BODYGUARD- Capitolul 6

Drumul spre oraș fusese lung și tăcut. Zăpada căzută peste munți transformase șoseaua într-o panglică de alb, iar liniștea dintre cei doi devenise mai ascuțită decât orice ceartă. Armis privea prin geamul aburit al mașinii, cu tâmpla lipită de sticlă, gândindu-se cât de aproape era lumea reală și totuși cât de inaccesibilă îi rămânea. Sin conducea fără să clipească, cu o precizie de mecanism. Mâinile lui erau fixe pe volan, iar profilul lui, luminat de reflexele cerului, părea cioplit în piatră.

Spitalul îi întâmpină cu aceeași răceală familiară. Holul alb, mirosul de dezinfectant, ecoul pașilor. Armis intră încet, sprijinit de baston, iar Sin rămase la doi pași în spatele lui, fără să-i lase vreodată spațiul pe care și-l dorea. O asistentă le deschise drumul către cabinet, iar Armis pătrunse într-o încăpere largă, cu un birou masiv, un pat de consultație și o fereastră imensă care dădea spre oraș.

Se așeză pe marginea patului, dar ochii lui se lipiră imediat de fereastră. Dincolo de sticla curată, orașul pulsa în lumină: mașini grăbite, oameni cu umbrele, viață. Tot ce îi fusese interzis în ultimele săptămâni. În piept i se ridică o dorință veche, amestecată cu furie. Dacă ar fi fost singur, ar fi împins bastonul pe podea și ar fi fugit. Încă șchiopăta, dar adrenalina știa să umple golurile pe care le lăsa trupul.

Își lăsă palma pe marginea rece a geamului și își imagină: un pas rapid, un coridor traversat, o ușă împinsă, și libertatea ar fi fost a lui. Într-o clipă, putea scăpa de toate. De Sin. De tatăl lui. De zidurile acelea invizibile care-l sufocau.

Își întoarse privirea, încet, ca să verifice terenul. Sin stătea lângă ușă, drept, nemișcat, cu brațele încrucișate. Privirea lui nu era pe Armis, ci undeva în gol, dar Armis știa: fiecare mișcare îi era deja citită. Îl irita până la os calmul acela, siguranța cu care Sin ocupa spațiul, ca și cum nimic nu l-ar fi putut lua prin surprindere.

Doctorul intră, scuturându-și haina albă, cu un zâmbet protocolar. Îl salută pe Armis, îi întinse mâna și începu să-i verifice dosarul.

– Recuperarea merge bine, spuse, tonul lui egal.

– Coastele s-au sudat frumos, fractura de la picior are progres vizibil. Încă două luni de exerciții și veți putea merge fără sprijin. Dar trebuie să continuați cu atenție fizioterapia.

Armis abia asculta. Mintea lui era încă la geam. Luminile orașului îl chemau. Îi tremura degetul pe baston, ca și cum mușchiul ar fi fost gata să pornească. “Acum. Dacă mă ridic acum.”

Doctorul continuă:

– Evitați efortul excesiv. Nu ridicați greutăți. Și foarte important: nu lipsiți de la controalele săptămânale.

Armis simți cum furia îi umple pieptul. „Nu lipsiți. Nu faceți. Nu ridicați.” Ordinele acestea îl urmăriseră toată viața, doar vocile se schimbaseră: tatăl, profesorii, acum medicii. Și mai nou, Sin.

Își ridică ochii spre el. Sin stătea la fel, impasibil, dar acum privirea lui era fixată asupra lui. Neagră, adâncă, de nepătruns. Nu spunea nimic, nu făcea nimic. Doar îl privea. Și în acea privire Armis înțelese că libertatea lui nu era decât o fantezie. Oricât de repede s-ar fi mișcat, Sin avea să-l prindă. Ca în noaptea aceea din spital. Ca oriunde.

Își strânse buzele și își coborî ochii din nou la baston. Îl dorea aruncat în geam, spart în bucăți, folosit ca armă împotriva tuturor. Dar corpul lui nu-l asculta. Se simțea slab, prins în propria închisoare de carne.

Doctorul închise dosarul și îl privi cu o amabilitate mecanică.

– Felicitări, tinere. Sunteți pe drumul cel bun.

Armis izbucni într-un zâmbet scurt, amar. „Pe drumul cel bun”  dar drumul acela nu ducea nicăieri.

Sin deschise ușa și făcu un semn din cap. Îl invita afară. Armis își ridică privirea, pentru o clipă, spre cerul gri dincolo de geam. Se întrebă cât timp mai putea suporta colivia aceasta mascată în protecție.

Își luă bastonul și păși spre ușă. Sin îl urmă cu pași egali, la fel de tăcut ca întotdeauna. Și între geamul care-l chemase și ușa care-l înghițea, Armis înțelese: singura lui șansă de scăpare nu era viteza. Era răbdarea.

Pentru prima dată, libertatea nu i se păru o fugă. I se păru o așteptare. Și asta îl înfurie mai tare decât orice.

