase peste el ca pe un scut.
Și atunci….a treia explozie.
Mult mai puternică. Brutală. Un tunet care umplu întreg coridorul.
Suflul îl ridică pe Red de la sol și îl aruncă în peretele din spate, ca pe o păpușă de cârpă. Vântul fierbinte și bucăți de metal trecură pe lângă el, iar zgomotul îi umplu urechile până la durere.
Apoi, tăcere. Un gol tensionat. Tremurul zidurilor.
Și Red, prins sub ușa de metal, luptând să respire.
