Gorgona Medusa-Capitolul 12

Tulburări

Când  începuse totul, în clasă mirosea a cretă, a mere tăiate pentru pauza mică și a spaimă.

Bărbatul furios  intrase cu zece minute înainte de sfârșitul orei de matematică, cu haina descheiată prea brutal și cu o privire tulbure.  Profesoara o recunoscuse imediat drept pericol înainte ca mintea să-i pună nume. Avea obrazul roșu de alcool, barba de două zile și mersul acela în care furia se amestecă cu dezechilibrul. Sub haină i se vedea, legat stângaci în jurul trunchiului, dispozitivul improvizat al cărui aspect era suficient de convingător încât să înghețe sângele oricui. În mâna dreaptă ținea o telecomandă neagră.

Copiii nu înțeleseseră tot din prima. Unii rămăseseră în bănci, alții se ridicaseră pe jumătate, iar învățătoarea apucase doar să spună cu o voce neobișnuit de calmă să se așeze fiecare la locul lui, înainte ca bărbatul să lovească catedra cu palma și să urle.

– Nimeni nu iese! Nimeni! Dacă băiatul meu nu e reprimit în școala asta, vă jur că plecăm toți de aici bucăți!

Apoi trăsese perdelele groase, izolante, transformând clasa într-o cutie opacă, și baricadase uşa cu două bănci răsturnate. Profesoara încerca acum să le vorbească elevilor pe un ton cuminte, cu ochii prea larg deschiși și cu palmele strânse în poală. Două fetițe plângeau fără zgomot, un băiat își sugea spasmodic colțul mânecii, iar ceilalți priveau când la bărbatul cu bomba, când la telecomanda din mâna lui, ca și cum acolo ar fi stat însăși forma morții.

Directorul școlii ieșise alb ca varul pe poarta principală cu două minute înainte de sosirea primei echipe Phalanx.

Curtea școlii se umpluse de vehicule într-o ordine precisă, însă tensiunea era prea mare ca să mai semene cu un protocol obișnuit. Sirenele se opriseră una câte una, iar Titan coborâse din mașină cu aceeași liniște care părea imposibilă în asemenea momente. Își trecuse din mers privirea peste clădire, peste geamurile clasei de la etajul al doilea acoperite complet de perdele, peste perimetrul deja blocat și peste directorul care aproape alerga spre el.

– Clasa a șasea B, spuse acesta fără să mai salute.

-Sunt douăzeci și trei de copii înăuntru și profesoara de matematică. Bărbatul cu bomba e tatăl unui băiat exmatriculat în urmă cu trei săptămâni. A băut, cred că a băut foarte mult. Vrea anularea exmatriculării, acte semnate, bursă pentru copil și scuze publice de la școală și inspectorat. A spus că n-a venit după promisiuni, ci după hârtii.

Titan îl asculta deja în timp ce ridică discret o mână spre Greg și Pete, trimițându-i din gest pe poziții. Geniștii se desfășurară mai în spate, lunetistul fusese deja urcat pe acoperișul unei clădiri de birouri lipite de gardul lateral, însă după două minute de observare verdictul ajunse în cască, sec și enervant.

– N-am imagine, spuse vocea lunetistului.

-Omul a tras toate perdelele. Material gros, de izolație fonică. Nu prind nimic nici la termal cât timp sunt atâția copii grupați în interior.

Titan ridică privirea spre etajul al doilea. Ferestrele păreau oarbe.

– Numele tatălui?

– Cha Don, răspunse directorul.

-Fiul lui, Top, 13 ani, a fost exmatriculat după ce a lovit un coleg cu o rangă adusă de acasă. Am urmat procedura. Vă jur că am urmat procedura.

Titan nu-l mai asculta complet. Pentru el problema nu mai era ce meritase sau nu băiatul. Problema era că în spatele unei uși baricadate se afla un om instabil, alcoolizat, cu un dispozitiv potențial exploziv legat de corp și cu douăzeci și trei de copii a căror frică creștea de la minut la minut.

Se apropie de coridorul etajului, unde o echipă își stabilise deja punctul de criză, și ceru imediat legătura directă cu sala. În interior exista un telefon fix pe catedră, iar după câteva secunde de apel prelung răspunse, în loc de un salut, răsuflarea haotică a bărbatului.

–Cine e?

