Cei patru- Capitolul 31

Sub scoarță

Pădurea nu mai era liniștită.

Vall pășea încet printre ramuri și tufișuri, cu privirea fixată pe ceva ce doar el părea să vadă. O lumină mică, translucidă, ca o sferă plutitoare, dansa cu mișcări lente prin aer, ghidându-l printre trunchiurile umede ale copacilor. Nu rostea niciun cuvânt, nu întreba, doar o urma. Era o liniște care nu era naturală — o liniște tensionată, de parcă întreaga pădure își ținea respirația.

Sfera se opri.

Vall își încetini pasul, apropiindu-se de o zonă unde lumina filtrată de frunziș era slabă. Acolo, pe pământul umed, stătea o săgeată. Dar nu una obișnuită. Era sculptată dintr-o creangă uscată, întortocheată, cu noduri vizibile. Arăta aproape vie, ca și cum fusese smulsă dintr-un copac blestemat și transformată în armă.

Vall se aplecă, o ridică delicat, cu două degete. La vârf, o pată mică de sânge închis, deja închegat. O duse la nas și inspiră lent.

— Nu e ceea ce pare… murmură el, mai mult pentru sine.

Ridică din nou privirea. Sfera luminoasă se oprise la câțiva metri mai în față, pulsând slab, apoi porni din nou, plutind ca un gând uitat. Vall o urmă iar, cu pași mai atenți, cu inima mai agitată. Ceva îl chema mai departe. Iar sângele de pe vârful acelei săgeți nu era o simplă urmă. Era începutul.

— Ai simțit asta? întrebă Noah, oprindu-se brusc pe coridorul dintre bibliotecă și ieșirea spre grădini.

Kai și Eli se întoarseră amândoi în același timp.

— Ce? întrebă Kai, dar deja începuse și el să simtă.

Aerul din jurul lor se schimbase. Era ceva… greu, nu vizibil, dar apăsător. Un fel de dezechilibru subtil, ca atunci când o piesă dintr-un ceasornic e mișcată cu forța.

Eli închise ochii. Era ca un fir de lumină atins de o umbră.

— Cineva a tulburat fluxul, șopti el.

-Nu e Ella, nu e niciuna dintre vibrațiile ei.

Kai strânse din maxilar, simțind cum corpul i se încordează fără să știe de ce.

— E ca un ecou… dar invers.

Noah se învârti încet în loc, ca și cum ar fi încercat să detecteze direcția vibrației.

— Parcă cineva ne-a atins pe dinăuntru… dar fără să ne atingă.

Eli inspiră adânc.

— E cineva care se apropie prea mult de adevăr… sau de ceva ce trebuia să rămână ascuns.

Kai ridică privirea spre fereastra lungă din bibliotecă. Cerul era limpede. Soarele urcase. Și totuși, simțea un gol în stern.

— Trebuie să ne regrupăm. Acum.

Eli dădu din cap și închise cartea pe care o ținea; încă tremura ușor, nu de teamă, ci de anticipare.

— Dacă cineva deschide o ușă care n-ar fi trebuit deschisă…

— …toți o vom simți, completă Noah, deja pornind spre ieșire.

Și în acel moment, deși nu știau unde sau cine, toți trei știau că ceva tocmai fusese atins. Iar acel „ceva” începuse să respire.

În curtea interioară a campusului, printre umbrele alungite ale clădirilor, cei trei frați se întâlniră cu Damon și Aven. Privirile se intersectară tăcut; nimeni nu zâmbea. Era clar că fiecare simțise același lucru: ceva se întâmplase.

— Ați găsit ceva? întrebă Damon, privind atent la expresia gravă de pe chipul lui Eli.

Kai nu răspunse imediat. Deschise hârtiile împăturite și întinse două pagini copiate.

— Le-am găsit în biblioteca veche, în două cărți deschise. Una pe o masă, alta jos, aproape uitată… sau poate lăsată special.

Damon luă prima pagină, iar Aven pe a doua. Citiră în tăcere.

„Lumina și întunericul nu sunt inamici. Sunt gemeni.”
„Doi frați găsiți morți. O singură urmă: simbolul cercului rupt.”

Tăcerea deveni apăsătoare.

— Am simțit o vibrație ca o ruptură în firul dintre lumi. Am simțit că cineva atinge ceva ce nu trebuie atins, șopti Eli.

Kai dădu din cap, dar nu mai spuse nimic; maxilarul îi era încleștat, de parcă, în sinea lui, știa deja… știa cine atinsese acel for invizibil, dar o ceață îi acoperea mintea.

Damon își ridică privirea și o întâlni pe a lui Aven. Niciunul nu avea nevoie să spună mai mult și, totuși, în același timp, rostiră același nume:

— Vall.

Cuvântul căzu greu între ei, ca un clopot spart. Kai se încordă brusc. Inima îi bătu o dată, apoi încă o dată — prea tare, ca o explozie mută în piept. O presiune apăsătoare i se așeză peste torace; inspiră adânc, dar nu putea alunga senzația.

Acel nume… spus de Damon, spus de Aven… făcea totul real. Își coborî privirea în pământ, dar gândurile nu se linișteau.

— Ce legătură are el? întrebă în cele din urmă, deși vocea îi trăda neliniștea pe care nu voia s-o arate.

Aven răspunse cu o ezitare ciudată.

— Nu știu. Dar simt că știe mai mult decât arată, iar dacă acum vede ceea ce noi doar începem să înțelegem…

Damon completă, cu voce joasă:

— …atunci nu mai e doar un martor.

Și în acel moment, toți cinci simțiră același lucru: cineva, undeva, deschisese o ușă pe care ei n-au știut niciodată că există.

Urmele sfinte și nevăzute ale sferei de lumină îl duseră pe Vall tot mai adânc în pădure. Pășea tăcut, atent la fiecare foșnet, la fiecare mișcare a vântului. Simțurile lui nu mai erau ale unui simplu tânăr. Nu de când începuse să vadă ceea ce nu trebuia văzut.

După câteva sute de metri, vegetația se rarefie, iar în fața lui apăru o deschidere: o peșteră întunecată, ascunsă între stânci, ca o gură uitată de timp. Nu părea descoperită de oameni — nu părea umană deloc.

Vall se opri în fața intrării și inspiră adânc. Aerul era rece, dar îmbibat cu un miros ciudat: un amestec de tămâie veche și vâsc crud — sacru și otrăvitor în același timp. Intră încet, cu atenție. Pașii îi răsunau înăbușit pe podeaua pietroasă.