Înaintarea planului
Spitalul nu dormea niciodată. Nici în nopțile târzii, nici în clipele de singurătate. Nici în cele în care viața atârna de un fir, nici în cele în care o veste schimba totul.
Ușile mari de sticlă se deschiseră cu un oftat mecanic, iar Matteo și Ronan pășiră în interior. Lumina rece, halucinant de curată, mușca din umbrele adânci de sub ochii lor.
Nimeni nu rostea nimic. Nu era nevoie.
Ronan își îndesă mâinile în buzunarele jachetei negre și lăsă privirea să-i alunece spre Matteo, care mergea câțiva pași înainte. Era drept. Era sigur pe el. Dar mersul îi trăda o grabă abia stăpânită ca și cum fiecare secundă în plus ar fi putut dărâma echilibrul fragil pe care începuseră să-l construiască.
Salonul era la etajul doi. Liftul urcă lent, iar liniștea dintre ei era densă, dar caldă. O înțelegere mută.
Ajunși în fața camerei, Matteo ciocăni ușor și, fără să aștepte răspuns, apăsă pe clanță.
Rachel stătea în pat, sprijinită de perne albe, cu o perfuzie agățată de stativul metalic. Avea părul prins neglijent la spate, ochii obosiți, pielea palidă. Dar în acea lumină albă, Matteo o privi ca pe o femeie care merita să fie salvată.
– Rachel… șopti el și se apropie.
Fără să spună nimic, se aplecă și o luă în brațe, cu o blândețe pe care doar Matteo o putea avea în felul acela. O ținu strâns, ca și cum prin acea îmbrățișare voia să-i spună că toate durerile ei nu vor fi uitate. Că nu era singură. Că de acum încolo, avea un sprijin real.
–Nu ești singură… și n-o să fii niciodată, rosti el cu voce scăzută, iar Rachel își strânse degetele în tricoul lui, lăsând lacrimile să curgă fără rușine.
Când se desprinse ușor de ea, Matteo făcu un pas înapoi. Își ridică privirea spre Ronan. O secundă. Atât dură schimbul lor de priviri. Dar în acea secundă… un întreg plan nespus se strecură între ei.
Complicitate.
Hotărâre.
Foc tăcut.
Ronan încuviință scurt, apoi păși spre fereastră și trase discret storurile.
– Rachel, rosti Matteo din nou, de data asta cu o tonalitate diferită, mai joasă, mai profundă.
–Trebuie să discutăm cu tine…
Rachel își șterse obrazul și își ridică privirea din așternuturi.
Matteo închise încet ușa, lăsând-o să alunece în spate până când un clic înfundat pecetlui spațiul în care urma să se spună tot ce trebuia spus.
Ce s-a discutat acolo… va rămâne doar între ei.
Dar liniștea de după… avea să schimbe totul.
***
Spitalul își consuma începutul de zi într-un ritm bine cunoscut: pași grăbiți pe linoleum, foșnete de halate albe, circuite de monitoare și râsete stinse între asistente.
Daniel intră pe holul principal cu pașii calculați și umerii drepți, ca un om care nu doar că știa fiecare colț al acelei clădiri, dar și purta pe el ani de greutate profesională și personală.
– Bună dimineața, domnule doctor! zâmbi o tânără asistentă de la recepție, împingând ușor un cărucior cu fișe.
– Bună, Emily.
– Cafeaua la aparat nu mai e bună! Aveți grijă! rosti alta din lateral, iar Daniel ridică sprânceana cu o mimă ironică:
– Atunci e o dimineață cu adevărat grea.
Pe colț, exact în fața sălii de briefing, apăru Tina , asistenta-șefă a secției de cardiologie. O femeie cu o coadă prinsă strâns în spate, privire ageră și o energie debordantă chiar și la șapte dimineața. Într-o mână avea o doză de cafea rece „Black Thunder”, iar în cealaltă o colecție imposibilă de dosare și analize.