Titan vorbi calm, fără difuzor, dar suficient de tare încât vocea lui să treacă prin agitația din încăpere.

– Sunt comandantul Titan Hata. Nimeni nu va intra peste tine cât timp vorbim. Vreau doar să mă asigur că toți copiii respiră și că nu faci o greșeală care nu mai poate fi întoarsă.

Se auzi o izbire, poate a unei bănci împinse cu piciorul, apoi râsul scurt și dezechilibrat al bărbatului.

– Toți vor să mă facă nebun. Ăsta e jocul vostru. L-ați distrus pe băiatul meu și după aia mă numiți nebun.

– Nu te-am numit așa, spuse Titan.

– Ți-am spus doar că vreau să ieșim de aici fără morți.

– Eu vreau acte. Vreau anularea exmatriculării. Vreau bursă. Vreau semnături. Vreau să vină directorul aici cu hârtiile. Nu plec până nu le am.

Titan se așeză pe vine lângă perete, cu spatele perfect drept, în timp ce Zeus, câțiva pași mai în spate, îl privea cu atenția aceea specifică omului care știe că următoarele minute pot schimba tot.- , spuse Titan, spune-mi ceva simplu.

-Domnule, spune-mi ceva simplu. Copiii sunt toți întregi?

– Deocamdată, mârâi celălalt.

– Înseamnă că încă alegi. Asta e bine. Un om care a încetat să aleagă nu mai vorbește la telefon. Tu vorbești. Asta înseamnă că mai am cum să ajung la tine.

– Nu încerca să mă prostești cu psihologia ta. Îl vreau pe director. Îl vreau pe inspector. Îl vreau pe avocatul meu și vreau camere de televiziune. Dacă nu, apăs.

Din clasă se auzi plânsul scurt al unui copil, imediat urmat de vocea profesoarei, blândă până la durere.

– E în regulă, dragule. Respiră. Uită-te la mine. Numărăm împreună.

Titan închise pentru o secundă ochii.

– Domnule, ascultă-mă. Directorul semnează acte într-un birou, nu sub telecomandă. Dacă vrei o soluție reală, trebuie să-mi dai ceva cu care să lucrez. Lasă cel puțin doi copii să iasă. O fac în liniște, fără camere, fără să se apropie nimeni de ușă. Asta îmi arată că pot negocia cu tine.

– Nimeni nu iese!

– Atunci ești aici doar ca să sperii niște copii care n-au nicio legătură cu fiul tău.

Telefonul rămase tăcut o clipă.

Când Chao Don vorbi din nou, glasul îi era și mai aspru.

– Au legătură. Toți au legătură. Toți au râs. Toți au auzit. Toată școala a știut că băiatul meu e dat afară. Au făcut din el gunoi. I-ați luat tot.

– Și crezi că, dacă le iei și lor tot, ceva se repară?

Bărbatul respiră greu. Titan auzea, printre cuvinte, alcoolul, rușinea, umilința veche și mintea care aluneca.

– Nu vreau promisiuni… vreau hârtii… cu ștampilă… și bursă. Băiatul meu n-o să ajungă pe stradă pentru că niște ipocriți s-au speriat de o bătaie.

– Atunci fă-mi loc să aduc hârtia în clădire, spuse Titan. Dar înainte de asta vreau să vorbesc cu profesoara.

– Nu.

– Cu un copil, atunci. Doar să știu că respiră cu toții.

– Nu!

Un zgomot ascuțit de scaun târât pe gresie făcu mai mulți agenți să ridice instinctiv armele, iar Titan rămase singurul care nu-și schimbă tonul.

– Domnule, dacă continui să urli la ei, unul dintre copii va face un atac de panică și atunci nu o să mai ai o clasă sub control, ci o avalanșă. Ești sigur că vrei asta cu o bombă pe tine?

Liniștea care urmă fu scurtă și plină de respirații. Din obicei sau din disperare, Titan mai dădu o dată șansa negocierii.

– Spune-mi măcar numele fiului tău.

– Top.

 -Atunci gândește-te măcar ce va spune băiatul tău dacă va afla ce faci azi.

La capătul celălalt se auzi o înjurătură, apoi hârtia sau un obiect trântit de perete.

– Nu-mi mai pomeni băiatul! Nu-l folosi!

