BODYGUARD- Capitolul 5

Seara coborâse peste cabană ca o pătură groasă, fără stele. Pădurea din jur respira rece, iar vântul scutura acele brazilor în șoapte egale. Când mașinile negre se opriseră în fața prispei din piatră, luminile se stinseseră aproape simultan, ca într-un spectacol repetat de nenumărate ori. Oamenii în costume se răsfirară în întuneric, ocupând fiecare colț, fiecare ieșire, ca niște statui. Doar ușa se deschise cu un scrâșnet scurt, iar Armis păși înăuntru.

Căldura din interior îl lovi întâi ca o amintire. Lemn vechi, lăcuit, miros de fum stins și rășină, un șemineu pregătit să primească foc, dar încă mut. Ferestrele mari, cu rame groase, aveau la colțuri ochi verzi de senzori, palpitând în tăcere; pe grinzi, câte o cameră mică stătea ca un păianjen imobil. Era o frumusețe rece în tot aranjamentul acela: un lux care nu se lăsa atins, o ordine care nu-l privea.

„Colivie”, își spuse. „Doar că e din lemn scump.”

Sin intrase după el, împingând ușa cu o mișcare scurtă. Nu-și scosese haina; se opri în vestibul, ascultă o clipă liniștea, apoi păși în camera mare. Fiecare pas avea greutatea lui, fiecare oprire părea calculată. Fără să privească înapoi, ridică ușor o mână spre doi oameni rămași pe prag. Ușa se închise, iar zăvorul magnetizat glisă în cuibul lui cu un clic discret. Armis înțelese mesajul: înăuntru erau doar ei doi.

– Te așezi, spuse Sin, simplu.

Armis rânji. Își arcui sprânceana și se sprijini de spătarul unei canapele, ca un prinț plictisit de audiențe.

– Ce faci, paznicule? Îmi prezinți regulile închisorii?

Sin îl privi pentru prima dată de când intrase. Ochii aceia îngustați, negri, aveau un fel de tăcere care nu-l înjosea, dar nici nu-l cruța. Coborî haina pe spătarul unui scaun, își suflecă o manșetă cu precizie, apoi vorbi:

– Situația este următoarea: rămâi în interior. Toate ferestrele au senzori. Ușile sunt monitorizate. Afară sunt șase oameni pe perimetru, doi în pădurea din est, doi la poteca din nord, doi la drum. Camerele acoperă colțuri moarte. Nu ești prizonier; ești țintă. Diferența e că, de data asta, supraviețuirea ta depinde de cât de mult poți să asculți.

Armis râse scurt, aproape muzical.

– „Nu ești prizonier; ești țintă.” Frumos. Poezie de manual, gardianule. Mă emoționează… aproape.

– Nu mă interesează să te emoționez, replică Sin, același ton plat.

– Mă interesează să nu te mai iau de pe asfalt.

– Ai putea să te odihnești, atunci,  zise Armis, lăsându-și capul pe spate.

– S-ar putea să-ți placă. Multe seri fără mine, doar tu și camerele tale.

Sin făcu doi pași, oprindu-se la o distanță ce părea calculată exact: destul de aproape ca să impună, destul de departe ca să nu pară o amenințare. Nicio umbră de nerv pe chipul lui.

– Alexei mi-a dat undă verde să te „educ”, spuse.

– Cuvintele nu au greutate până nu au consecințe. Le prefer pe cele cu greutate.

Armis clipi. Rânjetul i se îngustă.

– „Educi”, da? Ce înseamnă asta la tine? Să mă înveți să stau? Să dau laba? Să nu latru la stăpân?

– Înseamnă…. răspunse Sin, fără să clintească;

– …. că gura mare și spurcată despre care îți place să te lauzi te bagă în spital. Repetat. Faptul că ești viu acum nu îți aparține. Ține minte propoziția asta când simți nevoia să impresionezi pe cineva într-un bar.

Armis își mușcă buza, o dâră de roșu țâșni scurt. Își ridică bărbia și râse pe jumătate.

