Cei patru- Capitolul 34

Legături invizibile

Ușa se închise în urma lor cu un sunet mut.

Camera era cufundată într-o liniște densă, prea densă pentru ora aceea.

Niciunul nu vorbea, fiecare își purta în priviri ecoul celor trăite: lumina, peștera, absența lui Vall, întoarcerea bruscă într-un campus care părea neatins.

Eli stătea cu mâinile pe marginea biroului, capul ușor plecat, iar Noah se lăsase jos, cu spatele lipit de pat, trăgând adânc aer în piept.

Damon stătea în picioare lângă fereastră, cu brațele încrucișate, iar Aven tăcea, dar îi observa pe fiecare în parte, ca și cum evalua în tăcere orice reacție.

Trecuseră doar câteva minute când Eli ridică brusc privirea.

— Kai?

Privirea i se mișcă rapid prin cameră.

Noah se încruntă ușor.

— Era aici mai devreme… lângă mine, aproape de ușă…

Damon se întoarse brusc de la fereastră, iar Aven privi spre ușă, apoi spre Eli.

Toți tăcură o clipă… doar o secundă.

Dar în acea secundă… toți înțeleseră.

Fără să rostească nimic, se mișcară aproape simultan. Ușa fu deschisă brusc, iar pașii lor răsunară grăbiți pe coridor.

Fără întrebări, fără explicații, știau exact unde trebuie să ajungă.

Ușa camerei lui Vall fu deschisă cu o forță care izbi peretele din spate.

Damon, Eli, Aven și Noah pășiră aproape în același timp înăuntru, ca un val de energie tensionată gata să izbucnească.

Dar ceea ce văzură în fața lor… îi opri pe loc.

Kai și Vall… prinși într-un sărut.

Unul tăcut, încărcat, cu palmele lui Kai strânse pe umerii lui Vall, iar trupul acestuia ușor sprijinit de pat, rănit, dar încă prezent.

Cei doi se desprinseră brusc la auzul zgomotului, dar, pentru o clipă, imaginea rămase suspendată în aer.

Tăcere… cu respirații tăiate.

Ochii tuturor, larg deschiși… pe chipul lor, doar șoc.

Kai păli pe loc; fața lui era o furtună în formare de groază, jenă, revoltă împotriva propriilor gesturi.

Vall rămase calm, cu o mână sprijinită pe piept, cealaltă lăsată în poală; zâmbea slab, cu acea liniște care părea că nu-i aparține unei lumi obișnuite.

Și atunci…

Noah făcu un pas înainte.

— Ei bine, asta nu mă așteptam să văd.
Un zâmbet larg îi brăzdă fața, iar ochii îi sclipeau jucăuș.
— Și spuneați că eu sunt destrăbălatul familiei?

Ridică o sprânceană și continuă, într-o ironie blândă, dar clară:

— Se pare că fratele nostru Kai joacă la două… capete, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Îi făcu cu ochiul direct lui Kai, care încremeni pe loc; pentru o clipă, respirația i se opri. Privirea îi fugi între frați, între rușine și revoltă.

Dar nu spuse nimic.

Eli rămase tăcut; nu zâmbea, dar în ochii lui era înțelegere.

Damon clipi rar, apoi privi spre Vall.

Aven… doar îi observa.

Iar în toată acea tăcere, Vall rămase calm, privindu-i pe fiecare în parte.

Zâmbind.

Kai nu mai auzi nimic… nici vocea lui Noah, nici pașii celorlalți, nici propria respirație.

O presiune mută îi apăsa pieptul și, dintr-odată, fugi: ieși din cameră cu un gest brusc, aproape violent, și nu se opri până nu se trezi sub cerul liber.

Alerga fără direcție, doar cu o nevoie arzătoare de a ieși din acea cameră, din acel moment, din propriul corp, dacă s-ar fi putut.

Ajunse la malul lacului din spatele campusului, unde apa era liniștită, iar vântul bătea ușor peste suprafața ei.

Se opri brusc. Respira sacadat, dar nu din efort, ci dintr-un haos pe care nu-l mai putea controla.

Privirea i se pierdu în zare… având interiorul plin de chin și întrebări…

Ce naiba era asta?

De ce, de fiecare dată când îl vedea pe Vall, simțea cum lumea dinăuntrul lui se rupe?
De ce îl atrăgea?
Și, în același timp, de ce simțea acea furie care-i ardea venele?

Era ca și cum îl iubea… și îl ura în același timp.
Ca și cum Vall avea în el ceva ce-i fusese luat într-o altă viață.

Nu înțelegea și asta îl distrugea…

Un sunet de pași ușori îl făcu să tresară.

O atingere blândă pe braț…

Kai se întoarse brusc, cu gândul că poate…

Dar nu era Vall. Era Aiden.

Privirea lui curată, acea seninătate naturală, chipul blând care aducea liniște doar prin prezență. Ținea mâinile în buzunare, ușor stânjenit.

— Te-am căutat… dar frații tăi mi-au spus că ai primit o veste… de acasă.

Vocea lui era caldă, îngrijorată, dar fără presiune.

— Ești bine? Pot să te ajut cu ceva?

Kai înghiți în sec. O clipă, și-ar fi dorit să spună adevărul, tot… dar adevărul ar fi fost o rană prea adâncă pentru cineva ca Aiden.

Aiden, cu bunătatea lui simplă, cu zâmbetul care nu cere nimic, cu blândețea care nu întreabă prea mult.

— Îmi pare rău… am uitat complet de întâlnirea noastră.