Titan își duse două degete la cască, ascultând simultan șoaptele geniștilor, raportul lunetistului și respirația agitată din telefon. Situația se strângea, iar plânsul copiilor începea să iasă din nou la suprafață, de data aceasta mai mult, mai greu de acoperit chiar și prin ușa groasă.

Zeus, care până atunci urmărise schimbul fără să-l întrerupă,  se apropie și spuse foarte încet, aproape numai pentru Titan:

– Șef, dacă nu putem vedea înăuntru, îl pot face eu să tragă perdelele.

Titan nu se uită imediat la el.

– Nu.

– Ascultați-mă.

– Am spus nu.

Zeus se apropie încă un pas, suficient cât vocile răgușite ale copiilor din spatele ușii să îi lovească mai clar pe amândoi.

– Clasa e la al doilea etaj, fațadă întreagă de sticlă. Dacă apare cineva în afara geamului, omul va trage perdeaua fie și numai să înjure. O secundă ne ajunge.

Titan se întoarse atunci spre el, rece și tăios.

– O secundă care te lasă suspendat în aer în fața unui om cu bombă și telecomandă. Nu e o idee bună. E o tentativă de sinucidere mascată ca inițiativă.

Din clasă izbucni deodată un cor de țipete. Un scaun căzu. Chao Don urla ceva imposibil de înțeles, iar vocea profesoarei încerca să acopere panica fără să mai reușească.

Zeus nu clipi.

– Dacă mai stăm, o ia razna complet.

Titan strânse maxilarul. Fiecare secundă îi confirma ce nu voia să accepte. Lunetistul nu avea unghi. Negocierile ajunseseră în zona în care același om repeta aceleași pretenții fără să lase nicio fisură. Iar copiii începuseră să se rupă psihic în interior.

Zeus vorbi din nou, cu calmul acela enervant și frumos pe care îl avea înainte să facă ceva absurd.

– O firmă de întreținere a fațadelor se poate mobiliza în zece minute dacă le deschideți drumul. O nacelă articulată ajunge lejer la al doilea etaj. Mă echipați, mă coborâți și încep să fac zgomot. Nu trebuie să-l provoc. Trebuie doar să-i stric sentimentul că el controlează tot aerul din jurul clasei. Șef, dați-mi voie să o fac.

Greg, care ascultase cu brațele încrucișate și o expresie tot mai consternată, murmură:

– Evident că asta propune. Normal că asta propune…dementul borfaș…

Titan îl ignoră.

– Dacă trage în tine?

– Atunci va însemna că am fost un spălător de geamuri foarte dedicat.

– Zeus.

– Domnule comandant, spuse el, iar vocea i se domoli și mai tare.

-Dacă nu facem ceva acum, unul dintre copiii ăia se va prăbuși primul și el va crede că e începutul revoltei. Și atunci nu mai negociați nimic.

Titan îl privi o clipă lungă și, pentru cine l-ar fi cunoscut mai puțin, ar fi părut doar că evaluează o manevră. În realitate, în el se loveau simultan datoria, calculul, frica și un sentiment mult mai personal, mult mai dificil, pe care nu avea voie să-l lase să dea ordine în locul lui. Tremura de fapt pentru viața lui Zeus.

După un moment de reflecție, vorbi scurt:

– Să fie adusă firma.

Terenul din fața școlii fu eliberat într-o mișcare rapidă, iar o companie de întreținere a fațadelor, chemată de urgență de la un șantier apropiat, intră cu o autoutilitară portocalie echipată cu nacelă articulată. Brațul metalic, telescopic și împărțit în segmente flexibile, se desfășura de pe șasiu după fixarea stabilizatoarelor laterale, acele picioare hidraulice care se ancorau în asfalt și împiedicau balansul vehiculului când coșul urca în aer. În vârf se afla o platformă îngustă, de aluminiu, suficientă pentru un singur om și uneltele lui, prevăzută cu puncte de prindere pentru ham, sistem de oprire și lanț de siguranță.

Șeful de echipă, un bărbat bălan și uluit de ce i se cerea, deschise gura de două ori înainte să reușească să scoată ceva coerent.

– Domnilor… eu spăl geamuri, nu… nu fac teatru cu bombe.

– Azi faceți logistică pentru poliție, răspunse Pete.

Greg îl privi de sus până jos și pufni.