– A, deci ai limbaj. Până acum credeam că știi doar să spui „stai”, „culcat”, „mort”.

– Știu să spun și „gata”, replică Sin, cu o liniște care părea un avertisment.

– Iar când spun „gata”, se termină.

În șemineu, lemnele neatinse trosniră încet, ca și cum o scânteie invizibilă ar fi trecut prin ele. Afară, vântul trecu printre brazi și aduse cu el un miros de frig.

– Ai reguli, continuă Sin, fără să-i mai urmărească jocul.

– Le spui prietenilor tăi la telefon o dată pe zi, la ora stabilită. Nicio altă comunicare fără aprobarea mea. Fără alcool, fără droguri, fără musafiri. Fizioterapie dimineața, exerciții ușoare seara. Dacă încerci să fugi, vei fi adus înapoi. Dacă lovești pe cineva de-afară cu gura ta, eu voi fi primul de care te  lovești în interior. Nu te sfătuiesc.

Armis își ridică încet umerii, teatral.

–  Ești încântător, statuie. Ai și opțiuni de mic dejun în tonul ăsta sau doar ordine?

Sin îl privi lung. În ochii lui nu se aprinse nimic spectaculos; doar o mică înăsprire, ca o ușă care se închide într-o casă fără ecou.

– Mă poți numi cum vrei, spuse el.

– Dacă asta te ajută să treci peste seară. Dar într-o zi îmi vei spune pe nume. Nu pentru că îmi pasă, ci pentru că tu vei avea nevoie să știi cine te-a lăsat în viață.

Armis râse, dar râsul îi sună stins. Se întoarse, plimbându-și privirea peste camere, peste senzori, peste masa masivă din lemn, peste scara care urca spre dormitoare.

– Îmi place, declară, cu un sarcasm lucios.

– Când am visat prima dată colivia perfectă, arăta exact așa.

– Coliviile sunt făcute pentru păsări care nu știu hărți, spuse  Sin.

– Tu știi hărți. N-ai scuze.

– Ce știi tu despre mine? întrebă Armis, brusc, aprig.

– Ai stat trei zile la ușa unui spital și te crezi cartograf?

Sin nu reacționă la atac. Mâna lui se ridică încet și aprinse focul. Flacăra luă lemnul cu o foame liniștită, iar lumina caldă schimbă textura camerei. În roșul acela blând, liniile chipului lui Sin păreau sculptate adânc, iar umbrele de sub ochi îi dădeau o gravitate ciudată.

– Știu atât cât trebuie, spuse simplu.

– Ştiu cum intri într-un loc ca și cum ți-ar aparține, cum îți alegi cuvintele ca pe niște lame, cum rănești înainte să fii rănit. Știu cum stai în ploaie și numeri lovituri în loc să numeri ieșiri. Știu că ai un frate care încă te iubește și un tată care te folosește. Știu că, dacă îți închizi gura o lună, vei trăi încă un an.

Armis tăcu. Focul scuipă o scânteie, iar undeva pe acoperiș ploaia începu fin.

– Și mai știu, continuă Sin, coborându-și vocea,

– Că în spital, când m-ai văzut prima dată, nu ți-a fost frică de mine. Ți-a fost frică de tine. E singura frică pe care o respect.

Cuvintele îl loviră pe Armis în stomac, dar mândria îl ținu în picioare. Îi veni să arunce un pahar, o replică, orice. Nu avea pahar. Avea doar replica.

– Te crezi poet, paznicule. Dar ești doar un soldat.

– Corect, zise Sin, închizând cutia de chibrituri.

– Un soldat care a primit sarcina să nu te mai lase să mori din prostie. Și am de gând să-mi fac treaba.