– Șefu! Fix la timp! anunță ea teatral, ca într-o piesă de teatru în care doar ea avea replici.
– Avem un caz rar, un băiat de 12 ani cu o mutație congenitală…, trimis de la Zurich. Dar mai întâi…
Îi întinse doza cu un zâmbet larg.
– Pentru moral. Cafea. Și vestea cea mare.
–Veste? întrebă Daniel în timp ce accepta cutia, derutat.
– Desigur! Cum e Ronan? Și… iubita lui? Aaa, și mai ales: felicitări, bunicule! rosti zglobie, ridicând ușor din sprâncene.
Timpul se opri. La propriu. Pentru Daniel, lumea parcă îngheță o secundă.
–Bunic…? șopti, și pentru prima oară în viață, vocea îi sună ca a unui om care nu pricepea nimic din propria realitate.
–Da! Fiul tău e sus, la etajul doi, cu logodnica lui care… Tina făcu o pauză dramatică și mimă un abdomen bombat.
–Este….însărcinată.
Îi aruncă dosarele în brațe și păși mai departe ca și cum abia anunțase că afară plouă.
Daniel nu mai auzi nimic. În spatele lui se vorbea, o asistentă râdea în telefon, un pacient cerea apă. Dar pentru el, totul era zgomot de fundal în timp ce apăsa butonul liftului cu o precizie rece.
– Mergi singură, Tina, rosti fără s-o privească, când ea făcu un pas spre el.
– Aha, domnule doctor, zâmbi Tina cu o clipire complice, întorcându-se spre post, mormăind pentru sine…
–Mda, reacție clasică de viitor bunic în negare…
Ușile liftului se închiseră ușor. Daniel urca.
Și cu fiecare etaj, inima lui începea să bată mai tare.
Bătaia discretă în ușă fusese aproape timidă, un gest rar pentru Daniel, dar necesar. Nu era acolo ca medic, ci ca tată și, poate, ceva mai mult.
– Intră tată… se auzi vocea lui Ronan, calmă, dar cu o notă clară de așteptare în ton.
Daniel apăsă clanța, intră și închise ușa în urma lui, ca și cum gestul ar fi sigilat o conversație pe care nu era sigur că e pregătit să o aibă. Privirea i se opri imediat asupra lui Rachel, care stătea pe patul de spital, cu mâinile împreunate și cu un zâmbet cald dar și misterios în colțul buzelor.
– Voi… am… eu… începu Daniel, dar cuvintele se blocară undeva între șoc, încercarea de a părea relaxat și o urmă de tatonare.
–Vrei să afli dacă într-adevăr vei deveni bunic? întrebă Ronan, ridicând o sprânceană și zâmbind cu un aer jucăuș, dar vag defensiv. Fusese prima oară în zilele acelea când părea ușor mai relaxat.
– Da, interveni Rachel calm, cu o voce cristalină.
–Veți deveni bunici, domnule….
Daniel clipi. Încet. Încă o dată.
–Cum…? izbucni el, reflex, iar când Ronan își arcui din nou sprâncenele, ironia din privire era imposibil de ignorat.
– Serios, tată? Chiar ai întrebat cum?
Daniel își trecu o mână peste față, jenat de propria reacție.
– Sunt… sunt atât de confuz încât nu știu ce întreb.
– E în regulă, îl liniști Rachel.
–Știu că e mult. Și… probabil că vestea a venit într-un moment în care aveți deja destule pe cap.
– Mmm… oftă Daniel, apoi își îndreptă spatele și își recăpătă tonul de bărbat echilibrat.
–Ron, fiule… noi doi am purtat o discuție acum câteva zile, în birou.
–Știu. Și ai avut dreptate, tată, răspunse Ronan, schimbând tonul într-unul mai grav.
–Despre tot.
În privirea lui era un strat de subînțeles pe care Daniel îl recunoscu imediat. Discuția aceea despre Matteo. Despre imposibilul moral, dar inevitabilul emoțional.
