Cei patru- Capitolul 27

Adevărul din umbră

Pădurea vuia în spatele lor: frunzele călcate, ramurile rupte și respirațiile sacadate formau un haos controlat.

Cei patru frați alergau printre copaci, fără să mai simtă oboseala; urgența era tot ce-i ținea în mișcare.

— Trebuie să ne întoarcem! Aven e singur! strigă Damon, în timp ce conducea grupul.

Eli alerga alături de Noah, dar privirea lui era fixată înapoi, pe întunericul care părea să-i urmărească.

— Așteaptă! strigă Noah brusc, oprindu-se din alergat. — Eu rămân.

Eli se opri și el, cu ochii mari.

— Ce?!

Noah se întoarse spre el, serios, fără urmă de glumă în glas.

— Cineva a vrut să ne scoată de acolo. Îl simt; încă este aici. Vreau să știu cine este…

Eli încuviință, inspirând adânc.

— Ai dreptate.

Se uită spre Damon, care se oprise câțiva pași mai în față.

— Noi rămânem. Voi mergeți la Aven.

Damon dădu din cap scurt și porni din nou, dispărând rapid printre copaci.

Kai, rămas lângă Eli, încă nu se mișca; nu pentru că era speriat, ci pentru că un gând nu-i dădea pace.

Imaginea lui Vall, privirea aceea. Momentul exact în care apăruse în acea noapte, tonul lui, privirea spre Damon.

Era prea mult.

— Nu merg cu Damon, spuse dintr-odată.

Eli se întoarse spre el, surprins.

— Ce?

— Vall… începu Kai, am simțit ceva în el; nu a fost ură, dar nici liniște. Era… o supărare, una pe care doar cineva apropiat o poate avea.

Noah îl privi atent.

— Crezi că el…?

— Nu știu ce să cred, rosti Kai cu o sinceritate dureroasă. Dar o să aflu.

Își întoarse privirea spre campus, cu ochii arzând.

— Dacă el are vreo legătură cu ce s-a întâmplat în pădure… sau cu Aven… nu-l las să scape.

Eli se apropie și îi puse o mână pe umăr.

— Fii atent și nu acționa impulsiv.

— Nici nu trebuie, răspunse Kai, coborând mâna lui Eli. Dacă are ceva de ascuns… o să-mi spună cu sau fără cuvinte.

Apoi se întoarse și porni în direcția opusă: spre cămine, spre adevăr, spre Vall.

Pădurea părea că devenise o altă lume în lipsa fraților lor. Copacii se înălțau mai întunecați, frunzele foșneau cu o insistență bolnavă, iar vântul aducea cu el șoapte scurte, imposibil de deslușit.

Eli mergea în față, cu pașii măsurați, aproape fără sunet. Simțurile lui erau întinse ca niște corzi gata să se rupă.

Noah îl urma îndeaproape, tăcut. Ochii lui se mișcau constant, scanând fiecare umbră, fiecare formă, fiecare mișcare a aerului.

— Încă simți ceva? întrebă Eli în șoaptă, fără să se oprească.

Noah încuviință ușor, aproape imperceptibil.

— Nu e departe. Ne urmărește, se ascunde, ne analizează.

— Atunci vrea să fim speriați, nu morți, răspunse Eli rece.

-Încă.

O ramură trosni la câțiva metri în fața lor.

Amândoi se opriră instant.

Eli ridică mâna, cerând tăcere completă. În acel moment, vântul se opri. Pădurea respiră odată cu ei. Timpul păru suspendat.

Apoi… o siluetă.

Scurtă. Viteză. Un fâlfâit de material. O prezență subțire, rapidă, care se mișcă de la un copac la altul.

Noah făcu un pas în față și ridică vocea:

— Știm că ești acolo! Nu te ascunde!

Răspunsul nu veni în cuvinte.

Ci în vibrația pământului… trei pași. Un freamăt, un fel de râs scurt, ascuțit, ca un scuipat în liniște.

Eli își duse mâna la piept; un fior rece îl străbătu dintr-o dată.

— Asta nu e o ființă obișnuită, șopti. E cineva care a mai fost aici. Înaintea noastră, poate în alte vieți.

Noah trase aer în piept, dar o senzație îl izbi violent în stomac. Își puse mâna pe copac ca să nu cadă.

— Atingere energetică… cineva ne-a prins urma.

Eli făcu un pas în față și ridică vocea:

— Dacă ne cauți, ne-ai găsit. Nu fugi. Arată-te!

Din spatele unui copac, o siluetă se contură vag. Era înaltă, cu o pelerină grea care se contopea cu umbrele.

Noah și Eli se priviră pentru o secundă, apoi se întoarseră spre necunoscut.

— Cine ești? întrebă Eli.

Un pas… încă unul, apoi acea siluetă se opri.

— Dacă vreți să o găsiți pe Ella… va trebui să lăsați iluzia că mai aveți timp.

Acea voce era joasă, vibrând doar a moarte.

Eli își încordă maxilarul.

— Ce știi despre Ella?

