Gorgona Medusa-Capitolul 19

Frustrări

Cerul de deasupra orașului avea culoarea metalului ud în dimineața aceea. Mat Aram rămase câteva secunde nemișcat în interiorul mașinii, cu mâinile sprijinite pe volan și privirea pierdută spre intrarea principală a spitalului, în timp ce oboseala ultimelor zile îi apăsa trupul precum o armură grea pe care nu mai reușea să o desprindă de pe umeri.

Transferul disciplinar către unitatea de intervenții rutiere fusese deja semnat și transmis oficial în cursul dimineții, iar vestea circulase prin Phalanx cu viteza unei explozii. Nimeni nu îndrăznise să îl privească prea mult în ochi când își golise biroul, iar liniștea aceea prudentă îl înfuria mai tare decât orice comentariu direct.

Chipul lui părea mai dur decât de obicei.

Mai obosit.

Sub ochii întunecați i se adunaseră umbre adânci, iar maxilarul îi rămânea încordat aproape permanent, ca și cum fiecare gând ar fi trebuit ținut captiv între dinți pentru a nu exploda.

Ajunse în fața secției de chirurgie și împinse ușa fără grabă.

Alan ridică imediat privirea din fișele medicale pe care le răsfoia în cabinetul mic de gardă. Spre deosebire de Mat, fratele mai mare purta mereu aceeași liniște calmă și ordonată a medicilor care învățaseră să trăiască zilnic lângă suferință fără să fie devorați de ea.

Când îl văzu pe Mat, expresia lui se schimbă imediat.

– Dumnezeule… arăți groaznic.

Mat râse scurt și amar în timp ce își trecea mâna prin păr.

– Întotdeauna ai avut talentul ăsta de a face oamenii să se simtă mai bine.

Alan închise dosarul și îl privi atent câteva secunde.

– S-a întâmplat ceva mai rău decât mutarea?

Mat își coborî privirea spre podea.

Pentru câteva clipe păru că încearcă să decidă dacă mai are energie să vorbească despre tot ceea ce îl rodea pe dinăuntru.

În cele din urmă expiră greu.

– Putem să mâncăm ceva?

Alan îl privi lung, apoi încuviință fără alte întrebări.

Cantina medicilor era aproape goală la ora aceea târzie a prânzului. Lumina cenușie a ploii intra prin geamurile mari și se așeza peste mesele simple și peste oamenii obosiți care mâncau în liniște între două gărzi.

Mat și Alan se așezară într-un colț mai retras.

O tavă cu supă fierbinte și carne cu legume fumega între ei, însă Mat continua să împingă absent mâncarea prin farfurie fără să guste aproape nimic.

Alan îl privea în tăcere.

Îl cunoștea prea bine.

Știa exact cum arată fratele lui când furia începe să ascundă ceva mult mai periculos dedesubt.

În cele din urmă, Mat vorbi, iar vocea lui ieși joasă și obosită.

– Crezi că există oameni care pur și simplu nu sunt făcuți să fie iubiți?

Alan ridică lent privirea spre el.

Întrebarea plutise atât de brusc și de sincer între ei încât pentru câteva secunde nici zgomotul tacâmurilor din jur nu se mai auzi.

– Titan? întrebă el calm.

Mat râse scurt, fără bucurie.

– Toată lumea vede totul atât de ușor în jurul meu.

Alan își sprijini coatele pe masă.

– Te lipești cu durere de omul ăla încă din adolescență. Nici măcar un orb nu ar avea nevoie de explicații.

Mat își coborî privirea spre mâinile lui.

– L-am avut atât de aproape ani întregi încât ajunsesem să cred că într-o zi o să mă privească altfel.

Am fost atât de fericit când voi toți din familie ați decis să-l primiți în casa noastră. Am urlat de fericire. Ploaia începuse să lovească geamurile într-un ritm lent și constant.

Alan îl asculta fără să îl întrerupă.

– Și apoi a apărut acel…acel Zeus, continuă Mat încet.

– Un puști cu față de infractor și cu gura prea mare pentru propriul bine, iar Titan începe să se schimbe lângă el într-un mod pe care nu l-am văzut niciodată.

