Fratele ducelui-Capitolul 22

Intră în casă privind în jur. Abia când ajunse în living observă silueta băiatului întins pe canapea.

Se apropie încet, privindu-l atent, până ajunse lângă el. Dormea cu fața în sus. Un braț i se odihnea pe abdomen, aproape de marginea tricoului care se ridicase destul de mult pentru a lăsa la vedere un deget de piele perfectă.

Pentru câteva clipe își lăsă privirea să rămână pironită acolo, de parcă descoperise o mică comoară. Apoi o ridică asupra chipului său, care îi reliefa relaxarea dată de somn.

Părul de un șaten deschis, cu irizații de blond, îi era ciufulit, iar câteva șuvițe îi căzuseră pe frunte, aproape acoperindu-i sprânceana stângă.

Era un băiat frumos din toate punctele de vedere. Și totuși, în atâția ani văzuse și fete, și băieți care îi atrăseseră privirea, dar nu simțise pentru niciunul acest soi de atracție care să îl facă să vrea să îl cunoască mai bine.

Era foarte recunoscător familiei de motănei, fiindcă astfel îl putea chema fără a ridica vreo suspiciune.

În preajma lui simțea un soi de relaxare reconfortantă, chiar dacă erau dăți când simțise din partea lui priviri pierdute sau cercetătoare.

Oricum… era sigur că era și un soi de… plăcere.

Îl văzu foindu-se, așa că se retrase și se așeză pe un fotoliu. Nu voia să fie prins privindu-l ca un pervers.

— Aăă… ai ajuns de mult? îl întrebă Jaden, ridicându-se la marginea canapelei.
Scuze că am ațipit. Cesima și Robin au vrut să mergem dimineață la herghelie, din cauza căldurii de peste zi, rosti, așezându-și hainele.

— Doar ce am intrat, răspunse, fără a-i susține privirea. Simțea că se înroșește, asemenea unui copil prins cu minciuna.

Îmi pare rău că nu am putut merge astăzi cu voi, rosti Aris cu regret sincer.
Am avut toată ziua grupuri care au plătit și pentru ghid, continuă, încercând să se calmeze.

La naiba… dacă băiatul din fața lui nu îi ridica imaginația. Și nu numai… dacă se gândea la cele câteva clipe de contemplare.

— Nu este nicio problemă. Oricum poți merge oricând, îl liniști.
Am rămas doar surprins când am citit mesajul în care mă anunțai să vin aici când ajung înapoi, rosti, cu privirea întrebătoare.

— M-am gândit că ar fi bine dacă mai consulți încă o dată motăneii, pentru a fi sigur că sunt în regulă.

— Cum am intrat în casă, am mers direct la ei. Atâta timp cât mănâncă și mama lor are grijă de ei, nu trebuie să îți faci griji, îl asigură.

— Voiam să te… adică… este în regulă dacă am să te sun pentru a-mi da sfaturi în zilele următoare? Eu chiar nu știu absolut nimic despre cum să am grijă de ei.

— Bineînțeles că mă poți suna, îl asigură.
Eu… am să plec, rosti ridicându-se.

— Jaden, îi rosti numele, ridicându-se și el în picioare.
Ai putea să mai rămâi! Aș vrea să gătesc niște paste și… mi-ar plăcea dacă ai mânca cu mine, rosti privindu-l rugător.

Rămase pe gânduri analizând propunerea.

— Dacă rămân și nu ești prea obosit, ai putea să mergi cu mine într-un tur al conacului? întrebă cu sfială.
După aceea aș putea să te ajut să gătești, continuă, privindu-i chipul.

Îi venise această idee înainte să adoarmă pe canapeaua lui. A doua zi plecau și i-ar fi plăcut să mai vadă încă o dată acele încăperi pline de amintiri. Simțea că acest lucru ar fi fost ca un fel de adio pentru acel timp trecut.

— Vrei acum sau după ce mâncăm? rosti Aris cu entuziasm, fiindcă mai puteau petrece câteva ore împreună.

— Dacă îți este foame…

— Nu chiar așa tare, îl întrerupse.
Așa că, în această seară, am să fiu ghidul tău personal.

Căzând de comun acord, ieșiră din casă și, dând roată gardului ce delimita curtea conacului de locuința lui, Aris îl conduse la intrarea din spate, care era folosită doar de el și de ceilalți doi bărbați care îl ajutau la administrare.

Ușa nu era încuiată, semn că unul dintre cei doi bărbați nu plecase încă. De obicei Costi pleca ultimul, după ce verifica toate luminile și camera de monitorizare, el ocupându-se de pază și camerele de supraveghere.

— Nu am fost niciodată pe aici, recunoscu Jaden, privind holul lung.

— Aceasta era intrarea servitorilor și a celor care veneau cu aprovizionarea, îl lămuri, mergând încet după el pentru a-i da timp să privească în voie.

— Nu doar că am ghid personal, dar am privilegiul de a vedea și partea nedeschisă publicului, rosti încântat.

— Privește tot ce vrei, iar dacă ai întrebări, nu te sfii să mi le pui, îl încurajă, privindu-i cu bucurie încântarea pe care i-o vedea pe chip, dar mai ales în ochii de culoarea alunei coapte.

Jaden privea în jurul lui cu încântare, gândindu-se că Antony atinsese toate lucrurile pe care el le admira.

Bineînțeles că, în decursul atâtor zeci de ani, unele aspecte se schimbaseră, dar tot putea simți acel iz de demult, pe care începuse să îl înțeleagă și să îl adore, chiar dacă la început se simțise înfricoșat și oarecum dezgustat.