– Arăți ca un super-erou concediat de la Marvel[1] și angajat la curățenie.

Zeus ridică din umeri.

– Fiecare om are o chemare.

– Dacă mori cântând disco, zise Greg,

-…refuz să scriu raportul.

– Atunci îl va scrie Pete.

Pete îl examină și el, cu o groază amestecată cu amuzament.

– Eu voi scrie doar că a căzut la datorie și în dizgrația bunului gust.

În ciuda haosului, câțiva dintre agenți pufniră scurt. Tensiunea devenise atât de mare, încât orice urmă de ironie era prinsă din zbor ca aerul.

Titan era singurul care nu râdea.

Se apropie de Zeus pentru ultima verificare a prinderilor, iar degetele lui, oricât de scurte fură atingerile, rămaseră o clipă prea conștiente pe cataramele hamului de la piept. Apoi una dintre ele alunecă și se opri o clipă în dreptul inimii bărbatului nebun.

– Dacă simți că omul își schimbă tonul, cobori imediat, spuse el.

– Dacă simt că omul își schimbă tonul, probabil tocmai asta va trebui să evit, ca să vă deschidă perdeaua.

– Zeus.

Cadetul ridică privirea spre el și ceva din obrăznicia lui obișnuită se topi puțin.

– Vin înapoi, Șef, spuse cu voce foarte scăzută.

Titan ar fi vrut, pentru o clipă imposibilă, să-i apuce ceafa, să-l sărute și să-i interzică. În loc de asta, îi fixă încă o dată prinderea de umăr și se retrase.

– Ridicați-l.

Motorul hidraulic al nacelei porni cu un mârâit surd. Brațul metalic se desfășură, mai întâi lent, apoi cu o fluiditate surprinzătoare, ridicând coșul cu Zeus deasupra curții, spre fațada clasei de la etajul al doilea. Când ajunse la nivelul ferestrelor, bărbatul își sprijini genunchii ușor, preluă mișcarea și începu să frece geamul cu o concentrare exagerat de conștiincioasă.

Apoi, pentru că Zeus nu știa să facă nimic normal când avea ocazia să o ia razna în stil propriu, începu să cânte tare refrenul din Stayin’ Alive a lui BeeGees:

“Well, you can tell by the way I use my walk
I’m a woman’s man, no time to talk”[2]

Freca aspru și cânta cu o voce ușor pițigăiată.

“Ah, ha, ha, ha, stayin’ alive, stayin’ alive…”[3]

Greg închise ochii o secundă.

– Pe cuvântul meu că-l împușc eu înaintea lunetistului.

Pete, cu binoclul ridicat, șopti:

– Nu. Lasă-l. Dacă ăsta nu scoate un om din minți, nimic nu o va face.

Zeus lovea cadrul cu racleta, scutura exagerat buretele, lăsa apa să curgă în dâre groase și își continua concertul de unul singur, cu o inconștiență de artist ambulant. Făcea atât de mult zgomot, încât și un om perfect lucid ar fi tras draperia măcar ca să-l înjure.

În clasă, pe cealaltă parte a perdelei, Chao Don se opri din urlet în mijlocul unei propoziții.

– Ce dracu’ e asta?

În următoarea secundă, draperia fu smulsă într-o parte.

Lumina amiezii izbucni în interior, iar profilul bărbatului apăru clar, tăiat puternic pe fundalul clasei, cu telecomanda în mână și ura ieșindu-i pe gură înaintea cuvintelor.

– Hei! Hei, bă! Pleacă de aici!

Zeus se întoarse spre el ca și cum tocmai l-ar fi observat.

– Poftim?

– Pleacă de la geam! urlă bărbatul, cu ochii injectați și puroiul furiei urcându-i în tâmple.

-Pleacă sau te omor!

Zeus ridică racleta într-un gest resemnat.

– Domnule, eu sunt de la firmă. Dacă plec fără să termin partea de est, patronul mă omoară înaintea dumneavoastră și el nu negociază cu nimeni.

Don rămase blocat o jumătate de secundă, suficient cât câțiva agenți să înghită cu greu un râs isteric.

– Du-te dracului de aici! Am o bombă!

– Și eu am un program, fiecare cu necazul lui, zise Zeus. Zâmbind angelic.

– Te împușc!

