Cei patru- Capitolul 28

Vânătoarea din tăcere

Pădurea nu mai șoptea, totul era un freamăt intern acum.

Eli și Noah se mișcau încet, printre copaci, fără cuvinte, ca două umbre prinse între real și vis. Întunericul era atât de dens, încât părea lichid.

Fiecare frunză trosnea prea tare. Fiecare respirație părea o trădare.

Noah se opri, ridică brusc o mână spre Eli, ca semn mut. Privește. În față.

O umbră.

Fugace, prea rapidă pentru a fi om. Prea precisă pentru a fi doar vânt.

Eli nu spuse nimic, doar mișcă ușor degetele în aer, cu o gestică familiară, ritualică; de lângă o creangă ruptă, căzută la pământ, scoarța începu să tremure ușor. Lemnul se strânse, se subție, se curbă, iar o săgeată se formă în palma lui, modelată din magie pură și materie vie.

O ridică lent, ochii lui erau ficși.

Vântul se opri, dar umbra mai făcu o mișcare.

Și atunci… săgeata zbură din mâna lui; se auzi un sunet sec, scurt, o mică tresărire printre copaci.

— L-ai atins, șopti Noah.

Nu era o lovitură fatală, dar clară. Eli își ridică privirea spre fratele lui; nu fu nevoie de nicio replică. Porniră amândoi în direcția aceea, cu pași mari, hotărâți.

Dar, când ajunseră… nu mai era nimeni.

Doar un colț de pelerină rupt în ramuri și o pată minusculă de sânge pe o frunză.

Noah se opri, cu pieptul fremătând de adrenalină. Își închise ochii.

Eli tăcea și aștepta.

Noah încerca să simtă ceva, un sunet, o pulsație, un gând străin.

Dar… nimic.

Pădurea tăcea din nou, mai rece, mai vidă.

Când deschise ochii, îl privi pe Eli.

— Ne-a simțit… rostise cu glas slab.

— Și ne-a evitat, răspunse Eli. A fost o avertizare, nu un atac.

Noah își trecu mâna prin păr, frustrat.

— Asta înseamnă că ne cunoaște. Sau că ne-a văzut… dinainte să-l vedem noi.

Eli înghiți în sec.

— Sau că… ne-a mai întâlnit. Cândva. Într-o viață pe care n-am terminat-o încă.

Ușa lui Vall se deschise cu o izbitură violentă. Kai ieși din cameră cu pașii grei, încă respirând sacadat, de parcă aerul dinăuntru devenise prea fierbinte pentru ceea ce simțea.

Nu se întoarse și nici nu mai spuse nimic.

Mergea apăsat, cu pumnii strânși, cu privirea în pământ și furia clocotindu-i în gât. Picioarele îl duceau singure, direct spre zona în care se aflau camerele lor.

Ajunse în dreptul ușii, o deschise brusc și intră.

Damon ridică imediat privirea. Aven se sprijinea încă de pat, dar chipul lui era palid și plin de îngrijorare.

— Kai? Ce-ai aflat?

Kai se opri în mijlocul camerei, dar nu se uită spre nimeni; vocea îi era rece, scurtă.

— Nimic. Vall nu era acolo.

Damon încruntă sprâncenele, dar nu întrebă mai mult. Îi simțise tonul; ceva în acea afirmație era… nespus.

Kai se așeză brusc pe marginea celuilalt pat, cu maxilarul încleștat. Trupul lui era încordat, dar ochii păreau pierduți.

Aven își duse mâna la frunte, apoi se lăsă ușor înapoi, cu fața spre tavan.

— Poate… e deja prea târziu pentru Ella, șopti el.

-Ce se întâmplă dacă nu mai e timp?

Damon se apropie încet; se așeză lângă el, într-o liniște încărcată de răspunsuri tăcute.

Îi atinse obrazul cu dosul palmei, cu o mișcare lentă, delicată.

— Nu vorbi așa.

Aven întoarse fața spre el; în ochii lui erau teamă și vină.

