Cascada dintre lumi
Soarele îmbrățișa pământul cu raze calde, iar susurul cascadei din pădurea de la marginea campusului acoperea orice gând. Totul părea suspendat într-un moment de liniște rară, ca o clipă între două bătăi de inimă.
Damon și Aven se aflau într-un luminiș deschis, unde iarba era înaltă și moale. Se mișcau sincron, în liniște, cu bețele de antrenament în mâini, corpurile lor curgând prin aer ca două umbre care se căutau și se provocau în joacă.
– Te miști prea repede pe stânga, îi șopti Damon.
– Încerc să țin pasul cu respirația ta, răspunse Aven, cu un zâmbet provocator.
Bețele se atingeau ușor, în sunete scurte, dar totul părea o coregrafie între echilibru și pasiune.
Nu departe, Noah era întins pe o pătură , cu mâinile sub cap și ochii pe jumătate închiși.
– N-aș schimba asta pentru nimic… poate doar pentru un masaj sau o înghețată. Sau… blondul acela care citește și ignoră oameni, mormăi el adormit, întorcându-se leneș pe o parte.
Eli stătea pe o piatră mare, chiar în fața cascadei. Părul i se mișca ușor în bătaia vântului, iar ochii îi erau închiși, concentrați.
Mâinile îi erau așezate pe genunchi, cu palmele deschise, iar o lumină slabă pulsa ușor în jurul lui.
În interiorul său, căuta acel colț pierdut, acea magie veche, ascunsă, blocată între timpuri.
– Hai… mai aproape, șopti,
– arată-mi ce am fost…ce pot fi din nou.
Dar undeva, mai adânc în pădure, tensiunea era de altă natură.
Kai stătea drept, cu ochii închiși, iar în spatele lui, Vall își lăsase palmele pe mijlocul lui, ghidându-l ușor, cu mișcări line.
– Închide ochii, Kai, nu te gândi la nimic concret…vizualizează zona asta… simte-o, e parte din tine.
Vocea lui Vall era joasă, aproape o atingere.
Respirația i se abătea pe pielea gâtului lui Kai, caldă, periculos de aproape. Mâinile lui îl țineau în siguranță, dar și într-o stare de încordare delicată, de tremur emoțional.
Kai înghiți în sec.
– Tot ce simt… e respirația ta pe pielea mea… și mâinile tale pe mine.
Vall zâmbi…dar nu se opri.
– Atunci… pornește de acolo.
Kai rămase nemișcat doar o secundă. Respirația lui Vall pe pielea gâtului, vocea joasă, mâinile acelea care-l țineau ferm și totuși cu delicatețe… erau prea mult.
Prea intens, prea dorit.
Se întoarse brusc, cu o mișcare aproape animalică, și sări în poala lui Vall, apucându-i fața cu ambele mâini și lipindu-și buzele de ale lui într-un sărut plin de foc, din acela care topea aerul dintre ei.
Vall reacționă instinctiv îl prinse de șolduri și se roti brusc cu el în brațe, trântindu-l cu spatele într-o scoarță groasă de copac. Trupul lui se lipi strâns de al lui Kai, împingându-se cu o dorință crudă, nerăbdătoare.
Sărutul devenise haotic, umed, cu respirații tăiate și degete care căutau pielea de sub tricou.
Kai oftă, lăsându-se complet prins de senzație, în timp ce Vall își muta gura pe linia gâtului său, sărutând, mușcând, lingând cu o foame care ardea.
– Vall... șopti Kai, capul dat pe spate, mâinile strânse în părul lui.
Vall nu răspunse cu vorbe, doar cu dinți și buze, îl gustă de parcă îl căutase secole, de parcă i se cuvenea.
Sunetele care îi scăpau lui Kai erau pline de dorință, adânci, aproape tremurate.
– Îmi pierd mințile… mormăi el, cu un geamăt, în timp ce Vall își cobora mâinile pe coapsele lui și-l apăsa mai tare de trunchiul copacului.
– Atunci ni le pierdem împreună, îi șopti Vall, iar gura lui coborî din nou pe clavicula fierbinte, înnebunită de tot ce găsea acolo.
Trupurile lor păreau făcute să se contopească, fiecare mișcare, fiecare sunet era o promisiune ruptă din altă lume una în care magia, dorința și iubirea aveau aceeași putere de a distruge și de a reîntregi.
Eli rămase cu ochii închiși, liniștea cascadei curgând în jurul lui ca o mantie îi simțea pe toți… pe frații lui, pe Vall și Kai în pădure, pe Noah care sforăia ușor pe pătură, pe Damon și Aven care își simțeau trupurile în antrenament.
Dar în mijlocul acelei liniști… ceva se schimbă.
O vibrație, o ruptură subtilă în armonia locului, ca un fior rece care se strecoară într-un vis cald. Ochii lui Eli se deschiseră brusc cu pupilele dilatate, privirea intensă.