Câteva clipe, nu se auzi decât focul. Armis își trecu palma peste marginea canapelei, simțind lemnul neted, vechi. O oboseală groasă îi căzu pe umeri. Se ridică, încet, cocoșat de bandaje și de dureri, și urcă două trepte. Fiecare pas îl ardea, dar n-avea să-l vadă Sin plângându-se. La jumătatea scării, se întoarse peste umăr:

– Să știi că n-am de gând să-ți fac viața ușoară, paznicule.

– Nici nu mi-a trecut prin minte, răspunse Sin.

– Și n-am să-ți spun numele, adăugă Armis, cu un zâmbet ascuțit.

– Nu merită.

– Nu mă încântă numele, zise Sin, cu acea liniște a lui.

– Mă încântă rezultatele.

Armis râse scurt, apoi dispăru pe palier. În urma lui, flacăra ținea casa trează, iar afară umbrele oamenilor în negru se prelungeau pe zăpadă ca niște sulițe. Camera părea acum mai mică și mai sigură, mai luminoasă și mai străină.

În dormitor, Armis se lăsă pe marginea patului. Își simți respiratul scurt, spart de coastele vindecate prost. Închise ochii, și cuvintele tatălui îi veniră iar, grele, neclintite. Apoi vocea lui Sin, dură ca o grindă din fier: “Nu pot construi protecție din ură“. Îl enerva. Îl ardea și undeva, foarte adânc, îl liniștea și asta îl enerva mai mult.

Pe hol, pașii lui Sin trecură o dată. Se opriră lângă ușă, se întoarseră, coborâră din nou. O patrulare scurtă, ca o bătaie de inimă impusă. Un zid viu.

– Somn ușor, spuse Sin din camera mare, fără să ridice tonul.

Armis își rătăci rânjetul în pernă.

– Nu-mi dai tu ordine, paznicule, șopti. Apoi adăugă, mai încet, pentru sine:

– și totuși… sunt aici.

Afara, vântul își schimbă direcția. Senzorii clipiră verde. Camerele își ținură respirația. Iar în cabana cu lemn vechi și colivie nouă, doi bărbați învățau, pe tăcute, geografia unei conviețuiri imposibile. Unul cu gura, altul cu liniștea. Unul cu focul, altul cu gheața. Până dimineață, casa avea să-și știe deja noii locatari după pași. Iar pădurea, după tăceri.

***

Iarna coborâse peste munte ca o sentință. Într-o săptămână, poteca de piatră dispăruse sub alb, iar brazii stăteau cu umerii încleștați, purtând, cuminți, greutatea zăpezii. Vântul șuiera prin streșini ca o vioară răgușită, iar senzorii din colțurile ferestrelor clipiseră mai rar, înghițiți de fulgi. Cabana își făcuse un cocon de frig în jur, iar lumea, oricum departe, părea acum o poveste spusă altora.

Înăuntru, focul ținea de cald, dar nu îmblânzea regulile. Sin își făcuse traseele ca un ceas: verificare perimetru, două ture prin camere, notițe scurte într-un carnețel negru. Nu ridica tonul, nu schimba nimic la întâmplare. Ordinea lui nu cerea iubire; cerea doar să fie urmată.

Armis șchiopătase de la scări până la fereastra mare și privise cum zăpada înghițea poteca. Simțise în oase o furie rece. În fiecare zi își spusese că nu e prizonier, dar albul acela, fără început și fără sfârșit, îl contrazicea.

Apelul zilnic, la ora 18:00 fix , devenise singura lui fereastră. Își suna băieții, iar vocea lui Rafe vibra ca un motor turat degeaba, Luca scurta orice dramă cu un „rezistă” de piatră, Emil își îneca emoțiile în promisiuni naive. Armis râdea, glumea, apoi, imediat ce linia se închidea, îl apuca un gol care mirosea a cuptor stins.

– O dată pe zi, repetase Sin, fără urmă de milă.

– E suficient să știi că sunt bine. E suficient pentru ei să știe că ești în viață.

– Pentru tine, poate, rostise Armis, mușcând din cuvinte.

– Pentru mine, e o coardă prea scurtă.

