Cei patru- Capitolul 37

Amintiri care nu mor

Camera era cufundată într-o semi-lumină caldă, filtrată prin perdelele trase pe jumătate. Aven stătea pe marginea patului, cu palmele unite între genunchi, balansându-și ușor picioarele, ca un copil care așteaptă verdictul după o faptă ce i-a scăpat de sub control.

Noah și Eli se foiau în fundal, fără să spună nimic; ei ajunseseră primii în cameră, în timp ce Damon ceruse să fie singur câteva minute. Doar respirațiile lor, un pic mai grele decât de obicei, trădau faptul că și în ei se frământau mii de gânduri.

Aven nu îi privea; ochii îi erau țintuiți într-un punct imaginar de pe podea. Apoi auzi ușa deschizându-se cu un scârțâit slab.

Damon…

Pașii lui nu erau grăbiți, dar aveau ceva decisiv. Se opri în fața lui Aven, privind în jos la chipul acela care, cândva, îl privise cu teamă, apoi cu dor, apoi cu revoltă.

Acum, îl privea cu resemnare, cu o apărare mută în spatele ochilor gri-albăstrui.

Damon nu spuse nimic; doar întinse mâna și, cu degetele lui lungi, calde, îi atinse obrazul.

Aven tresări, dar nu se mișcă.

— Mi-am adus aminte, șopti Damon, atât de încet, încât doar tăcerea din cameră făcu cuvintele auzibile.

Inima lui Aven se opri pentru o clipă. Își ridică privirea; ochii i se umplură de teamă… speranță… șoc.

— Ce… ce ți-ai amintit?

Damon nu-i răspunse cu vorbe, ci cu o privire care coborî direct în sufletul lui. Îi luă ușor mâna, cu blândețea cu care apuci o amintire veche, fragilă, pe care nu vrei s-o rănești.

— Hai cu mine.

Vocea lui nu era nici poruncitoare, nici rugătoare… doar reală.

Aven nu se împotrivi. Se ridică, iar Noah și Eli îi urmăriră fără să scoată un sunet. Nu se înțelegeau din priviri, dar nici nu era nevoie: știau că ceva urma.

Damon îl trase după el pe coridor, încet, cu pași siguri. Aven simțea cum inima îi zvâcnește în gât. Nu mai erau întrebări. Doar o așteptare dureroasă.

Vântul le zbura părul ușor, aducând cu el miros de frunze ude și lemn vechi. Damon urca în liniște, cu Aven în urma lui, ținându-i mâna strâns. Tăcerea dintre ei nu era apăsătoare; era plină de pași nevăzuți care se întorceau din trecut. Dealul se ridica domol, iar în vârful lui era locul acela, străjuit de amintiri și umbre.

Locul nu era doar o fostă ruină dispărută… era „totul lor”.

Se opriră exact în pragul dintre lumină și întunericul zidurilor căzute. Aven îl privea întrebător, cu ochii largi, neliniștiți. Damon se întoarse spre el, cu o liniște în priviri pe care Aven nu o mai văzuse niciodată. Îi ridică fața cu două degete, apoi își lăsă buzele peste ale lui într-un sărut scurt, prea scurt pentru cât ar fi vrut. Dar suficient cât să tremure tot cerul.

— Te iubesc, Aven. Întotdeauna am făcut-o și… acum îmi amintesc totul.

Aven simți că picioarele i se înmoaie. Gura i se deschise ușor, dar nu scoase niciun sunet; ochii i se umeziseră deja.

Damon își lipi fruntea de a lui și îl cuprinse cu ambele mâini de ceafă, trăgându-l aproape.

— Nu o să-ți mai dau drumul niciodată. Nu o să te mai las să pleci, nu o să mă mai las rănit de timp, de uitare, de nimic.

Îi sărută iar buzele, mai apăsat.

— De data asta, Aven… îți jur o eternitate.

Și nu era o metaforă. Era un jurământ care făcea pământul să tacă. Și inima lui Aven să explodeze.