Tot ce primi fu tăcerea.

Campusul îi întâmpină cu o liniște ciudată: nicio mișcare. Doar lumina stinsă a coridoarelor pustii și aerul încărcat, de parcă noaptea însăși stătea la pândă.

Damon și Kai intrară în grabă, dar nu mai alergau. Pașii lor erau apăsați, tensionați: era tăcerea dintre două hotărâri.

— Du-te la Aven, spuse Kai brusc, oprindu-se la capătul holului.

-Verifică-l. Asigură-te că e în viață și că nu l-au atins.

Damon îl privi atent. Știa acel ton: Kai nu cerea. Decidea.

— Și tu?

Kai își trecu mâna prin păr, cu o privire încordată.

— Eu… merg la Vall.

Damon ridică o sprânceană — nu a surprinsului, ci a confirmării.

— Încă te macină, nu?

— Da, răspunse Kai fără ezitare. Ceva la el nu se leagă: prezența lui din seara asta… privirea aia spre tine… calmul lui forțat… Ceva e greșit.

— Crezi că el e implicat?

Kai făcu un pas înapoi, ochii lui arzând.

— Cred că el știe ceva. Poate nu e cel care a tras săgeata, dar e prea prezent la momentele greșite. Și, dacă are vreo legătură cu Aven… sau cu Ella… o să-l fac să vorbească.

Damon înclină capul, aprobator; nu era genul să-l oprească.

— Ai grijă, totuși.

Kai zâmbi slab, fără umor.

— Întotdeauna am, nu?

Se întoarse, pornind pe culoarul lateral, spre căminul unde locuia Vall. Ușa la care urma să bată nu promitea pace, ci adevăruri tăioase.

Damon rămase singur, se întoarse rapid și porni în direcția camerei lui Aven. Trebuia să ajungă înainte ca tăcerea să se transforme în ceva mai grav.

Damon deschise ușa camerei cu forța unei frici reprimate și păși înăuntru fără să mai aștepte și, pentru o clipă, inima i se opri.

Aven era acolo.

Sprijinit de marginea patului, stătea jos, în șezut, cu respirația grea și pielea umedă de sudoare rece. Capul îi era lăsat într-o parte, dar ochii deschiși. Vii.

— Aven… șopti Damon, aproape fără aer.

Ușa rămase deschisă în spatele lui, dar nu conta. Se grăbi lângă el și căzu în genunchi, o mână pe umărul lui, verificându-l fără cuvinte.

— Ești aici. Slavă cerului…

Aven ridică privirea cu greutate, dar în ochii lui ardea un foc străvechi.

— Ai găsit-o pe Ella?

Vocea îi era uscată, dar neliniștea era reală.

Damon închise ochii o secundă, apoi clătină capul ușor.

— Nu. A fost o capcană.

Aven încremeni.

— Ce?

— Ne-au scos din cameră intenționat, ne-au dus în pădure, am fost atacați.

Îi simțea umărul tremurând sub palmă. Știa că nu era doar epuizarea.

— Eli și Noah au rămas acolo. Vor să afle cine e… cine ne urmărește. Cine ne vrea rupți.

Aven își sprijini capul de marginea patului, închizând ochii.

— Știam… am simțit ceva. Când am căzut, nu era doar durere, era un avertisment. Ceva, sau cineva, voia să-mi arate că ea nu e singură în pericol. Mă bucur că ești bine, Damon, rosti cu dragoste în glas.

Damon îi apucă încheietura, ușor.

— De data asta nu ești tu cel care trebuie să salveze tot.

— Dar e sora mea, Damon, rosti Aven, deschizând ochii cu o intensitate dureroasă.

-Dacă ei o ating… se va rupe ceva în mine.

— Nu vor reuși, îl întrerupse Damon calm, dar ferm.

-Nu cât timp suntem împreună. Nu cât timp Eli… o simte.

Aven clătină capul ușor, fără forța de a contesta.

— Doar să nu fie prea târziu.

Damon se ridică în picioare, dar rămase lângă el, protejându-l cu prezența.

— Nu va fi. O vom aduce înapoi.

Și, în acea cameră mică, cu aerul greu și liniștea care se reinstala, hotărârea lor devenea zid. Nimeni nu avea să treacă prin el fără consecințe.

Kai bătu în ușă cu o forță mai mare decât intenționa: o bătaie nerăbdătoare, apăsat

Pașii din spatele ușii se auziră târziu, de parcă ar fi fost chemat dintr-o lume îndepărtată. Când, în sfârșit, ușa se deschise, Kai se încruntă și mai tare.

Vall apăru în cadrul ușii… la bustul gol.

Părul ușor ciufulit, privirea somnoroasă, dar clară. Trupul lui armonios, elegant, părea desprins dintr-un tablou uitat. Nu masiv, nu impunător, dar lucrat, cu acea naturalețe a unui corp care își cunoaște limitele și le depășește fără efort. Pantalonii de pijama atârnau lejer pe șolduri, prea jos pentru confortul lui Kai, care, orbit de furie, nu observă detaliul încă.