– Nu cred că e în contract, răspunse Zeus, frecând în continuare geamul cu un profesionalism insultător.

– Mie mi s-a spus doar pete de ploaie și urme de mâini. Dacă dumneavoastră ați pus și bombă, asta e lucrare suplimentară și trebuie aprobată.

În căștile operative se auzi un grohăit sugrumat. Greg aproape se sufoca încercând să nu râdă, iar Pete șopti:

– Dacă supraviețuiește, îi dau eu diplomă de curățenie sub foc.

Don se apropie și mai mult de fereastră, gesticulând cu telecomanda.

– Ești prost? Eu țin aici o clasă întreagă! Dacă nu dispari, apăs!

– Dacă apăsați, tot murdar rămâne geamul, spuse Zeus cu o seninătate care părea o insultă în stare pură.

–Și eu pe asta sunt evaluat.

Titan urmărea scena cu toată ființa comprimată într-un singur punct. Lunetistul îi raporta șoptit că are linie, dar încă așteaptă un unghi curat. Învățătoarea era vizibilă doar fragmentar, tot aplecată în spatele unei bănci, copiii grupați departe de fereastră. Don, orbit de ridicolul prezenței de afară, continua să se expună.

– Pleacă! E ultima dată când îți spun!

– Nu pot, șefu’. Mi-ați văzut dumneavoastră foaia de parcurs? Eu dacă nu termin etajul doi, mă pune să refac și parterul. Iar la parter e soare. Mă prăjesc.

– Bă, eu ți-am spus că am bombă! Ești debil?

– Și eu v-am spus că am patron. Și da, mama zice în fiecare zi că sunt debil, deci o fi adevărat.

Don făcu un pas înainte, ridicând telecomanda instinctiv, iar gestul acela, prost și violent, îi deschise complet profilul. În căști, vocea lunetistului se schimbă.

– Acum.

Titan nu respiră.

– Foc.

Împușcătura nu explodă, ci tăie aerul de parcă cineva ar fi rupt o fâșie de metal invizibil. În secunda următoare geamul izbucni în fragmente albe și dure. Don căzu din cadru ca și cum i-ar fi fost scoasă pur și simplu coloana din ecuație, telecomanda zbură din mână și se lovi de tablă, iar bucăți fine de sticlă țâșniră spre exterior.

Zeus simți mai întâi zgârietura fierbinte, apoi înțepătura. Un ciob îi intră superficial în obraz, altul îi atinse marginea urechii stângi și sângele coborî imediat, cald și subțire, pe gât. O bucată mai mare percută bărbia. Simți cum jumătate din obraz îi era smuls și se clătină sub impactul de sticlă explodată.

– Zeus! izbucni Greg.

În același timp, echipa de asalt spărgea uşa. Titan intră printre primii, iar totul deveni înăuntru o viteză compactă de comenzi, plâns, copiii smulși din colțuri, învățătoarea prăbușindu-se pe genunchi imediat ce înțelese că mai respiră, geniștii năvălind spre corpul lui Don și spre dispozitivul de pe el.

Vestele electronice și cablurile fură preluate, telecomanda izolată, copiii scoși unii câte unul, iar în mai puțin de două minute haosul deveni doar o succesiune de respirații salvate.

Afară, nacela cobora deja, iar Zeus, încă în salopetă de spălător de geamuri și cu sângele curgându-i pe obraz, părea mai degrabă ofensat că îl ustură decât șocat de ce făcuse.

Titan ajunse la el exact când coșul atinsese asfaltul.

– Lăsați-mă să ghicesc, spuse Zeus, atingându-și ușor urechea.

-Raportul n-o să înceapă cu „excelent interpret de Bee Gees”.

Titan nu-i răspunse.

Îi apucă bărbia cu o mână fermă, verificând cioburile, iar privirea aceea joasă și întunecată îi spuse lui Zeus mai mult decât orice izbucnire.

– Doctor. Acum.

……………….

Doctorul de gardă de la clinica unității îl privi pe Zeus și închise ochii o secundă lungă. Părea un  om care se roagă la o formă abstractă de inteligență universală să-i dea alt pacient.

– Iar tu, spuse el în cele din urmă.

– Extraordinar. Unele persoane colecționează timbre. Tu colecționezi intrări teatrale.

