Jay-jay – POV
— Știai asta? l-am întrebat pe fratele Angelo.
Nu mi-a răspuns. Doar m-a privit, cu brațele încrucișate.
— Știai… nu-i așa? am insistat.
Fratele meu trase adânc aer în piept și încuviință ușor.
Cum adică…?!
— De asta nu voiai să mă lași să merg acolo?
— Nu despre asta este vorba…
— Nu-mi pasă despre ce este vorba! am izbucnit, iar sprâncenele lui s-au apropiat într-o linie severă.
Mi-era teamă de el… dar și mai tare îmi era teamă de adevăr.
— Dacă îți explic ce ceri, nu vei obține nimic de la mine.
— Dar am dreptul să știu! Este tatăl meu… am spus, iar lacrimile au început din nou să-mi curgă.
— Nu eu sunt cel care trebuie să-ți explice. Mătușa Jeana va veni mâine. Va trebui să o întrebi pe ea.
L-am privit drept în ochi.
— Să nu o trimiți aici. Nu vreau să o văd.
Nu vreau să o văd. Deja mă simt rău din cauza a ceea ce am aflat… nu mai răscoli nimic.
— Jay…
— NU VREAU S-O VĂD! am strigat și am fugit spre cameră.
Am încuiat ușa imediat ce am intrat. Lacrimile nu le-am mai putut opri.
Doare… doare atât de tare să știu că ei încă știu unde este tata… și nu mi-au spus nimic.
Și totul… doar pentru mine.
Aries – POV
Am adăugat gheață în punga pe care o țineam. Trebuie să recunosc… lovitura lui Keifer încă mă doare al naibii de tare.
Nu știu dacă pentru că nu m-am mai bătut de mult… sau dacă pur și simplu și-a vărsat toată furia pe mine.
Privirea aceea… e aceeași pe care o are când lovește din cauza Ellei.
Ce înseamnă asta?
— Aries… m-a strigat fratele. …Nu trebuia să ai grijă de ea?
— Îmi pare rău… ne-am pierdut unul de altul.
— Scuzele tale nu schimbă nimic. S-au întâlnit deja, spuse el, iritat.
Tss…
De ce nu-i lasă pur și simplu să se întâlnească? Jay-jay este, până la urmă, norocoasă. Tatăl ei face tot posibilul ca să o găsească și să fie alături de ea.
Nu ca al meu.
El ce vrea, de fapt? Să apară doar ca să-mi ceară bani? Uneori cred că ar fi fost mai bine dacă Jay-jay chiar l-ar fi ucis. Știu… e un gând urât, dar cine m-ar putea condamna?
Telefonul a sunat scurt, urmat de un mesaj. Am crezut că e Ella și l-am apucat imediat… dar m-am înșelat. Am șters mesajul și am închis telefonul.
Cum naiba a aflat numărul meu?
Jay-jay – POV
Am ajuns până și să prind un criminal evadat din închisoare…
Doar ca să nu-l văd pe el. Mi-am risipit timpul gândindu-mă cum să scap.
Respiră…
Acum sunt pe bicicletă, mergând spre un loc pe care nici măcar nu-l cunosc. Pentru că am ieșit pe fereastra din spatele casei.
Glumesc.
Am așteptat doar să plece fratele meu, apoi am ieșit pe ușa din față și mi-am luat bicicleta. Aries m-a văzut… dar nici măcar nu i-a păsat.
Îl urăsc și pe el! Și el știe asta. Dar, de fapt, suntem chit. Eu știu ceva ce el nu știe.
Știu că Percy este în viață.
Keifer mi-a spus să nu-i spun nimic. Nici măcar nu știm sigur ce plan are Percy.
Și totuși… încă aștept un mesaj sau un apel de la el. Sunt momente când nu-mi las telefonul din mână nici o clipă.
Apropo de telefon… fratele meu mă sună. N-are decât! Nu mă voi întâlni cu femeia aceea. Oricum va pleca curând, așa că pot să mă întorc acasă mai târziu.
Am continuat să pedalez și abia atunci am observat că drumul urca.
Pedalatul devenise greu. M-am oprit o clipă și m-am uitat în jur. Locul… îmi părea ciudat de familiar.
Am pornit din nou, atentă la împrejurimi… până când am realizat.
Keifer venea aici!
Cum am ajuns până aici fără să-mi dau seama? Ce-i asta… are bicicleta mea voință proprie?!
Telefonul a sunat din nou. Număr necunoscut. Nu voiam să răspund… dar dacă e Percy?
— A-alo?
— Unde ești? întrebă vocea de la celălalt capăt.
Nu o recunoșteam. Și sigur nu era Percy. Și oricine ar fi fost… de ce i-aș spune unde sunt?
— Cine ești? Și de ce te interesează unde sunt?
— Ți-am pus o întrebare. Răspunde!
Am ridicat o sprânceană. Uite tupeu… să-mi dea ordine!
— Hei! Oricine ai fi, nu fi idiot! De ce ți-aș spune unde sunt?! Nici măcar nu te-ai prezentat! Dacă nu ești în stare de ceva normal, nu mă mai deranja!
— Tss.
Ah… acum știu. După acel „tss”, nu mai aveam dubii. Doar doi oameni pot face asta.
