Cei patru- Capitolul 26

Ea ne așteaptă

Un sunet îngrozitor se auzi de undeva de deasupra lor. Nu semăna cu nimic din ceea ce trăiseră până atunci. Un urlet? O vibrație? Un ecou rupt din altă lume…

Pereții sanctuarului vibrau slab, iar podeaua tremura pe sub tălpile lor.

Kai tresări violent. Damon ridică instinctiv brațele, ca și cum ar fi vrut să-și protejeze frații. Noah făcu un pas spre ieșire.

— Ce naiba a fost asta?! șopti, dar vocea îi tremura.

— Nu stăm să aflăm, răspunse Damon pe loc.

-Trebuie să urcăm!

Fără alte întrebări, se repeziră înapoi spre scările întunecate, urcând cu pași mari și respirații grele. Tăcerea aceea sacră, care coborâse peste sanctuar, era acum spulberată de presimțiri sumbre.

Ajunseră în cameră — și timpul păru că se oprește.

Aven zăcea pe podea. Întins, cu fața spre tavan, ochii închiși, palid ca marmura.

Kai fu primul care se prăbuși lângă el.

— Aven?!… Aven!…

Îi puse două degete la gât. Pulsul era slab, dar prezent.

Damon se încordă, gata să spargă pereți dacă era nevoie.

— E viu, șopti Kai. Dar… ceva s-a întâmplat cu el.

Eli se apropie cu pași măsurați. Fața lui era serioasă, dar limpede. Nu era panică în ochii lui, ci hotărâre.

— Nu e doar Aven, spuse. E legătura cu Ella. E prea strânsă. El i-a simțit durerea. Poate chiar atacul.

Noah înlemni.

— Atunci și ea…

— E în pericol, confirmă Eli.

E timpul să mergem după ea.

Kai ridică privirea, încă tremurând.

— Dar unde? Nu știm unde e.

Eli strânse pumnii. Apoi rosti, fără să clipească:

— Nu trebuie să știm. Trebuie să simțim.

Se întoarse spre frați.

— Până acum am tot evitat să fim ceea ce suntem. Dar sanctuarul ne-a trezit. Iar acum… dacă nu o protejăm pe Ella, nici Aven nu va supraviețui.

Damon se ridică și încuviință scurt.

— Atunci mergem. Pentru ea. Pentru el. Pentru noi.

În acel moment, camera părea mai mică decât înainte. Nu pentru că se micșorase… ci pentru că decizia fusese luată. Și, odată cu ea, întreaga lume devenea din nou un câmp de luptă.

Aven încă zăcea nemișcat, trupul lui tremurând slab din când în când, ca și cum un vis dureros nu-l lăsa să se odihnească nici în inconștiență.

Eli se aplecă lângă el fără să spună nimic. Își întinse palma și o așeză încet peste pieptul lui, exact deasupra inimii. Închise ochii.

Aerul din jurul lui părea să se îngroașe, să se oprească; ceva nevăzut pulsa între ei — o legătură invizibilă, dar adâncă, începea să curgă ca o apă tăcută.

Noah, uimit, îngenunche lângă Kai și șopti:

— Ce face?

Kai nu răspunse imediat. Privea totul cu o liniște tăcută, cu ochii umezi de înțelesuri nerostite.

— Eli… și Aven… au legături sufletești cu Ella, murmură, în cele din urmă. Aven e fratele ei… iar Eli… este persoana pe care sufletul Ellei a iubit-o mereu, în toate viețile lor.

Noah clipi surprins, dar nu zise nimic. În fața acelor cuvinte, orice glumă, orice replică, orice îndoială dispărea.

Damon ridică o sprânceană, fără să scoată o vorbă, dar Kai îi simți privirea.

— Știu ce gândești, îi zise calm, și da, mi-am dat seama de la sărutul lor.

Damon înclină capul ușor; nu părea șocat, doar atent.

— În noaptea când Ella l-a vizitat pe Eli și… l-a sărutat, adăugă Kai, atunci am înțeles.

— Nu a fost o greșeală, nici o curiozitate. A fost… o recunoaștere. Un adevăr vechi care a ieșit la suprafață.

Eli își încordă ușor degetele peste inima lui Aven.

— Ella… șopti, cu ochii închiși. Lasă-mă să te aud. Lasă-mă să te simt. Dacă mă auzi… trage-mă spre tine.

O lumină slabă, ca o pulsație, se aprinse între palma lui Eli și pieptul lui Aven.

Apoi… Aven gemu ușor. Își mișcă buzele, fără sunet.

Eli deschise ochii.

— E în viață, dar slăbită… ascunsă… sau ținută. Nu știu unde… dar știu că ne cheamă.

Noah se ridică rapid.

— Atunci trebuie să o găsim…

Kai privi spre Aven, care încă abia respira.

— Dacă nu o găsim repede… murim toți, unul câte unul. Legătura asta… nu iartă.

Eli se ridică în picioare, cu o nouă energie arzând în el.

— Ea e cheia. A fost mereu. Nu doar pentru noi… ci pentru toate viețile noastre. Ea este cea care poate spune adevărul ce nu poate fi rostit de Aven.

Și în ochii lui nu mai era nicio ezitare.

Ieșiră în grabă din cameră, hotărâți să o găsească pe Ella. Dar nu făcură decât câțiva pași pe coridor când, brusc, o siluetă le blocă drumul.

— Hei, băieți! Încotro așa grăbiți?

