Tăcerea învăluia camera, iar bărbatul care stătea întins în pat, cu brațul stâng ridicat, acoperindu-și ochii, părea că doarme profund.
Doar că nu era deloc așa. Gândurile îi asaltau mintea, făcându-l câteodată chiar să scrâșnească din dinți.
Nu erau gânduri legate de accidentul suferit cu o săptămână în urmă, ci erau gânduri legate de noaptea de dinaintea lui.
Avusese o săptămână încărcată, cu tot felul de probleme. De la ieșirea din spital până la administrarea conacului.
Evident că, în starea actuală, nu își putea face treaba de ghid, așa că făcuse un fel de schimb cu bărbatul care se ocupa de pază și de camerele de supraveghere. Preluase el această sarcină, în schimb celălalt începuse să se ocupe de bilete și de buna funcționare a vizitelor, iar Martin preluase funcția de ghid.
Dacă pe plan profesional reușise să aranjeze lucrurile, nu același lucru putea spune și despre partea emoțională a vieții.
Adevărul era că încă se simțea nesigur în privința trăirilor care își făcuseră loc în gândurile lui.
Acea parte a raționalului care îl făcea să analizeze și să întoarcă pe toate părțile discuția avută în acea seară.
Îl iubea pe Jaden. Acest fapt era de netăgăduit. Numai că tot ce aflase atunci încă îi dădea o stare de nervozitate.
Cum ziua fusese una liniștită, iar capul nu îi mai dădea dureri, se hotărî să analizeze pas cu pas toată relația lor. Dar, mai mult, să analizeze unele întâmplări pe care le trecuse cu vederea, fără a le da importanță.
Iar aceste întâmplări simțea că erau foarte relevante pentru o analiză corectă și pertinentă.
Cu o zi în urmă, merse în cimitirul vechi și vizitase mormântul lui Antony. Stătuse în fața acelei pietre spălate de ploi și vânturi, peste care trecuseră o sută și ceva de ani.
Privise în tăcere și analizase ce spusese Jaden și ce i se întâmplase.
După aceea merse la celălalt mormânt. Acesta nu era la fel de impunător, iar crucea era un pic strâmbă.
Într-adevăr, Jessi murise la o săptămână după Antony.
Acum, când se gândea la inițialele încrustate pe căluțul de lemn, își putea da seama că ele se potriveau acelor nume.
Rememoră prima întâlnire cu Jaden și acel prim contact vizual care îl lăsase cu un sentiment profund de apropiere. Simțea și acum acea clipă când îl prinse în brațe. Nici măcar o clipă nu se gândise să îl ducă pe una dintre băncile de la parterul conacului. Pur și simplu, pașii îl duseră instinctiv la el acasă.
Privirea îndurerată și chipul palid i se strecurară parcă până în adâncul sufletului, făcându-l să simtă toată acea deznădejde.
Despărțirea îi lăsase un dor neexplicabil în întreaga-i ființă. Iar salvarea unei revederi venise pe neașteptate, din cauza pisicii pe care o adăpostise.
Lăsă brațul în jos și ridică capul, privind mica pufoșenie care se cuibărise lângă el. Celălalt dormea pe același fotoliu unde mama lor se hotărâse să îi aducă pe lume. Întinse mâna și îi mângâie căpșorul, făcându-l pe pufos să toarcă și să se ghemuiască mai bine lângă el.
Cu un mic zâmbet în colțul buzelor, se reîntoarse la analiza întâmplărilor. Un gând răzleț îi aduse în atenție Grota Ursului și acel vis ciudat pe care îl avusese. Nici acum nu era prea sigur că era vorba despre acel loc. Pur și simplu, acolo îl dusese gândul întâmplării.
Băiatul cu care făcea dragoste în visul lui nu era Jaden și, totuși, toate simțirile până în străfundul ființei îl făceau să simtă că este el.
Acum, după ce făcuse dragoste cu Jaden, știa sigur că acel băiat din timpuri apuse, care i se dăruise pentru prima dată lângă focul care le încălzea trupurile, pe acea pătură cu miros de cal, era el.
După aceea, toate acele priviri care păreau că îl studiază, până la întâmplarea de la fermă, unde mirosurile și atmosfera îi aduseră în suflet un dor nebun, de parcă se întorsese acasă.
Mângâierea acelui cal cu piele fină, fără ezitare, și momentul când rostise „te-am găsit”, privindu-l pe Jaden, îi strecuraseră în suflet o mare ușurare.
Acel „te-am găsit”, rostit ca o șoaptă, știa acum că nu se referea la acea clipă. Cuvintele veneau din ani de căutări și dor.
Se ridică din pat, atent să nu deranjeze motănelul, și porni spre bucătărie.
Încă mai avea bandajul la mână, așa că nu prea putea să facă mare lucru cu ea, mai ales că era mâna dreaptă. Cel mai mare chin era când trebuia să facă baie. Fiindcă nici pansamentul de la cap nu trebuia să îl ude, ținând cont că avea pielea cusută cu trei fire.
Ajunsese să se spele la chiuvetă și să se șteargă.