— …Vorbești cam mult, spuse regele șerpilor, iritat.
— Ce vrei?!
— Unde ești?!
M-am uitat în jur.
Să-i spun că sunt chiar aproape de ei?
Nu… mai bine nu. Ar putea crede că îl urmăresc.
Jay-jay – POV
— Pe drum. am răspuns.
— Fii mai exactă.
Oh, nu…
— Nu știu. Doar merg cu bicicleta.
Am auzit o poartă deschizându-se de partea lui. Chipul acela enervant apăru imediat.
— Întoarce-te. porunci el.
Deși eram confuză, am făcut-o. Și, în clipa în care m-am întors, Keifer apăru — în pantaloni scurți și tricou — stând chiar în fața porții.
Ce caută aici?!
Am privit în jur… și atunci mi-am dat seama. Era casa lor. Abia acum o vedeam cu adevărat; până atunci fusesem doar în interior, iar locul nu-mi păruse cunoscut.
El închise apelul și porni spre mine.
— Unde te duceai?
— Î-în direcția opusă casei tale, am bâiguit, deși aveam o mie de răspunsuri.
— Intră.
Spuse atât și se întoarse deja spre poartă.
Am rămas nemișcată. Nici nu știam ce să spun.
— Jay-jay…
Am fost nevoită să-l urmez, trăgând bicicleta după mine. Curtea era uriașă… parcă și mai mare decât ultima dată când venisem.
Am văzut mașinile lui Keifer. Da… mașinile lui. Yuri îmi spusese că sunt doar ale lui, pentru că Keigan nu suporta să stea la volan la fel de mult ca el.
Se pare că avea dreptate.
Mi-am lăsat bicicleta într-un colț, lângă mașinile lui. Casa părea mereu goală… nu vedeam pe nimeni în afară de noi.
— Locuiți doar voi aici? am întrebat.
— Tu ce crezi? răspunse el, ironic.
— Adică… unde sunt servitorii? Aveți totuși majordom, nu? Și părinții voștri unde sunt?
Se opri și mă privi.
— Părinții mei nu locuiesc aici. Servitorii și majordomii sunt în camerele lor. Nu vreau prea mulți oameni răspândiți peste tot… e dezordine.
Apoi porni din nou. L-am urmat înăuntru.
Răspunsul lui fusese… prea serios.
Părinții mei nu locuiesc aici…
E posibil așa ceva?
Dar… nici eu nu stau cu ai mei.
Am intrat pe o altă ușă, într-un living imens. Erau canapele peste tot — cel puțin patru seturi.
El se așeză și turnă vin într-un pahar, apoi bău fără grabă.
— E dimineață. am murmurat.
M-a ignorat.
— Cum ai ajuns în fața casei mele?
— Mergeam cu bicicleta… Cum ai știut că sunt afară?
Bău înainte să răspundă.
— Am metodele mele.
Am dat ochii peste cap. Camera era atât de mare… iar pe pereți erau doar tablouri, nici urmă de fotografii de familie.
— Cu ce se ocupă părinții tăi? am întrebat, privind unul dintre tablouri.
— Cu nimic. răspunse scurt.
M-am întors spre el.
— Cum adică? Casa asta e uriașă… nu le-a dat-o cineva pur și simplu.
El mă privi în timp ce turna din nou vin.
— Nu le-a dat-o nimeni… pentru că este a mea. Doar a mea.
Ce?!
Casa asta… e doar a lui?!
Păru să observe confuzia mea.
— Casa asta e a mea. Ei nu locuiesc aici pentru că nu i-am lăsat.
— Și… unde sunt părinții tăi?
Își îndreptă paharul, turnă din nou și își atinse scurt cercelul înainte să răspundă.
— Mama mea e moartă. Tatăl meu e ocupat cu noua lui soție. I-am îndepărtat de aici pentru că nu voiam să le mai văd fețele. Alte întrebări?
Am plecat capul. Nu voiam să mai deschid subiectul. Crezusem că sunt o familie completă… pentru că Keigan și Keiren erau mereu cu el.
— Î-mi pare rău.
Nu mi-a răspuns. A continuat să bea, de parcă vinul nu avea niciun efect asupra lui.
— Tu… rupse el tăcerea,
– …ce e cu familia ta?
— E-este în regulă… L-am văzut pe tata ieri, nu?
Râse scurt, amar.
— Știi… ești nedreaptă.
Știam la ce se referă. Nu era vorba de nedreptate… doar că nu voiam să adâncesc lucrurile. Dacă el are probleme… nu înseamnă că trebuie să le spun și eu pe ale mele.
Deodată, împinse un pahar de vin spre mine.
— Hai să jucăm un joc. Eu îți pun întrebări și, dacă nu vrei să răspunzi, bei. La fel și eu.
Stai… nu vreau!
— N-nu vreau să beau acum.
— Atunci răspunde. spuse el, serios.
— Keifer… pentru că…
— Nu poți pleca acasă, mă întrerupse brusc.
…Ți-am spus, am metodele mele.
Am privit paharul de vin.
Bine… atâta timp cât pot răspunde, nu trebuie să beau.
— Începem jocul.