– Eu și Rachel… continuă Ronan, întorcându-se către tânăra de pe pat
– Am avut o perioadă scurtă de despărțire. Poate prea scurtă pentru a ne înțelege pe noi înșine. Dar vrem să fim o echipă. Mai ales acum…
Rachel zâmbi și îi strânse mâna.
– Vrem să fim părinți buni. Să creștem un copil într-o familie care, nu va fi lipsită de iubire.
Daniel rămase nemișcat pentru o clipă. Apoi, aproape instinctiv, privi spre Ronan când acesta rosti cu voce joasă, dar clară:
– Tu vei fi bunic, Hellen va fi bunică… și Matteo…
O pauză ușoară.
– …Matteo va fi unchi.
Privirea i se fixă pe fața tatălui său.
Pentru o clipă, nimeni nu vorbi.
Apoi Daniel oftă și dădu din cap încet, aproape imperceptibil, îi privi lung, se apropie și, într-un gest rar, îi puse mâna pe umăr lui Ronan.
– Voi fi acolo. Pentru voi. Pentru copil…voi deveni bunic…. Dumnezeule!!! spuse cu un zâmbet cald pe buze
Daniel o îmbrățișă strâns pe Rachel. Pentru prima oară după mult timp, zâmbetul lui nu era forțat. Era un zâmbet de viitor socru, un viitor bunic, un bărbat care simțea că în sfârșit lumea nu se mai destramă în jurul lui, ci începe, în pași mici, să se reașeze.
– Felicitări, draga mea, îi șopti cald, atingându-i părul cu o mână ocrotitoare.
Apoi se întoarse din nou spre Ronan. Îl strânse în brațe cu putere, bătându-l pe spate cu o mândrie greu de ascuns.
–Sunt mândru de tine, fiule. Ai făcut o alegere frumoasă.
Ronan nu spuse nimic. Zâmbi vag, dar nu opuse gestului nicio rezistență. Doar că ochii lui nu zâmbeau la fel. Daniel observă, dar nu spuse nimic.
Când ieși din cameră, mersul îi era drept, dar gândurile… răvășite. Coborî încet scările până în holul principal, salută din priviri asistentele și intră în biroul său de la etajul întâi.
Închise ușa încet. Se sprijini de ea, ca și cum întreaga greutate a ultimelor zile l-ar fi ajuns din urmă abia atunci.
Se așeză la birou și își lăsă fruntea în palmă.
“Ronan îmi spusese… că îl iubește pe Matteo.”
Se strânse în sinea lui la acel gând. Nu pentru că ar fi avut ceva împotriva iubirii dintre doi bărbați, nu, el era un om educat, un medic, un tată care văzuse destule. Dar faptul că era vorba despre Matteo, fiul soției sale… copilul care creștea sub acoperișul său… și Ronan, propriul lui fiu… făcea totul prea greu de digerat.
Și totuși, astăzi, aceeași voce care cu doar câteva zile în urmă îi spusese „îl iubesc pe Matteo”, acum îi spusese „voi fi tată”. Alături de Rachel.
Poate… poate că lucrurile se așezaseră singure. Poate că viața, în mod ironic, pusese ordine acolo unde iubirea nu avusese cum să înflorească.
Daniel oftă adânc. Simțea cum ceva din interiorul lui se liniștea. Poate, doar poate, Ronan și Matteo înțeleseseră că ceea ce simțeau nu putea fi dus mai departe. Nu într-o familie atât de complicată. Nu într-un echilibru deja greu de menținut.
„Poate că au înțeles. Și au ales alt drum… fiecare,” gândi Daniel, lăsându-și capul pe spătarul scaunului, privind în tavan.
Un zâmbet ușor îi miji pe chip.
Vor fi o familie.
Fără drame.
În sfârșit.
Se ridică în picioare, trase aer în piept și își privi reflexia în geamul întunecat al bibliotecii. Da. O nouă etapă începea.
Interesant plan Sa vedem unde duce.Multumesc