Aven rămase lipit de pieptul lui Damon, simțind cum inima lui bătea calm, egal, ca și cum întreaga lume s-ar fi oprit acolo, în sunetul acela. Dar întrebarea era deja în gâtul lui, arzând. Ridică privirea și o rosti cu voce scăzută, tremurată:

— Ella… ce s-a întâmplat cu Ella?

Damon nu răspunse imediat, doar îl privi. Îi trecu ușor degetele prin păr, apoi îi trase o șuviță de pe obraz și o așeză în spatele urechii cu o delicatețe copleșitoare.

— Nu acum, Aven, nu în seara asta…

Aven își mușcă buza, dar Damon îl opri din nou, sprijinindu-și palma pe obrazul lui.

— Ella… e bine.

Aven tresări, dar nu mai spuse nimic. Aștepta. Damon zâmbi ușor, cu acea blândețe rară pe chipul lui.

— E mai puternică decât vrea să recunoască și mai înțeleaptă decât lumea îi permite. A luptat alături de mine… alături de tine… alături de noi toți, secole la rând, ca să ne țină în viață. Pe tine, pe frații mei…

Respirația lui Aven se tăie pentru o clipă, dar nu interveni.

— Dar acum… acum e timpul să respirăm, Aven. E timpul pentru o pauză. Pentru noi.

Îi sărută ușor fruntea.

— Ea va reveni când va simți că este timpul și tu… tu trebuie să trăiești până atunci, să mă iubești, să-ți amintești ce înseamnă să simți fără frică.

Aven clipi, iar lacrimile îi înțesară genele, dar zâmbetul pe care i-l întoarse lui Damon era viu, tremurat, plin de încredere. Se cuibări la pieptul lui, iar Damon îl ținu strâns, privind întinderea din fața lor.

— De ce m-ai adus aici? rosti cu glasul plin de emoție.

— Nu îți poți da seama acum, pentru că a dispărut… dar aici era moara veche. Ani de zile am crezut că este fosta mea casă, dar, de fapt, era fosta noastră casă — a mea și a ta. Aici ne-am căsătorit și aici am murit ultima dată.

În liniștea care coborâse peste colina aceea, nu mai era teamă. Doar un început nou.

Noaptea se lăsase complet peste campus, dar în camera băieților lumina difuză de la veioză păstra aerul cald al unei seri care nu se voia încheiată. Noah stătea pe patul lui, cu genunchii la piept, privindu-l pe Eli cu o sprânceană ridicată și o neliniște în colțul buzelor.

— Acum ce facem? întrebă, rupând liniștea.

Eli rămase în picioare, cu spatele sprijinit de perete și brațele încrucișate. Îl privi tăcut câteva secunde, parcă alegând cu grijă cuvintele.

— Acum… facem ce a spus Vall. Trăim. Ne pregătim. Ne regrupăm.

Privirea i se întunecă ușor, dar vocea rămase calmă:

— Acum știm adevărul. Știm cine sunt ei, știm de ce ne-au făcut așa și, mai ales, știm cum să luptăm împotriva lor.

Noah oftă și-și lăsă fruntea pe genunchi.

— Deci… trăim? Chiar dacă adevărul ăsta ne-a rupt pe dinăuntru? Noi… trebuie să… trăim… întrebă încet, cu un zâmbet palid, aproape ironic.

Eli îi răspunse cu un surâs aproape tandru:

— Da, Noah… trăim. Trăim și o așteptăm pe Ella.

Ochii i se pierdură un moment în gol; un dor adânc i se ridică în piept și-i apăsă pielea.

— O iubesc… atât de mult încât doare, șopti el, mai mult pentru sine decât pentru fratele său.

Noah îl privi o clipă, apoi zâmbi slab, dar neliniștea nu-l părăsise.

— Dar… Eli… cine e acel blond despre care a spus Vall?

Eli se întoarse ușor spre el, ridică din umeri și clătină capul lent, cu o urmă de amuzament resemnat.

— Vom afla și asta, Noah. Vom afla și asta.

Și, pentru prima dată în multe nopți, nu mai părea că vor căuta singuri.