La 5:00 dimineața, primele zile, Sin îl trezise apăsând butonul cafetierei. Sunetul acela îngust, curgător, fusese destul ca să-l scoată din somnul încărcat de febră. Mai târziu, Sin trecuse la lumină: aprindea veioza, ridica storurile, lăsa frigul să atingă podeaua de lemn. Niciun cuvânt în plus.

– Ești nebun? mormăise Armis, cu voce aspră de noapte.

– E noapte în capul meu.

– E dimineață în corpul tău, răspunsese Sin.

– Și corpul tău are de învățat ce n-a învățat când trebuia.

Exercițiile, „ușoare, tonice”, cum le numise Sin, îl scoteau din minți. Întâi, respirația  patru secunde inspir, șase expir. Apoi brațe, spate, glezna, genunchiul. Mișcări mici, controlate, repetate. Armis se înfuria pe fiecare centimetru. Îl durea. Îl plictisea. Îl umilea.

– Nu sunt la armată, paznicule, mârâise el, apăsând pe fiecare literă.

– Nu-ți datorez nimic.

– Îți datorezi ție, spuse Sin.

– Du-ți greutatea pe călcâi. Nu pe vârf. Respiri prost. Iar ochii te mint: te prefaci că ești obosit ca să oprești. Nu te oprește nimeni. Continuă.

– Du-te dracului, îl pocnise Armis, prin dinți. Ochii lui se întunecaseră, iar tatuajul de pe claviculă tremura sub tricou.

– Numele tău e „continuă”, nu?

– Mă cheamă Sin, zisese el o singură dată, fără emfază.

– N-am întrebat, replicase Armis, îndârjit, doar ca să lovească.

Sin nu riposta. Liniștea lui era o armă bună. Armis urla, înjura, îi arunca cuvinte grele, îl numea gardian, statuie, robot, câine cu lesă lungă, obsesie în costum, sabie fără teacă. Sin dădea din cap, rar, și corecta un unghi, o poziție, un pas. La final, așeza o cană de ceai pe masă și zicea:

– Îl bei cald. Când e rece, irită gâtul.

– Știu să beau, urlă Armis, răsturnând aproape cana.

– Ce nu știu e cum să nu te văd!

– Atunci închide ochii, spuse Sin.

– Și fă încă zece repetări.

De câteva ori, în toiul zilei, Sin îl scosese pe verandă. Aerul rece înțepa plămânii. Zăpada scârțâia sub încălțămintea lui Armis, iar genunchiul îi comenta fiecare pas. Sin mergea în stânga lui, fără să-l prindă, fără să-l împingă. Doar prezența aceea, paralelă.

– De ce faci asta? îl întrebă Armis, printre aburi.

– Pentru bani? Pentru tata? Pentru ego?

– Pentru că pot, spusese Sin, simplu.

– Și pentru că ești viu.

– Nu-ți pasă de mine, lovise Armis, cu colții scoși.

– Nu sunt plătit să-mi pese. Sunt plătit să stau între tine și glonț. Și între tine și gura ta.

Seara, când lumina focului lipea pereții de umbre calde, Armis își număra dovezile c-ar putea scăpa: o fereastră pe care senzorul clipise mai lent, un unghi mort după scări, un timp între ture. Apoi Sin apărea, tăcut, își muta scaunul cu cinci centimetri, întorcea o cameră spre alt colț, și toate hărțile lui Armis se topeau.

Telefonul, la 18:00, îi devenise ritual. Râsul lui Rafe, glumele proaste, „Băi, o să zbori peste zăpadă, o să vezi”, vocea lui Luca, „Fă ce zice ăla până te întărești”, și Emil, „Ți-am compus ceva, dar nu-ți cânt acum, că plângi”. După fiecare apel, Armis ieșea pe hol și dădea cu pumnul în ușă. O dată. De două ori. Sin nu intervenea. Doar întreba, din camera mare:

– Terminat?

-Du-te-n… începea Armis.

– Terminat, repeta Sin, ca o parafă.