— Cine ești? rosti direct, cu glas dur.

Vall ridică o sprânceană. Nu era deloc surprins, ci aproape amuzat de întrebarea frontală. Nu răspunse; doar îi făcu semn calm cu mâna să intre în cameră.

Kai intră cu pași mari, împingându-l din ușă fără nicio ezitare, fără să-i acorde vreo secundă în plus. Vall nu opuse rezistență; îl privi scurt, apoi închise ușa în urma lor, încet, ca un gest de final într-o piesă tăcută.

Kai se poziționă în mijlocul camerei, cu umerii încordați, privirea arzând.

— Ai apărut de nicăieri. Nimeni nu te cunoaște; te-ai infiltrat în viața noastră de parcă ar fi fost planificat. De când ai apărut tu, lucrurile au început să o ia razna! Am fost atacați în pădure. Aven e în pericol. Ella lipsește. Și tu… tu apari exact în fiecare punct critic, ca și cum ai ști deja ce urmează.

Îl tăie cu privirea.

— Cine ești, Vall? Și ce vrei de la noi?

Vall rămase tăcut.

Nu părea tulburat, nu părea nici nervos. Îl lăsă pe Kai să termine, apoi, în acea liniște densă, rosti simplu:

— Ochii tăi… au o sclipire aparte când ești furios.

Cuvintele lui loviră direct, ca un șoc electric. Kai se blocă. Respirația i se opri o fracțiune de secundă.

Îl privi mai atent și abia atunci își dădu seama.

Bustul gol, linia claviculei, pieptul ușor ridicat de respirația lentă. Abdomenul armonios definit — nu exagerat, dar perfect. Pantalonii de pijamă stăteau atât de jos, încât Kai văzu acel V distinct al abdomenului… acel detaliu care făcea totul mai periculos decât orice săgeată din pădure.

Kai înghiți în sec.

Un val de căldură i se urcă din stomac în piept, dar își ținu fața nemișcată, fără să clipească. Nimic în el nu trebuia să trădeze ce simțea.

— Nu schimba subiectul, șuieră el. N-am venit să-mi faci complimente. Am venit să aflu adevărul.

Vall se apropie, încă lent, calm, ca și cum ar fi știut exact cum să pășească printre focurile din Kai. Se opri la câțiva pași de el și, fără să-l atingă, lăsă privirea să-i cadă încet pe chipul fratelui nervos.

— Adevărul, Kai, nu vine întotdeauna cu săbii și explicații. Uneori vine cu priviri; alteori… cu întrebări pe care nu ai curajul să le rostești.

Și, în acea tăcere care le despărțea trupurile — dar nu și tensiunea dintre ele —, Kai simți cum zidurile lui încep să vibreze.

Kai voia să spună ceva — un cuvânt, o amenințare, un nou atac verbal. Dar nu mai apucă.

Vall făcu un pas înainte. Și încă unul.

Apoi, fără avertisment, fără timp de reacție, se aplecă ușor și îl sărută.

Buzele lui atinseseră ale lui Kai cu o siguranță tulburător de tăcută.

Kai rămase blocat.

Ochii i se măriră pentru o clipă, corpul încordat ca un arc. Ar fi trebuit să-l respingă, să-l lovească, să strige ceva.

Dar nu o făcu.

Lumea lui tăcu.

Buzele lor, întâlnite într-un sărut profund, deveniseră centrul gravitației pentru tot ce fusese până atunci confuz în mintea lui Kai. Trupul îi tremura ușor, dar nu de frică, ci de acel val inexplicabil care urca din stomac în piept, din coapse în gât, din piele în inimă.

Când își ridică o mână, era ca să-l împingă.

Cel puțin așa credea.

Dar palma lui atinse pieptul gol al lui Vall cu un gest brusc, instinctiv. Vru să-l respingă, dar degetele îi alunecară pe pielea caldă, încordată. Atingerea deveni… altceva: o palmă întinsă pe un contur pe care nu voia să-l simtă, dar îl memorase deja.

Și atunci se întâmplă.

O explozie de imagini i se aprinse în minte, ca o lovitură electrică.

Un trup străin, dar cunoscut.
Un alt sărut, undeva sub cer, cu stelele tremurând.
Un râs grav, undeva în alt timp, o șoaptă:

-„Nu mă uita. Chiar dacă mă urăști.”
Un pat și foc.

O mână care-l ținea strâns de ceafă.
Piele. Respirații. Plăcere și vină. Împreună.

Kai trase aer brusc, rupând contactul.

Făcu un pas înapoi, cu ochii larg deschiși. Încerca să-și tragă respirația, dar nu reușea.

— Ce… ai făcut?

Vall îl privi cu calm.

— N-am făcut nimic ce tu n-ai fi simțit deja, Kai.

Kai se simțea amețit; corpul îi tremura de acel foc pe care nu-l putea nega.

— Acele imagini… ce sunt?

Vall se apropie cu un pas, dar nu mai încearcă să-l atingă.

— Adevărul…