Vocea calmă, aproape blazată, dar cu un ton subtil de autoritate, aparținea lui Vall.

Kai se opri brusc, ochii lui întunecându-se instant.

— Tu?! Ce cauți tu la ora asta în campus?

Vall nu păru deloc deranjat. Stătea relaxat, cu mâinile în buzunar, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna.

— Întrebarea mea e exact aceeași, spuse, cu o ridicare subtilă din sprânceană.

-Ce căutați voi… toți patru… ieșind dintr-o clădire închisă?

Privirea lui, până atunci neutră, alunecă spre Damon. Se opri acolo, îi cercetă fața cu o blândețe greu de ascuns.

— Ești mai bine?

Tonul era sincer, fără ironie — chiar îngrijorat.

Damon clătină din cap ușor, nespunând nimic. Dar ochii lui rămăseseră fixați pe Vall, ca și cum încerca să-i înțeleagă intenția.

Kai făcu un pas în față, vizibil iritat. Tonul cald al lui Vall, privirea aceea direcționată spre Damon, îl înțepau într-un mod pe care nu-l putea explica.

— Ce-i cu tine? rosti printre dinți. Te plimbi des la orele astea? Ai „visat” că e ceva suspect fix la noi în clădire?

Vall se întoarse spre el lent, dar în ochii lui nu era furie. Era altceva. O liniște stranie, tăcută — aproape dezamăgire.

— Întreb doar, Kai. Nu e interzis să mă îngrijorez. Sau… crezi că doar tu ai voie să simți ceva când cineva e în pericol?

Replica căzu grea, dar vocea lui rămase calmă.

Kai înțepeni. Era ceva la Vall care îl agăța dinăuntru: nu era ură, nici amenințare. Dar era o tensiune veche, nespusă, ca un gând pe care îl ascunsese prea mult.

Vall oftă și-i cercetă pe toți.

— Ce căutați afară la ora asta?

Noah făcu un pas înainte, intervenind cu un zâmbet larg și o naturalețe jucată:

— Așa ieșim noi, știi? La sport matinal, fără paparazzi prin jur. Aer curat, puțină mișcare… tipic.

Își trecu brațul peste umerii lui Damon și Eli, apoi întinse o mână în aer, făcând semn lui Vall cu un rânjet.

— Să ne vedem cu bine, Valleee!

Și, fără să aștepte răspuns, își împinse frații înainte; trecură pe lângă Vall fără alte explicații.

Vall nu-i urmă cu pași, dar privirea lui rămase fixă pe spatele lor până ce dispărură din raza lui vizuală.

Kai întoarse capul o clipă, instinctiv. Vall încă îl privea cu… o durere nespusă, precum un gând tăcut care nu-și găsise niciodată vocea.

Pădurea îi înghițea încet, copacii înalți conturând umbre ciudate în lumina palidă a lunii. Era liniște — parcă prea liniște. Doar pașii lor călcau frunzele umede, în timp ce Eli mergea în față, condus de un instinct care nu era al lui, ci al inimii lui legate de Ella.

Kai îi urma atent, privind în jur, iar Noah închidea grupul, mai agitat ca oricând. O neliniște i se încolăcea pe șira spinării.

Brusc, se opri.

— Opriți-vă! strigă, cu glas ascuțit.

Toți trei se întoarseră spre el, nedumeriți, dar Noah deja se repezise înainte.

— Kai, jos! ȚIPĂ!

Fără să ezite, îl trânti la pământ pe fratele lui, în timp ce o săgeată sfâșie aerul și se înfige cu forță în scoarța copacului de lângă ei. Vârful vibra încă, aproape tremurând de ură.

Kai rămase blocat o clipă. Dacă Noah nu ar fi reacționat…

— E o capcană, spuse Damon, rece.

Privirea lui deveni întunecată. Furia urcă în el ca o flacără de sub piele; simțea cum ceva din adâncul ființei lui cerea ieșire.

Ridică brațele. Le roti într-un cerc strâns, instinctiv, aproape ritualic.

Și atunci se întâmplă…

Un cerc de lumină albă se formă în aer; apoi încă unul și încă unul. Trei cercuri concentrice, pulsând ca niște inele protectoare, se așezară în fața lor, strălucind cu o forță limpede, neumană.

— Wow… exclamă Noah, ridicându-se din spatele lui Kai.

Eli nu scoase niciun sunet; privea atent în adâncul pădurii, ochii lui căutând printre umbre.

— Cineva… a vrut să ne scoată de acolo, rosti încet, dar apăsat.

-Să ne îndepărteze de cameră… de Aven…

Tonul lui era un amestec de groază și înțelegere.

— Ne-au atras aici ca să-l lase pe el descoperit.

Kai se ridică, cu fața plină de noroi, dar cu ochii scânteind de nervi.

— Cine face asta? Cine ne vrea morți?

Damon nu răspunse. Încă ținea cercurile de lumină în fața lor. Dar mâinile lui începeau să tremure.

Noah își trecu mâna pe lângă săgeata înfiptă în copac și înghiți în sec.

— Asta… nu e armă modernă. E veche. Lucrată de mână, ca și cum… a fost făcută special pentru cineva ca noi.

Eli simți aerul cum se răcește.

— Atunci trebuie să ne întoarcem. Acum.

În depărtare, un alt sunet tăcut străbătu pădurea… nu un pas… nu o săgeată. O respirație.

Nu erau singuri.