Într-o dimineață, vântul băgase frigul până sub șemineu. La 5:00, Sin ridicase storurile. Nopțile fuseseră negre, dar zorii de iarnă erau un alb tăios. Armis își trăsese pătura peste cap.

– Nu. Azi nu. Jur pe ce vrei. Vreau să dorm.

Sin nu se apropiase. Își legase șireturile, calm.

– Azi mai mult. Prima tură afară. Zăpada a prins crustă. E stabilă. Mergem până la stâlpul de nord și înapoi.

– Mergi tu până la stâlpul de nord, venise sulfuros răspunsul.

– Eu rămân să-ți aprind focul…cu tine.

-Te aștept jos în trei minute, spuse Sin, și ieși.

Armis rămăsese câteva secunde sub pături, mușcând din furie. Apoi își aruncase picioarele pe podea. Îl durea. Îi tremurau mâinile. Dar se îmbrăcase. La ușă, Sin îi întinsese mănușile, fără ceremonii. Armis i le smulsese, atingându-i degetele din greșeală; erau calde, vii, enervant de stabile.

Zăpada scârțâise sub ei, bolovănoasă. Sin pășea egal, lăsând urme curate. Armis călca în ale lui, echilibrându-se. Aerul îi pârjolise nasul. Dar în piept, ceva… se așezase altfel. Ca după o ceartă lungă care nu se mai terminase niciodată.

– De ce 5 dimineața? rosti el, suflând nori în față.

– Ești un sadic?

– 5 înseamnă că te prinde ziua la lucru, nu invers, spuse Sin.

– Și înseamnă că dușmanii tăi încă dorm.

– Ai un răspuns pentru orice, nu? Un slogan pe perete. Un proverb să-mi sfâșie timpanul.

– Am o regulă: faci ce nu vrei ca să ajungi cine nu ești încă.

– Și cine ar fi ăla? scuipă Armis.

– Un câine dresat?

– Un bărbat care nu mai sângerează în alei, răspunse Sin, întorcând capul o singură dată.

Armis își întoarse ochii spre linia de brazi. Zăpada, neatinsă, îl făcea să se simtă minuscul și furios; vru să spună ceva crud, să muște. Nu găsi decât aer. Și pași. Și un metru în plus. Alt metru. Înapoi, în cabană, focul trosnise ca un aplauz iritat.

La prânz, când aburul supelor se înălța drept, Armis își aruncase lingura pe masă.

– Urăsc asta, știai? Aici. Frigul. Regulile. Tot ce ești. Tot ce nu ești.

Sin își ștersese palmele pe un șervet.

– Nu e nevoie să mă iubești. Ai nevoie să respiri fără aparat. Să dormi fără alcool. Să mergi fără să te ții de perete.

– O să fug, zisese Armis, ridicându-și bărbia.

– Nu azi. Poate mâine. O să fug și o să râd de tine.

– Atunci ai nevoie de încă zece repetări diseară, răspunsese Sin, liniștit.

– Când fugi, să nu te împiedici.

Când se lăsa seara, albul se făcea albastru, iar ferestrele se transformau în oglinzi. Armis se vedea în ele, tăiat în două de lumină și umbră. Sin trecea în spatele lui, dublându-l o clipă, apoi dispărea. Frustrarea îl ținea treaz până târziu, iar la 5:00, începea de la capăt. În fiecare zi îl detestasa și mai mult. În fiecare zi își număra, fără să vrea, respirațiile mai lungi, pașii mai siguri, durerea care ceda un milimetru.

Într-o seară, apelul de la 18:00 se închisese cu un „te iubim, băi nebunule” al lui Emil, spus pe fugă. Armis își lipise fruntea de ușă și rămăsese așa, rece, până când Sin întrebase, din camera mare:

– Terminat?

– Termină tu, strigase Armis, trăgând aer adânc.

– Cu totul.

– Nu pot, venise răspunsul.

– Dimineața e la 5. Și tu încă ai de trăit.