Alan își coborî puțin privirea.

– Ai devenit gelos.

Mat ridică imediat ochii spre el.

– Gelos?

Râse scurt și amar.

– Alan, eu aproape că am înnebunit uitându-mă la ei.

Vocea începea să-i tremure ușor.

– Titan îl privește pe Zeus de parcă lumea întreagă se liniștește în jurul lui și nici măcar nu își dă seama cât de evident este.

Alan inspiră lent.

– Și tu?

Mat își umezi buzele.

Pentru prima dată după foarte mult timp, masca aceea dură și colerică începea să crape.

– Eu mă uit la el și simt că mă sufoc.

Liniștea căzu ca un plumb între ei.

Mat continuă privind în gol.

 -Ani întregi am rămas lângă Titan în fiecare operațiune, în fiecare schimb de focuri, în fiecare mizerie posibilă. L-am văzut împușcat, aproape mort, prăbușit de oboseală și acoperit de sânge, iar în tot timpul ăsta am crezut că dacă rămân suficient de aproape, într-o zi o să mă aleagă.

Alan închise încet ochii câteva clipe.

Durerea din vocea fratelui lui devenea aproape greu de ascultat.

– Maia ți-a spus mereu același lucru, nu? întrebă el liniștit.

Mat zâmbi amar.

– Că merit pe cineva care să mă iubească la fel de mult.

– Și are dreptate.

Mat ridică instantaneu privirea, furia îi reapăru imediat în ochi.

– Nu vreau pe altcineva.

Alan îl privi calm.

– Asta este problema.

Mat își împinse tava puțin mai departe și se lăsă pe spate în scaun.

– Știi ce mă distruge cel mai tare?

Alan rămase tăcut.

– Titan nici măcar nu încearcă să mă rănească. Dacă ar fi crud, dacă m-ar umili, dacă m-ar disprețui, poate mi-ar fi mai simplu. Dar el continuă să mă privească cu respect, cu grijă, aproape cu afecțiune… doar că niciodată în felul în care îl privesc eu.

Vocea îi deveni mai joasă.

– Și asta mă omoară.

Alan își împreună încet mâinile.

– Dragostea forțată transformă oamenii în monștri, Mat.

Cuvintele acelea căzură între ei într-o liniște apăsătoare.

Mat își coborî imediat privirea și  pentru o clipă foarte scurtă, expresia lui deveni aproape vulnerabilă.

– Crezi că sunt un monstru?

Alan îl privi lung.

– Cred că ești un om care a suferit atât de mult încât începe să uite unde se termină iubirea și unde începe posesia.

Mat râse încet și își trecu palma peste ochi.

– Sună exact ca Maia.

– Pentru că Maia vede lucrurile foarte clar atunci când este vorba despre tine.

Mat rămase câteva secunde în tăcere.

Apoi murmură aproape absent:

– Titan m-a privit astăzi de parcă eram un străin.

Alan simți imediat durerea din spatele acelor cuvinte.

– Ai pus viața lui Zeus în pericol. Voiai să moară?

Mat își încleștă maxilarul.

– Și voiam și nu voiam să moară.

– Deci o parte din tine voia să-l vadă dispărând dintre voi.

Tăcerea care urmă deveni aproape sufocantă.

Mat își lăsă capul pe spate și privi tavanul alb al cantinei.

– Poate că ai dreptate.

Vocea îi ieși obosită.

– Și partea cea mai rea este că, chiar și acum, dacă Titan ar intra pe ușa aia și mi-ar spune să rămân lângă el, aș merge fără să pun măcar o întrebare.

Alan îl privi lung, cu tristețe, cu înțelegere.

– Atunci începe prin a te salva pe tine.

Mat zâmbi slab.

….

Mai târziu, spre seară, Alan ieși din secția de chirurgie și se opri lângă unul dintre coridoarele laterale, unde lumina era mai slabă și liniștea mai suportabilă decât agitația continuă a urgențelor. Își scoase telefonul din buzunar și rămase câteva clipe privind ecranul înainte să formeze numărul surorii sale.

Apelul se conectă rapid.