Zeus se așeză pe patul de consultație, încă zâmbind de parcă tot drumul în ambulanță fusese o glumă bună.

– De data asta am venit și costumat.

Doctorul se apropie, ridică lampa mobilă și îi examinǎ urechea și obrazul.

– Costumat, da. Dacă te mai prezinți o dată astfel, te trec în fișă drept „ferăstrău uman”.

Titan stătea în picioare lângă perete, cu brațele încrucișate și fața complet închisă.

Doctorul îi aruncă o privire și, cum unii oameni se pot abține de la pâlpâirea unei lămpi, iar alții nu, exact așa nu se putea el abține de la glume.

– Aha, spuse. Și tot dumneavoastră l-ați adus aici. Interesant.

Titan vorbea doar cât trebuia.

– Scoateți cioburile.

– Le scot, comandante, stați liniștit. Însă, ca medic, am și eu obligații morale. De exemplu, să înțeleg contextul. Omul vine costumat în spălător de geamuri, plin de cioburi, dumneavoastră îl aduceți personal și vă uitați la el de parcă vreți în același timp să-l omorâți sau să-l înveliți tandru într-o pătură caldă. Așa că întreb responsabil: e partenerul dumneavoastră și, dacă da, nu jucați cumva niște jocuri mult prea sadice?

Zeus izbucni în râs atât de brusc, încât doctorului aproape că  îi scăpă pensa.

– Stați puțin, zise Zeus printre hohote.

– Dați-mi un minut, că mă doare când râd.

Titan îl fixă pe doctor cu o privire care ar fi putut îngheța un coridor întreg.

– Nu.

– Nu, la partener sau nu, la sadism? întrebă doctorul, impecabil de serios.

Zeus își șterse cu dosul palmei ochiul în care îi dăduseră lacrimile de râs.

– Domnule doctor, cred că la dumneavoastră consultul vine cu spectacol gratuit.

– Și la tine tratamentul vine cu abonament la urgențe, replică medicul.

-Ridică bărbia. Bun. Asta o să usture.

Extrase primele cioburi din obraz cu mișcare precisă, iar Zeus strânse din dinți doar o clipă.

– Frumos, continuă doctorul.

–Dacă flirtați așa, vă recomand ceva mai ieftin decât un lunetist și o fațadă de școală. O floare, de pildă. Funcționează minunat și produce mai puține lacerări.

– Doctore, spuse Titan, pe un ton care semăna cu avertismentul final dinaintea eclipsei.

Medicul ridică ambele mâini.

– În regulă, în regulă. Eu doar încerc să completez anamneza emoțională a lotului. Spune-mi, Zeus, a fost ideea ta sau a comandantului să te agăți de clădire cântând Bee Gees?

– A mea, recunoscu Zeus.

– Excelent. Atunci situația e și mai gravă decât părea la prima vedere. Comandante, vă felicit. Aveți în subordine un bărbat care transformă toate impulsurile sinucigașe în comedie muzicală.

Zeus râse din nou.

– Promit că data viitoare aleg ceva mai puțin extravagant, zise el.

-Poate o ușă rotativă sau un gard viu.

– Nu va exista data viitoare, spuse Titan rece.

Doctorul smulse alte cioburi, mult mai mici, de la marginea urechii.

– Ah, clasic. Asta spun toți partenerii posesivi imediat după incident. „Nu va exista data viitoare”, apoi se întorc după trei zile cu același pacient și cu o expresie mai tragică.

– Vă invit să vă concentrați pe ureche, spuse Titan.

– Mă concentrez, mă concentrez. Dar să știți că, din punctul meu de vedere, dacă domnul cadet mai vine încă o dată rupt artistic, o să vă dau pe amândoi la terapie de cuplu preventivă, chiar dacă negați până mâine.

Zeus ridică o sprânceană, încă amuzat.

– Terapiile de cuplu vin înainte sau după rapelul antitetanos?

– La voi, probabil simultan. Ține-te drept. Gata. Ăsta a fost ultimul.

Doctorul tamponă cu grijă sângele, aplică antiseptic și un plasture fin pe obraz, apoi fixa la marginea urechii un bandaj mic, mult prea cuminte pentru felul în care se produsese rana.

-Supraviețuiești, anunță el.

-Din păcate și pentru mine, pentru că începuse să-mi placă telenovela. Să nu te mai joci cu geamuri sparte două-trei zile.