Coridorul spitalului era lung, luminat crud de neoane, cu reflexe reci care alunecau pe gresia lucioasă. Armis pășea cu bastonul într-o mână și cu Sin la dreapta, în timp ce ceilalți trei bărbați în costume negre îi flancau discret, dar implacabil. Fiecare pas îi lovea nervii cu un sentiment de colivie; fiecare respirație era o amintire că nu avea libertate.

Ochii lui se ridicară brusc și văzură, câțiva metri mai în față, ușile simple, de metal alb, ce duceau spre toalete. O scânteie se aprinse în mintea lui. Nu era plan, era instinct.

Se opri o clipă, aplecându-se ușor, punându-și mâna pe abdomen. Oftă adânc, cu un tremur jucat.

– Ce este? auzi vocea lui Sin, joasă, dar pătrunzătoare.

Armis își strânse buzele, lăsând capul într-o parte, ca un om răpus de durere.

– Am nevoie… la toaletă, spuse, cu o voce subțire, spartă.

Privirea lui Sin îl măsură scurt, rece, neîncrezătoare. Apoi bărbatul ridică două degete. Unul dintre oamenii în negru se desprinse din coloană și intră în toaletă. Zgomot de ușă, câteva secunde de liniște.

– Liber, anunță sec.

Sin îl apucă pe Armis de braț. Mâna lui era o cătușă, dar aparent politicos.

– Ai voie cinci minute. Nu fă o prostie.

Armis ridică privirea, oftând teatral.

– Omule… ce dracu’. Ți-am spus că am nevoie la toaletă. Ce prostie să fac? Abia merg!

Se smulse ușor, lăsându-se dus spre ușă, încă jucând rolul celui slăbit. Sin îl eliberă, dar privirea lui rămase fixată asupra ușii, ca un cuțit pregătit să taie.

Înăuntru, toaleta era sterilă, mirosind a detergent tare și apă clorinată. Armis intră, închise ușa cu un zgomot sec și se opri în mijlocul camerei. Respirația i se acceleră.

Privirea îi căzu imediat pe fereastra mică, îngustă, așezată deasupra unei cabine. Se apropie, încet, șchiopătând, apoi trânti capacul de la WC și se urcă pe el. Inima îi bubuia, mâinile îi tremurau. Trase de mânerul vechi al ferestrei. Geamul scârțâi și se deschise.

Acum, șopti pentru sine.

 Acum sau niciodată.

Își împinse umerii prin spațiul îngust. Pervazul era mic, dar destul. Jumătate din trup ieșise deja, picioarele îi atingeau aerul rece de afară. Zăpada topită îi atingea gleznele, asfaltul rece vibra sub el. Dar atunci, privirea i se opri.

La câțiva metri, în curtea laterală, unul dintre oamenii în negru se plimba, rotindu-și capul. Armis înțepeni, inima i se opri. Dacă-l vedea, totul era sfârșit.

Dar omul își întoarse spatele și dispăru după colț. În acea clipă, Armis își încleștă dinții și împinse mai tare. Tot trupul trecu prin spațiul îngust, iar bastonul îi alunecă înapoi, lovind în cabina de toaletă cu un zgomot sec. „Dracului”, își spuse, dar nu se opri.

Picioarele lui atingeau asfaltul ud. Își lăsă palmele pe genunchi, respirând greu. Era afară. Aerul mirosea a iarnă și libertate.

Se uită în jur, repede. Într-un colț de iarbă, la câțiva metri, un asistent stătea pe bancă, luând prânzul. O caserolă pe genunchi, un termos, și halatul lui alb, așezat cu grijă lângă el, ca să nu se murdărească.

Armis își simți sângele clocotind. Se strecură printre umbre, cu pași repezi și șchiopătând. Inima îi bubuia în urechi. Ajunse lângă bancă. Asistentul era absorbit de mâncare, nici nu-l auzi.

Cu o mișcare rapidă, Armis smulse halatul și-l trase pe el, mânecile lungi îi atârnau peste încheieturi. Își înfășură gulerul în jurul gâtului și, fără să privească înapoi, o luă la fugă.

Asfaltul umed al curții îi lovea tălpile. Aerul rece îi umplea plămânii cu durere, dar fiecare pas era un triumf. Pentru prima dată după săptămâni, simțea că viața lui era a lui.

Zgomotele din spate începeau să se ridice. Își imagina ușa deschizându-se, vocea lui Sin, tunetul pașilor în grabă. Dar pentru moment, era înaintea tuturor. Era liber.

Își trase halatul mai bine pe umeri, ascunzându-și trupul sub țesătura albă. Se strecură printre ambulanțe, printre mașini parcate, inima lui un clopot spart.

Acum, șopti din nou, cu un rânjet amar…

Și se pierdu printre umbre, lăsând în urmă ecoul primei lui evadări.

Armis alerga cu plămânii arși și genunchii care îl rugau să cedeze, dar nu se oprea. Orașul se desfășura în fața lui ca o hartă veche, pe care o știa pe de rost. Fiecare colț, fiecare alee întunecată, fiecare scurtătură era în sângele lui. Știa unde să se piardă, unde să nu fie văzut. În spatele lui, putea aproape să simtă pașii grei ai oamenilor în negru, vocea tăioasă a lui Sin, dar nu se întoarse. Libertatea avea gust de sânge și de zăpadă topită pe buze, și Armis nu voia să-l piardă.

