BODYGUARD- Capitolul 9

Întunericul izbucnise ca o cortină tăiată brusc, înghițind cabana. Zăpada de afară trimitea doar reflexe palide prin crăpături, iar înăuntru umbrele se rostogoleau ca fiarele prinse în cușcă. Sin se mișcă primul. Arma lui ridică o respirație de metal, iar tălpile îi alunecau pe lemn cu precizia unui dansator care cunoaște fiecare scândură.

Primul intrus se strecură pe ușă, negru pe negru, cu lama scoasă. Sin îl lăsă să înainteze două secunde, apoi se rostogoli lateral. Un foc secund dădu ecou, iar umbra se frânse ca un copac lovit de furtună.

Al doilea apăru din stânga, cu arma ridicată. Sin nu avu timp să gândească. Își ridică pistolul și trăsese în același timp în care glonțul străin șuieră pe lângă tâmpla lui. Simți căldura arderii pe piele și, un moment mai târziu, o tăietură adâncă îi spintecă brațul. Sângele îi țâșni cald, dar mâna nu tremura. Își împinse corpul în adversar, lovindu-l cu umărul, iar glonțul tras de aproape îl făcu să cadă inert pe podeaua udă de zăpadă.

Rămăsese al treilea. Îl simți mai mult decât îl văzu. O prezență grea, calculată, care se mișca în unghiurile moarte. Sin se întoarse, respirația i se tăiase scurt. Clipă de ezitare. Și atunci focul. Durerea izbucni în umărul drept, violentă, arsă. Glonțul îi străpunse carnea, intră și ieși, lăsând un tunel deschis. Își pierdu echilibrul un moment, dar mușchii antrenați îl ținură drept.

Rosti  un blestem în limba lui  și se azvârli înainte. Lovi cu piciorul în pieptul adversarului, smulse arma din mâna lui și îi răsuci încheietura până când oasele trosniră. Ultimul foc de aproape îi despică craniul umbrei, iar trupul căzu fără sunet.

Respirația lui Sin se auzea acum tare, neregulată, iar sângele îi curgea în valuri pe mânecă și piept. Dar picioarele îl mai țineau. Rămăsese singur, într-o cameră încărcată de cadavre. Mirosul de sânge și praf de pușcă plutea greu, amestecat cu frigul.

Își ridică mâna stângă, apăsă casca din ureche.

– Zonă curată… confirmă printre dinți.

Nu așteptă răspuns. Știa că cei care ar fi trebuit să-l audă nu mai existau.

Se sprijini de perete și începu să urce scările. Fiecare treaptă era o lovitură în umărul sfâșiat, fiecare pas o chemare a durerii. Dar privirea lui rămânea fixată înainte, rece, ca un animal care nu recunoaște alt drum decât înainte.

La capătul scării, atinse panoul de control și dezactivă sistemul de protecție. Un clac de metal, un foșnet de plăci, și camera băieților se lumină din nou în culori calde.

Ușa se deschise brusc.

Armis fu primul care îl văzu. Și tot sângele din vene i se opri. Sin stătea în prag, palid, cu chipul tăiat de oboseală și trupul plin de sânge. Părea o statuie spartă, dar încă în picioare. Făcu un pas. Apoi încă unul.

Și atunci genunchii i se tăiară. Corpul i se prăbuși fără avertisment, căzând la picioarele lui Armis.

– Sin?! strigă Armis, vocea lui spartă de panică. Se aruncă spre el, îl prinse de umeri, simțind sângele cald cum îi păta mâinile.

– Sin! Mă auzi?

În spatele lui, Emil și Rafe încremeniseră. Luca fu primul care reacționă. Îi smulse arma din mână lui Sin și se întoarse, cu ochii mari, spre scara din spate.

– Rafe, noi coborâm să vedem ce s-a întâmplat, ordonă cu voce de fier.

– Voi, puneți-l pe pat! Țineți-l treaz!

– Dar… începu Emil.

– Acum! urlă Luca, iar glasul lui zgudui camera.

Rafe dădu din cap și îl urmă.

Armis rămase cu Sin în brațe. Îl trase pe pat, împreună cu Emil, și îl întinse, cu respirația tăiată. Sin gemea scurt, dar ochii lui negri se mai deschideau din când în când, fixându-l. Privirea aceea nu era cerșetoare, nu era slabă. Era aceeași privire de zid, dar cu o fisură: o umanitate pe care Armis nu o mai putea nega.

– Nu muri, îl șopti Armis, cu mâinile tremurându-i.

– Nu muri, auzi?!

În încăpere, focul trosni din șemineu, dar nu mai aducea căldură. Afară, pădurea respira pericol. Și în mijlocul lor, pe pat, Sin rămânea între viață și moarte, iar Armis descoperi, pentru prima dată, că teama de a-l pierde era mai grea decât ura pe care o simțise vreodată.