– Și cu lunetiști, adăugă Zeus.

– Ah, da, și cu lunetiști, confirmă doctorul. E recomandare standard.
Titan se apropie.
– Ați terminat?
Doctorul îl măsură o secundă.
– Am terminat tratamentul, nu și lecția. Dacă vreți să-l certați, faceți-o afară. Dacă vreți să-l sărutați, vă rog tot afară. În cabinet păstrăm doar gesturi medicale.
De data aceasta chiar și Zeus izbucni din nou, Titan, însă, nu se schimbă deloc la față.
– Mulțumim, doctore.
– Cu mare plăcere. Reveniți oricând. De preferat separat.
………..
Zeus se așteptase să fie lăsat la centrală, să primească ordin de repaus și să fie uitat câteva ore până la următorul dezastru. În schimb, Titan îl urcă în mașina lui fără să-i ceară părerea și porni direct spre cartierul unde cadetul locuia.
– Știți că rănile sunt pe față, nu în orientarea spațială, nu? murmură Zeus după al treilea semafor.
– Știu și că ți s-a recomandat să nu conduci imediat după șoc și pierdere de sânge.
– Asta a sunat aproape afectuos.
– Nu te obișnui.
Zeus zâmbi singur, uitându-se pe geam.

Când mașina opri în fața unui bloc vechi, cu fațadă de beton spălat de ploi și cutii poștale zgâriate, Titan nu comentă nimic. Urcară două etaje pe scări pentru că liftul era blocat între niveluri ca un animal bătrân care renunțase la muncă, iar Zeus deschise ușa cu un aer ușor rușinat, deși nu i se potrivea.

Apartamentul era mic, simplu și atât de curat încât austeritatea lui devenea aproape tandră. Nu exista dezordine adevărată, doar semnele unei vieți trăite economic, cu puține obiecte și fără nimic inutil. Un cuier metalic, două perechi de pantofi aliniați perfect, o bucătărie îngustă, o masă pentru două persoane care probabil nu văzuse aproape niciodată două persoane așezate la ea, o canapea gri, o bibliotecă joasă cu câteva cărți tehnice, dosare, manuale de procedură, un singur ghiveci supraviețuitor pe pervaz și o lumină caldă care făcea locul, în mod surprinzător, primitor.

Titan intră două secunde mai târziu și rămase cu privirea pe peretele din living.

Acolo, într-o ramă modestă, era o fotografie veche cu Zeus copil, poate de cinci sau șase ani, cu genunchii juliți, părul nearanjat și un zâmbet sfâșiat de fericire pură în timp ce strângea în mână un camion de pompieri roșu, prea mare pentru degetele lui de atunci și totuși ținut ca pe o comoară. Alături se afla alta, mai rigidă, oficială, cu tatăl lui în uniformă de poliție, în timpul unei ceremonii de decorare pentru acte de bravură, drept, demn, cu privirea înspre un punct din viitor pe care nu apucase să-l trăiască.

Titan se opri în fața lor.
– El e… tata, spuse Zeus mai încet decât până atunci, iar în voce i se schimbase tot aerul.

-Fotografia a fost luată câteva săptămâni înainte de moartea lui într-o ambuscadă.
Titan nu răspunse imediat. Privirea lui rămase pe chipul bărbatului din fotografie, pe felul în care decorarea aceea oficială stătea acum într-un apartament mic, tâmplă peste tâmplă cu o copilărie lovită dar vie.
– Și jucăria camion de pompieri e cea pe care o porți tot timpul cu tine? întrebă el.
Un zâmbet scurt, aproape rușinat, trecu pe fața lui Zeus.
– Da.

Titan își întoarse încet capul spre el. Chiar nu voise să-i forțeze intimitatea exact în seara în care intrase pentru prima dată în acest loc atât de simplu și atât de limpede. Însă, fără să vrea, simțise iar acea strângere joasă din piept, pentru că acum îi vedea singurătatea nu doar imaginată, ci așezată obiect cu obiect, perete cu perete.
– Te descurci cu puțin, deși… se pare că tatăl tău vitreg e putred de bogat, nu e șeful concernului Medical Tech? întrebă el în cele din urmă.
Zeus ridică din umeri.
– Când n-ai avut prea multă iubire, puținul devine confortabil.

