Cei patru- Capitolul 33

Între lumi

— Toți, lângă mine!

Vocea lui Vall răsună puternic în peșteră, iar ecoul se rostogoli printre stâncile umede. Fără să mai aștepte, își închise ochii și ridică brațele în lateral, ca într-o rugă mută.

— Luați-vă de mâini! Acum!

Nu era o poruncă, ci o nevoie vitală. O chemare din miezul unei furtuni care nu se vedea, dar se simțea în oase.

Eli fu primul care reacționă, apucând palma lui Noah. Damon îl prinse pe Aven, iar Kai… ezită o fracțiune de secundă, dar se supuse, lăsându-și mâna prinsă în cercul format.

Vall inspiră adânc și își lipi palmele una de cealaltă, formând un cerc de lumină între ele.

În următoarea secundă… o explozie albă le invadă vederea, orbitoare, strălucitoare și fierbinte.

Toți închiseră ochii instinctiv, apoi… liniște.

O liniște care nu era firească, nu era tăcută, era densă, ca și cum tot universul ar fi încremenit.

Zumzetul unor voci îndepărtate se auzi ușor… Eli fu primul care deschise ochii și șocul îl lovi în plex.

— Ce… se întâmplă? șopti, tremurând.

În jurul lor… era campusul plin de studenți, de zâmbete, pași, râsete. Totul părea absolut normal, doar că ei știau că nimic din ce se întâmplase nu era normal.

Noah se uită rapid în jur, la fel și Damon; Aven rămase nemișcat.

Kai își roti lent capul, iar privirea i se fixă într-un punct anume. Ochii i se strânseră.

— Unde este Vall?

Nimeni nu răspunse; toți priveau în jurul lor, ciudat…

Un băiat cu ghiozdanul pe un umăr se apropie de ei, zâmbind lejer.

— Hei, ați lipsit de la primul curs. Ce faceți… ați dormit prea mult?

Nici urmă de uimire, nici măcar o tresărire—ca și cum… ei nu lipsiseră niciodată.

Noah fu cel care reacționă primul. Își compuse un zâmbet rapid și își drese vocea.

— Da, am făcut sport național și… am uitat de oră. Ne vedem la următoarea, da?

Băiatul râse și se îndepărtă fără să bănuiască nimic.

Iar ei rămăseseră… acolo. În campus. Dar cu un adevăr ars în piele:

Vall… dispăruse.

Kai făcu un pas în lateral, desprinzându-se de grup. Privirea lui era concentrată, furia mută fremăta sub piele.

— Mă duc să-l caut pe Vall, rosti scurt, cu voce joasă.

Dar abia făcuse primul pas… și din direcția opusă apăru o siluetă cunoscută.

— Hei, bună, îi salută Aiden.

Cu ghiozdanul într-o mână și zâmbetul timid pe buze, părea că aterizase dintr-o lume total diferită. Pășea cu relaxarea unui student obișnuit, fără nicio idee despre ce se întâmplase în ultimele ore.

Îi salută scurt pe ceilalți cu o înclinare ușoară a capului, apoi privirea i se opri direct în ochii lui Kai.

— La ce oră ne vedem?

Kai înlemni o clipă; șocul emoțional din peșteră încă pulsa în el, dar chipul blând al lui Aiden îi aminti de altceva—de o promisiune, de o întâlnire.

Ezită să răspundă câteva secunde.

Înainte să poată spune ceva, Eli făcu un pas spre ei. În ochii lui era o lumină caldă, un soi de susținere subtilă.

— Este liber acum, rosti clar, dar cu o blândețe pe care doar frații o recunoșteau.

Kai își întoarse privirea spre el, apoi din nou spre Aiden.

Aiden zâmbi slab spre Eli, ca și cum recunoștea intenția din spatele cuvintelor, apoi își întoarse din nou fața spre Kai.

— Mai dorești să ieșim la plimbare? Sau… amânăm pe altă zi? Nu vreau să-ți întrerup programul cu frații tăi.

Vocea lui era sinceră, fără presiune.

Dar în ochii lui se vedea o scânteie mică de așteptare.

Iar Kai simți, pentru prima dată după tot ce se întâmplase… că nu trebuie să fugă. Ci să aleagă.

Kai zâmbi slab. Era un zâmbet sincer, dar încă pătat de confuzie și furtună interioară.

— Mergem, spuse calm, privind în ochii lui Aiden. — Dă-mi câteva minute să mă schimb. Te iau din cameră. E bine așa?