Luca și Rafe coborâră în fugă, cu sângele bătându-le în tâmple ca o tobă răgușită. Holul îi întâmpină cu aerul greu al prafului de pușcă și cu liniștea care nu mai era liniște, ci consecință. Pe pardoseala de lemn, în lumina slabă filtrată de la ferestre, zăceau oamenii lui Sin: trei în dreptul ușii, altul la colțul cu ferestrele mici. Toți fără suflare, cu trupurile așezate de parcă cineva le-ar fi închis ochii grăbit, fără rugăciune.

– Ce facem acum? îngăimă Rafe, glasul lui sfâșiind tăcerea.

Luca își trecu palma peste gură, încercând să-și țină cumpătul. Privirea lui tăia camera în bucăți, căutând ce era încă de făcut, nu ce se sfârșise deja.

– Îl trezim, spuse și Rafe înțelese fără alte cuvinte: Sin.

– Îl sunăm pe Alexei? adăugă, într-un impuls pe care și-l urî.

Luca îl privi o secundă mai mult decât era cazul, cântărind greutatea fiecărui lucru nespus. În acea clipă, părea că hotărăște nu doar o acțiune, ci un viitor.

– Nu, spuse rar.

– Sin va ști ce e de făcut când deschide ochii. Ia un castron cu apă caldă și prosoape.

Rafe dădu din cap, încăpățânat, și dispăru în bucătărie. Luca rămase o clipă singur, își sprijini fruntea de rama ușii și inspiră adânc, ca un om care intră într-o apă rece. Apoi urcă.

În dormitor, aerul mirosea a sânge și a cenușă. Emil ținea o compresă pe umărul lui Sin, iar Armis stătea în picioare lângă pat, cu pumnii încordați, ca și cum degetele lui ar fi putut înveli rana. Când Rafe intră cu castronul fumegând și prosoapele albe, toți se mișcară în același timp, ca un mecanism la care cineva îi dăduse drumul.

Îi curăţară brațul tăiat, lama trecuse oblic, adânc, lăsând o margine zdrențuită. Luca apăsă, Rafe strânse bandajul, Emil își mușcă buza să nu scoată un sunet. Apoi veni umărul: intrare curată, ieșire haotică. Sângele se oprise în mare parte, dar carnea ceruse atenție, iar ei i-o dădură cu o seriozitate care-i făcu, pentru o clipă, chirurgicali.

– Strânge, îi spuse Luca lui Armis, împingându-i un prosop pe rană.

– Ține-l jos până leg eu.

Armis ascultă. Pentru prima dată, mâinile lui nu tremurară de furie, ci de dorința simplă de a face bine.

Când bandajele fură strânse, respirația lui Sin deveni mai regulată. Pleoapele i se mișcară scurt, apoi se așezară iar. Emil își trase aerul, ca după o înotare lungă.

– Încă trăiește, șopti.

– Trăiește, confirmă Luca, drept.

– I-am câștigat timp.

Câteva minute mai târziu, toți patru coborâră la parter. Aveau nevoie de aer, de mișcare, de ordine. În jurul lor, cabana avea altă geometrie: nu mai era refugiu, ci scenă. Încet, începură să strângă. Pline de sânge, podelele înghițeau cârpele ude, farfuriile de pe masă dispăreau în chiuvetă, cenușa din șemineu era împinsă la margine, ca un praf de război.

– I-au omorât pe toți, spuse Armis, privind spre trupurile oamenilor lui Sin. Vocea lui era ternă, scobită, fără loc pentru țipăt.

– Pe toți.

Luca îi aruncă o privire scurtă și îi făcu semn din cap spre magazia de lemne. Deschise ușa. Acolo, în penumbra rece, erau trei cadavre în negru, aliniate cu o precizie aproape respectuoasă, ca într-un ritual invers. Rănile erau curate, hainele fără haos. Nu fusese luptă, ci execuție.

– Cred că Sin i-a pus aici, spuse Luca, privind împrejurimile.

– Ca să nu-i vadă nimeni… sau tu. Ăștia nu sunt din oamenii lui. Ce naiba se întâmplă, Armis? De anul trecut ai început să intri în asemenea „probleme”.

Cuvântul atârnă în aer ca o ironie amară. Armis își trecu palma peste față, încercând să-și adune vocea dintr-un loc care nu era al furiei.

– E tata, rosti frânt.

– Afacerile lui atrag probleme. Asupra mea. Eu sunt cea mai ușoară țintă.

– Asta e: tatăl tău e un egoist, scuipă Rafe, cu ură din belșug.

– Tu nu ai nimic de-a face cu mizeriile lui.

– Spune-le asta rivalilor lui, replică Armis, un zâmbet scurt și strâmb trecându-i peste gură.

– Nu vor asculta, dar măcar o să-ți faci datoria morală.

Luca îl privi lung, încercând să întoarcă vorbele pe toate fețele. Nu mai era loc pentru morală. Era loc doar pentru alegere.