Într-o seară, când se ocupa cu această îndeletnicire, îi apărură în gând oameni din trecut pentru care acesta era un mod de viață.
Oricum, când avea să scape de toate bandajele, își dorea să stea o oră în cada de la conac, care era încă în stare de funcționare.
În casa unde stătea nu avea decât duș.
Iar un gând răzleț, care îl duse spre trecut, îl făcu să realizeze asta dând drumul aparatului de cafea.
De când îl întâlnise pe Jaden, simțise o legătură stranie cu trecutul, dar în același timp și o legătură puternică. Ca să nu mai pună la socoteală că însuși chipul lui avea legătură cu trecutul. Și nu cu un trecut oarecare, ci cu însuși Antony.
Tocmai când ducea ceașca la gură, auzi ușa de la intrare.
— Bună, îl salutară Cesima și Robin.
— Mmm… miroase a cafea, întrebă Robin, adulmecând aerul, asemeni unui câine în căutare de trufe.
— Nu știam că veniți, așa că am făcut doar pentru mine, le spuse arătând spre propria cană. — Ces, vrei și tu? întrebă, pornind aparatul.
— Nu. Mulțumesc, la mine ceaiul de dimineață este suficient.
— Am venit să îți aducem mâncare. Andin ne-a atenționat de două ori să nu cumva să uităm. Mănânci acum sau o pun în frigider?
— Pune-o în frigider. Deocamdată nu îmi este foame, o rugă, mulțumindu-i. — Cum se simte soția lui?
— Bine. Se pare că bebelușul o să vină pe lume la termen, îl informă Robin.
După ce luă și Robin cana cu cafea, merseră în living.
Aris se așeză pe un fotoliu, iar băiatul și fata pe canapea. Îi învălui tăcerea, de parcă atunci s-ar fi văzut pentru prima oară.
El voia să întrebe, dar se abținea, iar ceilalți nu îndrăzneau, fiind martorii ultimelor întâmplări.
— Aris… am venit să îți aducem mâncare, dar și pentru că vrem să vorbim cu tine, începu Cesima, cu voce hotărâtă.
— Știm că atunci când ai ieșit din spital i-ai spus lui Jaden că vrei să te gândești, numai că… el suferă foarte mult.
— Și eu sufăr și îmi este dor de el. Dar îmi trebuia un timp pentru a înțelege toată această… poveste, spuse sincer.
— Amândoi vrem să ne lași să îți spunem și punctul nostru de vedere, îi ceru și Robin.
— De altfel, Jaden era hotărât să îți împărtășească toată acea întâmplare stranie, dar nu avea curajul necesar. Dacă nu era întâmplarea cu accidentul, în acest weekend voiam să venim aici și să vorbim cu tine.
— Vă dați seama că tot ce mi-a spus pentru mine a sunat a fantezie! Cel puțin în acel moment, așa am perceput totul, le spuse privind cana din fața lui, așezată pe masa joasă.
— Nu este o fantezie. Este exact ce a trăit, iar ce ți-a spus atunci nu este toată povestea.
— Noi nu vrem să o continuăm. Acest lucru îl poate face doar el.
— Noi vrem să îți spunem că am fost martori la toată scena cu hipnoza. Am văzut cât de oribil s-a simțit când și-a revenit. Pur și simplu nu voia să accepte acea întoarcere. Mai târziu, când ne-a povestit, am înțeles totul. Dar mai mult decât atât, l-am crezut, încercă Cesima să îi explice o parte din poveste.
— Crede-mă că nici eu nu sunt un mare fan al chestiilor astea cu hipnoza, magia sau mai știu eu ce, dar… atunci am înțeles că sunt totuși lucruri care nu pot fi explicate, îl asigură și Robin.
— În zilele astea în care am vrut să fiu singur, m-am gândit la anumite întâmplări pe care le-am trăit de când l-am cunoscut pe Jaden, recunoscu în fața lor.
— Ai simțit și tu anumite chestii? întrebă fata, privindu-l cu ochii ei mari, plini de speranță.
— La unele nu am dat importanță, iar la altele au fost întrebări de moment.
— Acum, analizând și punând totul cap la cap, mi-am dat seama că toate sunt un fel de completări trăite din perspectiva cealaltă, spuse ca o concluzie a tot ce analizase în aceste zile.
— Vrei să spui că… cealaltă perspectivă este… Antony? întrebă fata, aproape silabisind cuvintele.
Chiar și Robin rămase privindu-l fără să clipească.
— Așa cred, confirmă.
Ridică cana de cafea și, după ce privi lichidul maroniu o clipă, luă o gură, dar fără a-i simți măcar gustul. Gestul parcă era unul mecanic, doar pentru a lăsa loc gândurilor să se așeze.
— Îți dai seama că tu și Jaden ați putea fi reîncarnarea lor? spuse fata, cu un fel de premoniție.
— Amândoi trebuie să stați de vorbă și să corelați tot ce ai simțit tu cu tot ce a trăit el. Doar în acest fel o să puteți înțelege amândoi toată întâmplarea, îl sfătui Robin. — Iar după aceea…
Din nou se așternu tăcerea între ei, doar că acum era un fel de reflecție între trecut și prezent.