Titan îl privi. Obrazul îi era acum curat, doar cu plasturele mic și ridicol de discret pe lângă intensitatea întregii zile, barba cusută cu două copci și urechea bandajată. Toate acestea îi dădeau o vulnerabilitate ciudată, aproape adolescentină. Ar fi vrut să spună o mie de lucruri și nu putea spune niciunul dintre cele esențiale. Simțea nevoia imperioasă de a-l săruta, ca atunci, înainte de a urca pe zidul școlii. Și mai voia…oh…atât de mult voia să-l țină în brațe…măcar atât.

În schimb, făcu singurul lucru care îi ieșea când emoția devenea prea mare.
– Rămân să mâncăm împreună, spuse el pe un ton neutru.
Zeus îl privi ca și cum n-ar fi fost sigur că auzise bine.
– Aici…cu mine?
– Da, aici.
– Domnule comandant… eu… n-am nimic în casă.
Titan aruncă o privire scurtă spre bucătăria minusculă, spre frigiderul care părea suspect de gol și spre blatul pe care nu se afla decât un cuțit, o ceașcă și o sticlă de apă.
– Atunci voi face cumpărături. Și voi găti pentru tine. Ah…șiii…când suntem singuri, îmi poți spune Titan. Ia-mă la per tu, ca să nu cred că am deja 80 de ani.
– Chiar vreți să pierdeți timpul cu mine? Nu sunt  prea plăcut la întrevederi în doi. Sunt un solitar.
– Și eu, voi face cumpărături și mă întorc repede.

Zeus începu să râdă ușor, încă obosit, încă uimit.
– Tocmai v-ați …ăăă…te-ai decis să-mi invadezi bucătăria.
Titan luă cheile de pe măsuța de la intrare și le întoarse o dată între degete.
– Corectez. Tocmai salvez o bucătărie de la foamete.
– Și dacă îți spun că n-am nici măcar o tigaie bună?
– Atunci cumpăr una.

Se îndreptă spre ușă, iar Zeus îl urmă cu privirea, complet dezarmat de normalitatea imposibilă a scenei.
– Stai puțin, spuse.

– Titan…tu…chiar…chiar vorbești  serios.
Titan îl privi din prag.
– Foarte.
– Mergi la cumpărături pentru mine?
– Nu. Merg la cumpărături pentru că am decis că mâncăm împreună și pentru că ești în stare să-mi spui că ai acasă doar muștar și cafea.

Zeus clipi.
Apoi, ca un om surprins într-un teritoriu emoțional pentru care nu are hartă, nu mai găsi nicio replică bună.

– Odihnește-te cinci minute, spuse Titan.

–Nu atinge obrazul și nu scoate bandajul. Mă întorc imediat.

Ieși.
Ușa se închise.

Zeus rămase în mijlocul apartamentului cu gura ușor întredeschisă, privind spre locul prin care tocmai dispăruse comandantul, apoi spre fotografiile de pe perete, apoi spre bucătăria lui mică, care dintr-odată nu i se mai părea la fel de goală.

Își atinse fără să vrea plasturele de pe obraz, își aminti de mâna lui Titan sub bărbie, de furia tăcută din mașină, de felul în care spusese că rămâne să mănânce cu el, de parcă asta ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

Și, așezându-se încet pe canapea, cu un soi de liniște ciudată și caldă coborându-i în oase după cea mai haotică zi din ultima vreme, Zeus își recunoscu în tăcere un adevăr pe care nu știa încă să-l explice.

Se simțea bine în jurul lui Titan.

Atât de bine, încât asta îl neliniștea mai mult decât o nacelă ridicată la al doilea etaj, decât un geam spart și decât moartea urlată prin telefon.

Iar nelămurirea aceea, tocmai pentru că venea împreună cu o stare de pace, îl făcea să stea acum în propria lui casă ca un om care simte că viața tocmai i-a mutat mobilierul interior fără să-l întrebe.

Gândul lui se duse spre cineva care avea aceeași delicatețe…Favorit 1…

NOTA AUTOAREI

[1] Cel care a realizat Captain America

[2] „Îți dai seama după felul în care merg
Sunt genul de bărbat pe placul femeilor, n-am timp de vorbă.”

[3] Ah, ha, ha, ha, rămân în viață, rămân în viață…”