Aiden ridică din umeri, cu un zâmbet slab.

— Nu-i nimic. M-am gândit că… dacă pot să-ți fiu de ajutor, vin.

Kai îl privi o clipă, tăcut, cu o vinovăție care-i făcea pielea să ardă.

Dar n-avea să-i spună adevărul. Nu acum. Nu lui, care era un simplu om, și îi era teamă că n-ar fi înțeles.

— A fost… o discuție complicată cu frații. Chestii vechi de familie, nimic grav, dar… simțeam nevoia de aer și liniște.

Aiden încuviință ușor, fără să insiste.

— Vrei să ne plimbăm puțin?

Kai dădu din cap; simțea că nu mai putea vorbi.

Și porniră încet de-a lungul malului, tăcerea dintre ei fiind singura formă de sinceritate pe care Kai o mai putea oferi în acel moment.

Ușa rămăsese întredeschisă, iar tăcerea din cameră era grea.

Vall își duse o mână la piept, încercând să se ridice în șezut.

Corpul îi tremura ușor, iar rana de pe abdomen pulsa cu o durere mocnită.

Eli fu primul care reacționă. Se repezi lângă el și îl apucă de braț, oferindu-i sprijin. Gestul era sincer, dar în ochii lui se citea o avalanșă de întrebări.

— Stai… nu te forța, încă sângerezi.

Vall ridică o sprânceană, dar nu se împotrivi ajutorului; rămase tăcut, respirând greu.

Damon făcu un pas în față. Privirea lui coborî pe rana de sub tricoul sfâșiat, apoi din nou spre chipul lui Vall; furia din el era stinsă de o îngrijorare tăcută.

Dar, înainte să poată spune ceva, Aven îl opri, punându-i o mână pe piept.

— Nu, Damon.

Privirea lui Aven era clară, hotărâtă.

— Înainte de orice… Vall, poate e timpul să spui cine naiba ești?

Furia îi vibra în glas. Era oboseala acumulată, întrebările fără răspuns, trădarea din spatele liniștii lui Vall.

Noah, în picioare, lângă pat, cu brațele încrucișate, aruncă o privire între frați și zâmbi scurt, ironic.

— Da, exact. Și, dacă tot suntem sinceri… vrem să știm și de ce Kai te-a sărutat cu atâta patos.
Ridică o sprânceană.
— Ceva nu se leagă.

Toți îl priveau acum pe Vall.

Pe el, pe necunoscutul cu ochi limpezi, cu răni pe trup și cu o liniște care stârnea haos.

Vall își întoarse încet privirea spre fiecare în parte.

Tăcerea lui nu era o defensivă. Era alegere.

Și, poate, doar poate… acum era momentul.

Vall inspiră adânc și, sprijinit de mâna lui Eli, se ridică în picioare.

Privirea lui trecu, tăcută, peste fiecare dintre ei.

Era o liniște densă între pereții acelei camere, de parcă toate cuvintele încă negrăite așteptau semnalul lui pentru a se elibera.

— Înainte de orice… dați-mi voie.

Își împreună mâinile ușor și rosti ceva într-o limbă pe care nimeni nu o mai auzise vreodată, dar care avea o vibrație caldă, adâncă, aproape… sacrală.

Din vârful palmelor i se formă o lumină fină, verzui-aurie, care coborî încet peste trupul său.

Rănile se închiseră una câte una, ca și cum timpul s-ar fi scurs invers. Carnea se refăcu, sângele dispăru, pielea deveni curată.

Totul se petrecu în tăcere.

Când lumina se risipi, nici urmă de durere.

Toți rămaseră nemișcați.

— …wow, fu tot ce putu rosti Noah, cu gura întredeschisă.

Vall își scutură ușor mâinile și îi privi din nou.

— Acum… să vorbim.

Privirea i se întunecă ușor privind spre Aven.

— Dar pentru asta, Aven… din păcate, va trebui să părăsești camera.

Aven tresări când îl auzi.

Maxilarul i se încordă. Făcu un pas spre el, gata să protesteze.

— Ce?

Dar Vall ridică o mână și îl opri, cu un gest calm, dar ferm.

— Nu poți auzi ceea ce urmează. Nu încă.

— Tu nu ai voie să auzi sau să rostești nimic din ce voi spune. Nici măcar să gândești prea intens despre asta… pentru că, dacă adevărul ajunge prea devreme la El

Vall făcu o pauză și își coborî glasul.

— …nu se va mai întoarce.

Cuvintele lui căzură în cameră ca o sentință.

Toți îl priveau acum pe Aven. Șocați. Tensiunea era groasă ca o pânză.

— Ce dracu’ știi despre sora mea?! Ce i-ai făcut?! rosti Aven, furios, cu vocea tremurândă.

Dar Vall păși spre el și, cu o blândețe neașteptată, îi puse o mână pe umăr.

— Aven… încerc să-i păstrez viața, așa cum face și ea pentru voi. Dar pentru asta, trebuie s-o protejez inclusiv de tine. Nu pentru că-i ești pericol… ci pentru că legătura dintre voi e prea adâncă. Și, dacă tu afli… suferința ei o va rupe. Pe ea. Pe tine…

Vall îl privi direct în ochi.

— Vei afla totul la momentul potrivit. Îți promit asta, amice.

Aven rămase nemișcat câteva secunde. Ochii i se umpluseră de întrebări, dar, în cele din urmă, aprobă din cap, fără cuvinte.

Se întoarse și ieși din cameră.

Ușa se închise ușor în urma lui.

Și, în acel moment, adevărul se pregătea să fie rostit.