Ridică încet capul și îl întoarse sus, spre creasta cascadei.
Pe marginea abruptă, printre stânci și vegetație, o siluetă în negru se mișca rapid. Prea rapid pentru un om normal, umbra se strecură printre frunze, apoi dispăru după o stâncă, fără să scoată un sunet.
– Suntem urmăriți... șopti Eli, aproape fără voce dar cumva toți îl auziseră.
Damon îngheță în mijlocul mișcării, ținea încă un băţ în mână, dar corpul i se încordă imediat, ca un arc întins.
Simți și el, nu cu ochii cu tot ce era în el.
Fără să gândească, ridică privirea exact spre vârful cascadei și, în aceeași secundă… corpul lui dispăru, ca tras într-o altă dimensiune, un șoc scurt de lumină rămânând în urma lui.
Aven rămase cu bâta în aer și cu gura căscată.
-Ce… dracu’?
Damon se materializă cu un șuier de vânt direct pe muchia cascadei, picioarele lui atingându-se ușor de pietrele ude, corpul pregătit să atace. Ochii lui se mișcau rapid, analizând fiecare bucată de teren.
Dar silueta dispăruse.
Lăsase doar o urmă de fum negru care se risipi în vânt.
Jos, Eli se ridicase în picioare, calm, dar concentrat îi simțise energia… și o recunoștea. Nu aparținea niciunui student nici vreunui spirit prieten.
– Ceva se apropie… ceva ce vrea să ne testeze din nou, murmură el.
Un vuiet scurt se auzi de sus, apoi o siluetă coborî în viteză de pe muchia cascadei.
Damon sări de acolo ca o umbră rapidă, aterizând cu grație perfectă chiar în fața grupului.
Un nor fin de praf și picături de apă se ridică în jurul lui când picioarele îi atinseseră iarba.
– Nimic acolo… doar o umbră care a vrut să fie văzută, spuse el, cu glasul jos și calm.
Toți frații se adunaseră lângă Eli, privind scena ca și cum ar fi fost martorii unei revelații.
Noah avea o gogoșică în gură, uitase să o mestece, cu gura deschisă ca un personaj din desene animate.
– Tu… ai… zburat?! izbucni el, cu voce sugrumată.
– Teleportare, îl corectă Eli.
– Magia s-a activat, ai reacționat la pericol.
Vall îl bătu pe umăr pe Damon, zâmbind larg.
– Începeți să vă deschideți. Să vă redescoperiți exact cum trebuie este timpul, băieți.
Damon îl privi pe Eli pentru o secundă, schimbând o încuviințare tăcută, apoi întoarse capul spre toți cei adunați.
– Cred că e momentul să trecem la antrenamente serioase, spuse el.
Ochii lui alunecară lent spre Kai, care abia își potrivea bluza peste gâtul mușcat și pielea încă aprinsă de momentul din pădure.
– Dar… nu toți părem gata, adăugă Damon cu un rânjet ironic, țintindu-l direct.
Kai rămase cu gura întredeschisă, între șoc, jenă și… ceva ce numai Vall putea înțelege complet.
Vall chicoti pe sub respirație și își trecu discret o mână peste mijlocul lui Kai.
– Are nevoie doar de o încălzire mai intimă….atât.
Noah se trânti pe pătură, aruncându-și brațele în aer.
– Voi faceți magie, eu fac plajă. Dacă nu vine nimeni să mă răpească în următoarele douăzeci de minute, îmi pierd credința în ficțiune!
– Te răpim noi în antrenament cu un glonț de realitate, spuse Eli.
Atmosfera se schimbase. Nu mai era doar o zi de relaxare. Era începutul… a ceva serios si cu fiecare clipă, magia din ei începuse să se miște.
Să treacă de ziduri să respire.
Câmpul de lângă cascadă fusese transformat într-o zonă de antrenament improvizată pietre așezate în cerc, trunchiuri marcate ca ținte, bețe de lemn, nisip adus pentru stabilitate. Părea o combinație între ritual antic și pregătire militară.
Damon se afla în centru, cu brațele încrucișate, privind spre ceilalți cu privirea unui frate mai mare care știa exact ce face, dar abia aștepta să râdă când totul va exploda.
-Regula e simplă, spuse el.
– Vă concentrați,vă eliberați ,vă dați voie. Nu există “nu pot”, doar “nu vreau încă”.
Eli închise ochii și-și lăsă mâinile să plutească la nivelul pieptului. Degetele lui tremurau ușor, iar aerul din jurul lui începu să se răcească subtil.
– Simt-o… e aproape, șopti.
Kai, la margine, trăgea aer în piept și își fixa palmele spre o piatră uriașă.
– O să miște…promit că o mișc, zise cu încrâncenare.
– Ai grijă să nu te miște ea pe tine, chicoti Vall din spate.
Dar dincolo de toți, Noah stătea cu mâinile în șold, privind spre cer.