Vocea Maiei veni caldă și calmă, exact așa cum fusese întotdeauna.

– Alan?

Doctorul expiră obosit.

– Te deranjez?

– Deloc. Tocmai îmi făceam un ceai, am ajuns acasă un pic mai înainte. S-a întâmplat ceva?

Alan își sprijini umărul de perete și închise pentru o clipă ochii.

– Este vorba despre Mat.

La celălalt capăt se lăsă câteva secunde de liniște.

– Ce a mai făcut?

Alan zâmbi slab și trist.

– Nimic spectaculos. Tocmai asta mă îngrijorează.

– Explică-mi.

Vocea Maiei rămase liniștitoare și atentă.

– L-am văzut astăzi după mutarea disciplinară. Maia… o duce foarte rău.

Femeia oftă încet.

 Mat simte totul prea intens de când era copil.

– Știu. Însă acum parcă se afundă și mai tare.

Alan își umezi buzele înainte să continue.

– Cred că faptul că Titan s-a apropiat de cadetul Zeus l-a destabilizat complet.

Maia păstră câteva clipe de tăcere.

– Titan are sentimente pentru bărbatul acela?

– Nu știu cât înțelege chiar el din ceea ce simte, însă între ei există clar ceva.

Alan își coborî privirea spre podea.

– Iar Mat vede asta și se consumă îngrozitor.

Vocea Maiei deveni foarte blândă.

– Săracul meu frate…

Alan își trecu palma peste frunte.

– Mi-a vorbit astăzi despre Titan într-un mod care m-a speriat puțin. Pare că trăiește numai în jurul ideii că îl pierde.

– Pentru Mat, Titan a fost mereu foarte important.

– Mai mult decât important.

Alan oftă din nou.

– Aș vrea să vorbești cu el. Pe tine încă te ascultă.

– O să îl sun în seara aceasta.

– Încearcă să îl aduci puțin cu picioarele pe pământ.

Maia răspunse calm:

– Dragostea nu poate fi smulsă cu forța dintr-un om, Alan. Mat merită pe cineva care să îl iubească la fel de mult.

Doctorul încuviință absent.

– Exact asta i-am spus și eu.

– Uneori oamenii rămân prea mult blocați într-o singură poveste și uită că viața merge înainte.

Alan zâmbi obosit.

– Tu ai avut întotdeauna talent la a liniști oamenii.

– Am crescut trei frați dramatici. Era imposibil să supraviețuiesc altfel.

Pentru prima dată în timpul apelului, Alan râse și el scurt.

– Ai dreptate.

Apoi vocea lui redeveni serioasă.

– Maia… ai grijă de el puțin. Mi s-a părut foarte singur astăzi.

Liniștea de la celălalt capăt deveni moale și aproape maternă.

– Întotdeauna am avut grijă de Mat.

Alan închise ochii câteva clipe.

– Știu.

Apelul se termină câteva minute mai târziu, iar Maia rămase singură în salonul ei liniștit, cu telefonul încă în mână și ploaia curgând lent dincolo de ferestre.

………………..

Titan terminase garda. Era ora 22. Urcă în mașină și se îndreptă spre spital. Trecuseră 2 săptămâni de la internarea lui Zeus și se părea că urma să fie externat cât de curând. Voia să petreacă noaptea păzindu-l. Poate avea nevoie de apă, poate nu mâncase sau poate se plictisea singur. Circulația era fluidă și ajunse în parking după 15 min. Se opri și cumpără supă caldă și orez cu pui. Urcă în lift, etajul 8. Holul secției de traumatisme era luminat doar de luminile ieșirilor de securitate. Mergea cu pași repezi, era nerăbdător să-l vadă, deși nu trecuseră 10 ore de când părăsise salonul lui Zeus. În cele 2 săptămâni, înnebunise toate asistentele. Era gentleman și aducea flori și bomboane de ciocolată, cafea și ceai de calitate și zâmbea atât de fermecător încât toate asistentele și infirmierele erau aproape de leșin . Deci în mod automat îngrijirile lui Zeus luaseră alură de hotel 5 stele, iar Titan avea asigurat un pat de campanie, de câte ori anunța că va dormi în salon, ca în această noapte.