Aiden dădu din cap, cu acel zâmbet larg și cald care părea să topească tăcerea dintre ei.

— Perfect… te aștept.

Îi aruncă o privire fugară celorlalți și le zâmbi timid. Apoi plecă liniștit în direcția zonei lui de campus, pașii lui pierzându-se între studenții care se grăbeau spre următoarea oră.

Kai rămase câteva secunde pe loc, privind în direcția în care dispăruse Aiden.

Se simțea… rupt, între două lumi, între două emoții, între două adevăruri.

Se întoarse către frații lui.

Eli îl privi pentru o clipă, fără să spună nimic. Apoi, cu acea voce calmă care nu admitea ezitări, rosti:

— Vom merge în cameră și vom discuta acolo.

Tăcerea fusese consimțământ.

Toți porniră în urma lui, pașii lor fiind de data aceasta tăcuți, concentrați.

Campusul era în stadiul lui normal, dar în inimile lor… nimic nu mai era cum fusese.

Vall rămăsese nemișcat în acea peșteră; luminile se stinseseră, iar frații fuseseră deja trimiși înapoi în campus, înapoi în realitatea lor aparent neschimbată.

Doar el rămăsese singur… în acel loc care păstra urmele trecutului și ecoul a ceva mai adânc decât amintirea.

Peștera vibra slab, ca un torace de fiară adormită care se pregătea să respire din nou.

Vall nu părea speriat, nici surprins; privirea lui devenise tăioasă, rece și calculată.

Trecuse de blândețea din voce, de zâmbetul călduț oferit celor cinci. Acum… era altceva: fiecare mușchi în alertă, fiecare respirație controlată.

Se așeză lent pe o piatră plată, ca un tron săpat în stâncă. Își încrucișă brațele și privi drept înainte, în direcția de unde venea acel val rece.

Întunericul părea să respire, să se apropie—iar el îl aștepta și nu avea să plece fără să-și lase urmele.

Ochii lui Vall erau fermi.

Și atunci… vocea răsună.

Rece, târând cu ea un ecou de gheață.

— Nu aveți voie aici.

Cuvintele se prelinseseră din întunericul cel mai adânc, venind dintr-o umbră care prindea formă. Lent… amenințător.

O siluetă începu să se contureze. Fără trăsături clare, doar o densitate a întunericului, o prezență care sfida orice lumină.

Vall nu se mișcă.

— Nu există „noi” aici, șopti el. Există acum doar… eu.

Făcu o pauză scurtă.

— Și tu… ai întârziat.

Umbra părea să ezite o secundă.

Apoi… un pas și încă unul…

Timpul începuse din nou să se frângă.

Iar în acea peșteră, două forțe vechi se pregăteau pentru ceea ce nu putea fi spus.

Doar… simțit. Iar Vall nu se clintea.

Privirea lui era rece, dar buzele i se curbară într-un zâmbet fin, ironic.

Nu era provocator de dragul provocării; era controlat. Fiecare gest, fiecare replică—toate erau calculate. Voia adevărul și știa că un adevăr ca acela nu se dezgroapă decât cu forță.

— Ai putea să ieși în lumină, spuse pe un ton sec, trăgând cu o mână imaginară un cerc în aer. — Simt că vorbesc cu pereții.

Umbra tresări… acel val întunecat se înfioră, ca o piele imensă care se zbârlește sub atingerea unei insulte. Din miezul acelei ființe fără formă izbucni un mârâit.

Nu era uman, nu era nici animal.

— Nuuu… a-v-e-ț-i… v-o-i-e… a-i-c-i.

Fiecare cuvânt era ca o bucată de metal zgâriată pe os.

Vocea aceea sfredeli aerul cu o forță aproape materială, iar peștera întreagă tremură sub sunetul ei. Pereții se cutremurară subtil, ca și cum ar fi fost martori vechi ai acestei amenințări.

Vall simți vibrația trecându-i prin coloană, apoi prin oase… și în piele, ca și cum un milion de ace invizibile, reci, i s-ar fi înfipt în carne. Dar nu sângera; pielea îi pulsa, parcă crestată de lame subțiri.

Și totuși… nu se clinti, nu-și întoarse privirea, ba chiar… zâmbi mai larg.

— Sunet frumos, rosti calm, dar un pic prea învechit. Știi, n-ai mai reușit să sperii pe nimeni de secole.

Umbra se contorsionă, furia ei devenind vizibilă în vibrațiile care curgeau de-a lungul pereților.

Dar Vall nu voia să fugă. Vall voia… să-l scoată la suprafață.