– Ok…Universule, e rândul meu să fiu uimitor, dă-mi ceva, orice…o explozie, o scânteie….chiar și o lumină sexy care mă face să par erou.
Se încordă, își strânse ochii își încleștă pumnii. Și…
…nimic.
– Bravo, Noah, ești o lampă stricată, mormăi el.
– Poate trebuie să simți, îi zise Eli din lateral.
– Nu să forțezi. Magia ta nu e o robinet.
– Ok, atunci… o simt!
Noah se uită la o stâncă din apropiere.
Întinse mâna, închise ochii se concentră pe tot ce era în el: haos, gânduri, râsete, vise.
Și atunci…
BAM!
Un val de aer explodă în jurul lui, stânca se descompuse în particule de praf, iar toți ceilalți fură aruncați cu câțiva pași în spate de unda de șoc.
– CE NAIBA?! strigă Damon.
Noah rămase nemișcat, cu părul zburlit și o expresie de copil care tocmai a spart un geam… dar într-un mod glorios.
– …Cred că… am atins ceva, murmură el.
– Ai atins planeta! strigă Aven.
– Și ai zdruncinat-o puțin!
Vall îl privi cu seriozitate pentru prima dată.
– Puterea ta… e brută. Neșlefuită dar enormă.
Noah zâmbea deja larg, cu ochii mari.
– Atunci să înceapă lecțiile. Vreau un nume cool. Gen “Stăpânul exploziilor” sau “Magicianul cu păr haotic” ceva catchy.
– Magicianul dezastru natural, îl corectă Damon, râzând.
– Explozivul fără filtru, completă Kai.
Noah își puse mâinile în șold, mândru.
-Nicio problema puteți râde acum. Dar la următorul antrenament… o să port o pelerină!
Iar undeva, în aerul înmiresmat de apă și energie, puterea lor începuse să se trezească una câte una.
După ce valul de energie declanșat de Noah se risipise și râsetele se domoliseră, Eli rămase în tăcere, cu ochii închiși și degetele ușor desfăcute în aer, nu râdea nu se mișca.
Doar respira.
În jurul lui, frunzele din copaci tremurau ușor, deși nu bătea niciun vânt. Aerul devenea dens, ca și cum timpul se încetinea în jurul trupului lui calm, ancorat în liniște.
– Eli? întrebă Kai încet, dar Vall îl opri din gest cu o mișcare a capului.
Părea că ceva se petrece. Ceva mult mai profund decât un val de putere.
Din palmele lui Eli, fără nicio forțare, începu să curgă o ceață argintie, ca o adiere materializată. Ușoară, blândă se unduia în aer în forme circulare, aproape vii, ca niște petale eterice.
Ochii lui se deschiseră lent, dar privirea era schimbată. Era… mai adâncă. Mai limpede.
– Am atins-o… murmură.
– Ce? întreabă Damon.
– Partea care a fost uitată în mine. Magia răbdării. Magia observatorului. Magia care nu urlă… dar știe.
În jurul lui, pământul părea că vibra ușor. Apa cascadei scânteia mai tare, iar întreaga zonă părea sub o vrajă tăcută.
Nu departe, pe o creangă înaltă, ascuns în umbră, cineva stătea sprijinit de un trunchi, un genunchi îndoit, o sprânceană ușor ridicată.
Privirea lui nu era asupra lui Eli. Nici asupra celorlalți.
Era asupra lui Noah.
Îl analizase din momentul în care explozia îl învăluise în praf și lumină. Îl privise cum râsese, cum jucase teatrul, cum își lăudase părul zburlit.
Dar acum, chipul lui avea o umbră de interes real.
-Mai mult decât pare... murmură pentru sine.
Apoi, fără zgomot, dispăru în adâncul copacilor.
-Cineva ne urmărește, spuse Eli brusc, privind în sus.
– Umbra de pe stâncă? întrebă Damon.
– Nu. Alta. Una care nu vrea să facă rău… dar nici nu stă degeaba.
Noah tresări și se întoarse în cercuri, căutând:
– Nu-mi spune că e el. Cel cu zahărul. Cel care m-a ignorat cu stil!
– Nu te-a ignorat, îl tachină Aven.
– Te-a studiat. E o diferență între tăcere și atenție selectivă.
– Dacă mă studiază, înseamnă că-i plac experimentele periculoase! zise Noah cu un zâmbet larg.
Liniștea din jur nu era liniște. Era începutul… unei reconstrucții. A identității lor. A puterii lor. A inimilor lor.
Și ziua de azi nu se încheia cu râsete sau cu efort. Ci cu o scânteie nouă în fiecare dintre ei.
Mulțumesc frumos!❤️
Sunt incantata ca încep sa-si regăsească puterea antica. Vreau sa facă fata cu brio la tot ce urmează. ❤️❤️❤️
Noah rămâne delicios cu umorul lui copilăresc.