Când privi iarăși camera de baie, acum adusă la un standard decent, cu vas de toaletă, chiuvetă și cadă, revăzu în gânduri acel scaun care, pe atunci, întruchipa cea mai luxoasă toaletă.

Merse mai departe spre sala unde, atunci, Antony își serbase ziua de naștere. Aceasta era una din camerele care nu se schimbase prea mult. Masa lungă trona tot în mijlocul încăperii, înconjurată de cele zece scaune. Geamurile erau acoperite de perdele și draperii grele din catifea. Culoarea acestora parcă nu mai era la fel.

Făcu pași șovăitori spre tabloul care rămăsese așezat pe același perete ca și atunci. Rămase în fața lui, iar Aris se așeză în dreapta lui. Rămaseră amândoi privind pictura care, în ciuda vremii, își păstrase încă culorile vii, dând personajelor pictate o alură de prospețime, de parcă nu trecuseră atâtea zeci de ani de la ultima tușă a penelului acelui artist priceput.

— Semeni atât de bine cu el, rosti Jaden, întorcând capul spre Aris.

— Când privesc acest tablou, simt că mă înfior din cauza acestei asemănări, rosti Aris, privind în continuare trăsăturile strămoșului său.
Când l-am văzut prima oară, eram foarte mic, iar gândul meu de copil credea că eu sunt acolo. Doar că nu înțelegeam de ce celelalte persoane nu sunt părinții mei.
Când am crescut, bunicii mi-au explicat că cel din tablou nu eram eu, ci un strămoș de-al meu, care murise cu mult timp în urmă.

— Da. Era foarte tânăr, șopti Jaden.

— Este îngropat în cimitirul vechi, alături de foști locuitori ai conacului.

— I-am văzut mormântul, continuă Jaden.

— Mă întreb… oare semăn și la caracter? Mai avem ceva în comun sau doar aspectul? spuse, încrucișând brațele peste piept.

— Îi plăceau foarte mult caii, încât își dresa propriul mânz, rosti Jaden cu nostalgie, vizualizând imaginea lui Antony în padoc, când îl dresa pe Moon.
De asemenea, era o fire foarte sociabilă, iar pentru el nu conta clasa socială. Era…

Tăcu, realizând că descrisese cu voce tare acele momente fără să își dea seama.

— Ți-ai dat seama de toate aceste aspecte doar privindu-i portretul? întrebă Aris surprins.

— Aaa… nu. Doar am auzit mai multe legende de la un băiat când am vizitat cimitirul vechi, rosti, încercând să fie credibil.

— Înseamnă că te-ai întâlnit cu Arin. Băiatul care este dascăl. Probabil că a auzit legendele de la părintele cel bătrân, rosti trăgând o concluzie.

— Da. M-am întâlnit cu acel băiat, spuse repede, agățându-se de spusele lui.

Se depărtă rapid de tablou și ieși din cameră, pornind spre scările care duceau la etaj, fără a-l mai aștepta și pe celălalt. Aproape îi venea să își dea palme pentru prostia comisă, hotărât să fie mai atent în continuarea vizitei.

— Poți sta mai încet, nu este nevoie să te grăbești așa, rosti Aris, pornind după el.
Pot aștepta să vezi totul, fiindcă nu îmi este atât de foame, continuă, crezând că acesta era motivul grabei.

Jaden încetini și rămase pe palier privind șirul de camere. Parcă îi era și frică să intre în dormitorul lui Antony, știind ce se întâmplase când îl văzuse data trecută.

— Cum am spus și atunci când erau turiști, dormitoarele au suferit modificări mai mari din cauza confortului dorit de proprietarii care au urmat, îl lămuri Aris.

— Tu… ai crescut aici? întrebă privindu-l.

Inspiră adânc și porni spre camera care îl făcuse să leșine. Toate ușile erau deschise, așa că rămase în prag, privind de acolo încăperea.

— Ești în regulă? întrebă celălalt, rămânând în spatele lui, făcând referire la ziua când îi leșinase în brațe.

Dădu din cap ca răspuns, iar privirea îi căzu iar pe căluțul sculptat.

— Aris, eu am să plec! strigă un bărbat de la marginea treptelor.

Jaden auzea în fundal vocile celor doi și, prinzând curaj, intră în cameră cu privirea ațintită în continuare pe statueta lui Moon.

Întinse degetele tremurânde și prinse între ele acea bucățică de lemn care rezistase timpului. Probabil următorului proprietar al camerei îi plăcuse și hotărâse să o păstreze, fără a ști câte sentimente și trăiri erau întipărite în fiecare cioplitură.

— Scuză-mă că te-am lăsat singur, rosti Aris, intrând în cameră.
Cel care se ocupă de supravegherea video și pază a plecat.
Chiar atât de mult îți place acest căluț?

Nu răspunse, simțind un nod în gât și încercând din toate puterile să oprească lacrimile.

— Wau… făcu Aris, luând statueta.
Mi se pare mie sau acestea sunt două litere?
Seamănă cu un A și un J.
Ce chestie… Sunt asemeni inițialelor noastre.
Ai văzut?

— Da. Dar… nu cred că sunt inițialele numelor noastre, șopti Jaden.

— Este prima dată când o privesc mai atent. Oare A-ul ar putea fi de la Antony?
J-ul o fi inițiala unei iubite! Iar acesta ar putea fi un cadou pentru el!

— Sigur așa este, șopti Jaden.

Numai că acel cadou fusese oferit de un iubit, nu de o iubită, rosti în gând.