— E sora mea, Damon. Dacă moare… o parte din mine o să moară odată cu ea.

Damon încuviință, dar privirea lui era fermă; pumnul i se încleștă pe marginea patului.

— Nu o vei pierde. Ai cuvântul meu.

Și, în acel moment, între privirile lor s-a așternut o promisiune care nu cerea jurământ.

Doar credință.

Ușa se deschise încet.

Noah și Eli intrară în cameră, în tăcere, amândoi acoperiți de praf, cu hainele brăzdate de urme de crengi și umbre. În mâna lui Noah atârna o pelerină închisă la culoare, cu o tăietură adâncă într-o margine.

Kai se ridică din locul lui, iar Aven, deși obosit, își îndreptă brusc spatele.

— Ați găsit ceva?

Eli dădu din cap ușor și arătă spre pelerină.

— Atât. Lăsată sau pierdută. Nu am reușit să vedem cine era. Era rapid. Foarte rapid.

— Sau ne cunoștea, adăugă Noah, așezându-se.

-Nu ne-a atacat complet; doar… a vrut să ne țină ocupați.

Damon privi obiectul cu suspiciune, dar nu zise nimic.

Eli se întoarse spre Noah.

— Cred că ar trebui să ne despărțim, să căutăm în direcții diferite. Dacă cineva o ține pe Ella, trebuie să începem cu oamenii din jurul ei.

Aven încuviință, dar, după o clipă, Eli îl privi mai atent.

— Când ai văzut-o ultima dată pe Ella?

Aven rămase tăcut o secundă, apoi rosti, cu o voce joasă:

— În noaptea în care eu și Damon am fost la cină.

Eli se încordă.

— Atunci… ea a venit la mine. După ce ați plecat voi…

Își coborî privirea.

— M-a sărutat brusc. Îmi părea agitată, neliniștită, apoi… a fugit. N-am mai văzut-o de atunci.

— Ceva s-a întâmplat în ea. Aven șopti, cu vocea tremurândă:

-Poate și-a amintit ceva, poate cineva a amenințat-o. Dar nu a fugit de teamă, Eli… era o durere profundă în ea. Sora mea te-a iubit secole la rând.

— Și n-a spus nimic în acea seară? întrebă Damon.

— Nimic, răspunse Eli, dar tonul lui trăda propria vină.

Noah se ridică.

— Atunci trebuie să pornim de la acea seară. Persoanele care au interacționat cu ea, cine a știut unde e, cine o putea urmări, cine a profitat de tulburarea ei.

Eli strânse pelerina în mâini. Simțea că piesele încep să se miște.

Dar nu în favoarea lor.

Noaptea părea că se strânge în jurul camerei lor ca un cearșaf umed, greu. Cei patru băieți tăceau, fiecare absorbit de propriile gânduri, vinovății și temeri.

Aven închise ochii, încercând să respire adânc. Dar, dincolo de pleoapele închise, lumea nu era întunecată.

Era… diferită.

O imagine.

Fugace, dar vie.

Ella. Cu părul răvășit, cu ochii mari, plini de o tristețe pe care Aven nu i-o cunoștea. Ținea în mâini o carte veche, groasă, cu coperți de piele, iar în jurul ei era lumină caldă; totul părea însă rupt, distorsionat, ca o fotografie arsă pe margini.

Apoi, imaginea se frânse și apăru Eli.

Stătea la distanță de ea, o privea, dar nu putea s-o atingă.

Între ei… era cartea.

Apoi totul se întunecă din nou.

Aven deschise ochii brusc. Respira sacadat. Îi tremura pieptul.

— Am văzut-o, șopti.

Toți îl priviră.

— Pe cine? întrebă Damon.

— Ella… și Eli… și o carte. Între ei. Dar… era mai mult de atât. Nu era doar o imagine. Era o cheie, o piesă.

Se ridică ușor pe coate, încă amețit.

— Trebuie să aflăm ce e acea carte. Și de ce… doar ea o ține.