Pași ușori se auziră pe trepte. Emil apăru în ușă, cu ochii mari, umezi, dar cu un zâmbet pe care îl ținea ca pe un trofeu fragil.

– S-a trezit, spuse aproape pe șoptite.

– Sin s-a trezit.

Tăcerea mușcă din toți patru în același timp. O luară din loc fără să-și spună nimic. Urcară într-o coloană mută: Luca primul, apoi Armis, apoi Rafe, iar în urmă Emil, strângând cu degetele balustrada ca să-și împiedice tremurul.

În dormitor, Sin stătea sprijinit de perne, palid, cu transpirația lucind pe tâmple. Bandajele proaspete își trasau alburiul pe pielea lui măslinie. Ochii  negri și limpezi  erau deschiși. Se mișcară întâi spre ușă, apoi spre fiecare chip, pe rând, cântărind, numărând, făcând prezența.

– Trăiești, spuse Luca, fără preludiu.

 – Toți ai tăi. Îi găsirăm adunați în curte. Ceilalți… în magazie.

Sin închise ochii o clipă, apoi îi deschise din nou. Nicio grimasă. Doar o tăcere care făcea loc unei decizii.

– Curentul secundar, mormăi.

– Cineva l-a tăiat din pădure. Intrare pe est. Fereastra de serviciu. Stil curat.

– Mori? Takeda? întrebă Rafe, fără să-și poată înghiți întrebarea.

– Poate, spuse Sin.

–  Muncă de profesioniști, nu de amatori. Vin din ce în ce mai aproape.

Armis făcu un pas înainte. Nu era întrebare în el, nici contra, nici batjocură. Doar ceva nou: un fel de respect pe care nu-l înțelesese până atunci.

– Ai dureri? întrebă.

– Mai încerc să strâng?

– Te-ai  descurcat bine , răspunse Sin, cu un fir de zâmbet care nu ajunse până la ochi.

– Ține presiunea jos pe umăr. Până mâine, nu te atingi, replică Armis.

– N-o să mă ating, spuse  Sin și, în felul cum zidul dintre ei acceptă replica fără ironie se simți o fisură de pace.

Luca se întoarse spre fereastră. Afară, zăpada lunecase iarăși din brazi. Cabana părea o insulă într-un ocean de alb.

– Ce urmează? întrebă, întorcându-se la Sin.

Sin respiră adânc, ca un om care își aduce înapoi durerea pentru a-și organiza mintea.

– Curățăm urmele, spuse.

– Îi ducem pe ai noștri înapoi, cum se cuvine. Schimbăm codurile, dublăm plăcile, aducem altă echipă. Ținem asta pentru noi deocamdată, nu spunem nimănui.

– Nici lui Alexei? aruncă Rafe, cu un rânjet care abia masca ura.

– Cu atât mai puțin, replică Sin, privindu-l drept.

– Pentru el, asta e o piesă. Pentru noi, e viață.

Armis își coborî privirea pe bandajele albe. Apoi pe propriile palme, pătate încă de sângele lui Sin. O rușine blândă trecu peste chipul lui, apoi o hotărâre.

– Data viitoare, nu mai stau în cameră, spuse.

– Data viitoare, lupt.

Sin îl măsură lung, cu ochii aceia întunecați în care nu se citea niciodată totul.

– Data viitoare, trăiești și după, rosti.

– Ăsta e singurul rezultat care mă interesează.

Emil se așeză pe marginea patului, lăsând chitara pe podea. Își puse palma peste bandaj un moment, ca o binecuvântare timidă. Rafe își crăcănă picioarele și își trecu mâinile prin păr, scoțând un oftat învins.

– Bine, zise.

– Atunci hai să facem ordine. Când se luminează, avem treabă.

Luca dădu din cap. Ieși primul. Rafe îl urmă. Emil rămase o clipă, făcându-i semn lui Armis cu ochii: ești bine? Armis încuviință scurt.

Rămăseră o secundă singuri. Sin și Armis.

– Îți mulțumesc, spuse Armis, abia audibil, ca un om care învață o limbă nouă.

Sin clipi lent. Nu zâmbi. Dar în privirea lui se aprinse o căldură slabă, ca o flacără protejată cu palmele.

– Nu-mi mulțumi, răspunse.

– Fă ce ți-am zis la 5 dimineața.

Armis își dădu ochii peste cap, iar o umbră de rânjet îi trase colțul gurii.

– Continuă? zise.

– Continuă, confirmă Sin.

Și, pentru prima dată, cuvântul acela nu mai sună ca o cătușă. Sună ca un drum. Afară, noaptea își muta greutatea pe celălalt picior. Înăuntru, cabana își îmblânzea iarăși respiratul. Iar băieții, fiecare cu un rol, învățau să trăiască pe marginea unei linii subțiri, unde prietenia, sângele și datoria se scriu cu aceeași cerneală.