Își trase halatul mai bine pe spate, respirând sacadat. Evită o stradă principală, tăie printr-un pasaj îngust, ocoli un bloc cenușiu. Îi cunoștea ritmul orașului, știa să se piardă printre umbre, știa cum să-și ascundă pașii. Era un dans nebunesc, dar era dansul lui.

„Încă puțin”, își spuse. „Încă puțin și voi fi acasă.”

Și acasă nu însemna tatăl lui, nici clanul, nici colivia din lemn cu senzori. Acasă era Luca. Fratele ales, fratele care-l salvase din atâtea bătăi, care-l ținuse treaz în nopți de beție, care-l ridicase de pe podele reci. Luca locuia la doar câteva străzi distanță.

Armis intră pe o alee îngustă, cu ziduri murdare și graffiti șters. Își ridică privirea. Acolo era: balconul lui Luca, la etajul trei. Simți un val de adrenalină, atât de intens încât durerea din coaste păru să dispară.

Se repezi spre scara exterioară, ruginită, și o coborî puțin. Fierul scârțâi, dar nu se opri. Își înfipse mâinile pe treapta rece și începu să urce. Un etaj. Respirația îi ardea gâtul. Al doilea. Picioarele îi tremurau, dar urcau.

Și atunci izbucni în râs. Râdea ironic, între gâfâieli, ca un nebun care-și gustă propriul blestem.

– Robot infect… murmură printre dinți, scuipând cuvintele.

– Dacă nu erau prostiile tale cu exercițiile, n-aș fi reușit să urc…

Se înjură singur și apucă ultima treaptă de fier, trăgându-se cu disperare. Inima îi bătea nebunește, dar era acolo. Ajunsese. Balconul.

Se sprijini de rama geamului și o ridică. Fierul vechi scârțâi, dar cedă. Armis își trecu piciorul peste pervaz și pătrunse în casă. Trânti geamul la loc și se rezemă de perete, lăsând aerul să-i inunde plămânii.

Râdea și respira greu, cu ochii închiși. Era liber. Liber!

Dar când se întoarse, râsul i se frânse în gât.

În fața lui, Luca îl privea. Ochii lui aveau o lumină dublă: mândrie și tristețe. Buzele i se mișcară, dar nu spuseră nimic imediat. Erau ochii unui frate care se bucură că e viu, dar știe că totul e mai complicat decât atât.

Și lângă el, drept, nemișcat, stătea Sin. Costumul lui negru părea și mai întunecat în lumina slabă a apartamentului. Îl privea cu ochii aceia adânci și negri, fără să clipească. Tăcerea lui era un zid.

Armis își mușcă limba, gustul de fier îi explodă în gură. Nu putea să creadă.

– Cum dracu’? întreabă, răgușit, năuc.

-Cum dracu’ ai ajuns aici înaintea mea?

Sin nu zâmbi, dar în colțul gurii i se aprinse o umbră.

– Deci ți-au prins bine antrenamentele… spuse, rece, cu o ironie care tăia mai tare decât orice lovitură.

Armis izbucni, cu furia clocotind.

– Vierme! Lasă-mă în pace! Ai auzit? Lasă-mă în pace!

Se apropie, urlând, cu pumnii strânși, de parcă ar fi vrut să-l lovească, deși știa că trupul lui frânt nu putea duce o luptă.

Sin rămase neclintit. Doar vocea lui, pentru prima dată, se ridică cu o umbră de furie.

– Nu pot, Armis! Aș vrea, dar nu pot. Ești o durere în coaste, o umbră care cere totul și dă nimic. Dar am o datorie. Și datoria mea e să te țin viu. Chiar și împotriva ta.

Cuvintele căzură ca niște pietre, reci, în camera mică.

Luca ridică mâna, încercând să oprească furtuna.

– Hei…

Dar Armis nu-l lăsă să continue. Își întoarse privirea spre Sin, cu ochii plini de ură și dispreț.

– Știi ce ești? O cătușă cu chip de om. Un robot pus să mă reducă la tăcere.

Sin nu clinti. Dar privirea lui, pentru o clipă, avea altceva. O oboseală adâncă, ca un om care știe că lupta nu se termină niciodată.

– Și totuși, spuse el,

– … tu trăiești.

Armis simți cum furia îi plesnește în piept. Într-un impuls, lovi cu pumnul în masa mică de lângă geam. Lemnul vibra, durerea îi urcă pe braț. Se clătină, dar nu cedă.

– Mai bine mort decât să respir în lanțurile tale, urlă.

Luca tresări, apropiindu-se, dar Sin ridică o mână, oprindu-l.

– Spune-i, Sin, interveni Luca, vocea lui gravă, tremurată.

– Spune-i că nu ești aici doar pentru Alexei. Că e mai mult. Altfel, îl pierzi.

Armis își ridică bărbia, respirând greu, cu ochii umezi de furie și durere. În fața lui, Sin rămase tăcut, cu privirea aceea de piatră care putea fi totul: zid, armă, sau poate… punte.