Umbra se întinse în aer ca o pată de întuneric lichid, unduindu-se din tavan spre podeaua de piatră.

Fără avertisment, se năpusti asupra lui Vall cu o forță mută, ca un tsunami de noapte.

Vall se ridică în picioare, cu palmele în față, rămânând calm, aproape senin. Își mișcă degetele într-un cerc și, cu o rostire joasă, crea o barieră subțire, translucidă, care se închise în jurul său.

Umbra lovi prima, ca o gheară de fum solidificat; sfâșie aerul și izbi scutul. Vall fu împins câțiva pași înapoi, picioarele lui scrâșnind pe piatra udă.

În ochii lui nu era frică, ci fascinație.

— Așa… hai… Arată-ți fața.

Își întinse brațul drept și, cu un gest brusc, trimise o undă de energie direct spre miezul umbrei. Aerul se despica pe direcția aceea—o spirală de lumină slabă, ca o lamă subțire.

Umbra se contorsionă, se destrămă pe alocuri, dar apoi se recompuse într-o clipire.

A răspuns cu o vibrație adâncă, iar din mijlocul corpului său amorf o proiecție neagră izbucni și îl trânti pe Vall în lateral.

Corpul lui izbi peretele stâncos; se auzi o pocnitură surdă.

Vall căzu în genunchi, sângele începând să i se prelingă dintr-o tăietură deasupra sprâncenei. Respira greu, dar privirea lui era mai aprinsă ca niciodată.

Își ridică palmele, tremurând, formând un triunghi.

— …En tahl velorin… sevar no’krai…

Pământul vibra sub el, iar o lumină albă, spartă în fragmente, se adună rapid în jurul corpului său. Umbra se pregătea să se avânte din nou.

— …elari so’hen… tar-ven!

Un cerc complet de lumină se formă sub Vall și în jurul lui. Fiecare simbol săpat în piatră străveche reacționa, tresărind pentru o ultimă dată.

Apoi…

Lumină.

Umbra se evaporă într-un țipăt adânc, inuman, și dispăru dintr-odată în întuneric.

Vall căzu pe o parte, cu mâna apăsată pe abdomenul însângerat; respira greu.

Știa că n-a câștigat, dar nici n-a pierdut.

— Destul… șopti.

Ridică o palmă, desenă lent un cerc vertical în aer și, cu ultimul fir de energie, rosti:

— Ka’rhon mir tas’rei…

Lumina îl învălui și, în următorul moment… ajunsese în camera lui din campus.

Corpul lui Vall căzu direct pe podea, cu fruntea transpirată, pieptul fremătând, iar pe tricoul lui—o pată subțire de sânge.

Respira greu, dar pentru el întâmplarea fusese o reușită.

Dar știa: ceva tocmai se trezise.

Liniștea din camera lui Vall era tăioasă.

Podeaua rece îi sprijinea trupul obosit, iar sângele se prelingea încet pe tricoul închis la culoare. Tâmpla pulsa, lumina era slabă, dar realitatea era clară: abia scăpase.

Dar nu era timp pentru liniște.

Brusc, ușa se deschise cu forță.

Kai păși înăuntru, cu respirația accelerată, iar privirea i se opri direct pe trupul prăbușit al lui Vall.

— Vall?!

Fără să mai gândească, alergă spre el și căzu în genunchi lângă trupul lui. Îl apucă de braț, îl ridică ușor, cu mâinile tremurânde.

— Ce s-a întâmplat? Vall, ce naiba ai făcut?

Vall îl privi, uimit; pupilele îi erau dilatate, dar nu de frică. Ci de… surpriză.

— Kai…?

Vocea lui era abia o șoaptă, dar numele rostit umplea camera cu o vibrație ciudat de blândă.

Privirea lui se agăță de ochii celui care-l ținea în brațe.

Și atunci, pentru o clipă, timpul păru să se dilate.

Kai înghiți în sec—nu știa ce era în pieptul lui: furtună? Foc? Sau o pace stranie pe care o negase până atunci?

Fără să-și mai comande gesturile… fără să gândească…

Se aplecă… și-l sărută.

Un sărut scurt, dar real. Fierbinte, născut dintr-o confuzie pe care trupul o înțelesese înaintea minții.

Vall nu se mișcă, nu reacționă; doar închise ochii pentru o clipă…

Și, în liniștea care se lăsă apoi, tot ce rămase în aer fu răsuflarea lor tăiată.

Și adevărul care… începuse să iasă la suprafață.