Punga caldă îi încălzea palma în timp ce traversa recepția aproape pustie.

Urcă în lift.

Etajul opt.

Secția de traumatisme era aproape complet scufundată în liniște la ora aceea, iar coridorul lung era luminat doar de benzile verzui ale ieșirilor de securitate și de câteva lămpi discrete de veghe. Podeaua lucioasă reflecta pașii lui rapizi într-o lumină palidă și rece.

Mergea mai repede decât de obicei.

Prea repede.

Iar în sinea lui știa foarte bine motivul.

Îi era dor de Zeus chiar și după câteva ore de absență.

În ultimele două săptămâni transformase întreaga secție într-un haos elegant și aproape ridicol. Venea zilnic cu cafea bună, ceaiuri rare, prăjituri fine și cutii de ciocolată pentru asistente și infirmiere, iar calmul lui natural, politețea impecabilă și acel zâmbet rar care îi lumina chipul într-un mod aproape periculos făcuseră ravagii în rândul personalului medical feminin.

În foarte scurt timp, Zeus ajunsese pacientul favorit al întregului etaj.

Salonul lui primea lenjerie schimbată primul.

Mâncarea lui venea mereu mai caldă.

Cafeaua apărea fără să o ceară.

Iar când Titan anunța că urma să rămână peste noapte, infirmierele îi pregăteau imediat patul de campanie de parcă ar fi fost o rutină oficială a spitalului.

Când se apropie de salonul lui Zeus, pașii lui încetiniră instinctiv.

Ușa era întredeschisă.

Pentru o fracțiune de secundă, Titan crezu că Zeus adormise iar una dintre asistente uitase să închidă bine.

Apoi auzi zgomotul.

Un geamăt înfundat.

Disperat.

Ca respirația unui om care se sufocă.

Tot corpul lui Titan îngheță violent.

În secunda următoare împinse ușa atât de brutal încât aceasta lovi peretele cu un trosnet asurzitor.

Sacoșele îi căzură instantaneu din mână.

Cutia cu supă se răsturnă pe podea, iar imaginea din fața lui îi explodă direct în creier asemenea unei grenade.

Un individ îmbrăcat complet în negru, cu fața ascunsă sub o cagulă, era urcat peste Zeus și apăsa cu toată forța o pernă peste fața acestuia.

Zeus se zbătea disperat sub el, cu mâinile slăbite de recuperare împingând inutil trupul atacatorului.

Ochii lui erau larg deschiși de panică.

Titan urlă.

Un sunet atât de violent încât păru mai degrabă al unui animal decât al unui om.

Se repezi înainte cu o forță care făcu patul să se izbească de perete în momentul impactului.

Atacatorul reacționă instantaneu.

Era incredibil de suplu și de rapid.

Înainte ca Titan să-l poată prinde, individul se răsuci cu o agilitate aproape neverosimilă, evită lovitura și îl împinse brutal în lateral.

Titan se izbi de marginea metalică a noptierei, însă se redresă imediat și încercă din nou să-l apuce.

Mascatul îi scăpă printre brațe asemenea unei umbre.

În două secunde ajunsese deja la ușă.

Titan porni instinctiv după el, dar apoi îl auzi pe Zeus încercând să tragă aer.

Sunetul acela îi opri instantaneu corpul.

Își întoarse imediat capul spre pat.

Zeus avea fața vineție și încerca să respire printre spasme scurte și dureroase, cu mâinile tremurând haotic peste gât și piept.

Titan simți cum sângele îi îngheață în vene.

Fuga atacatorului încetă să mai conteze.

Se repezi direct spre pat și îl ridică imediat pe Zeus într-o poziție mai înaltă, sprijinindu-l cu brațul puternic de umeri.

– Zeus! Uită-te la mine! Respiră!

Vocea lui nu mai avea nimic calm în ea.

Mâinile îi tremurau.

Zeus încercă să inspire, însă aerul îi intra greu și sacadat în plămâni.

Titan apăsă imediat butonul de urgență de lângă pat.

– ASISTENTĂ!

Strigătul lui răsună pe întreg coridorul.

În câteva secunde, două asistente alergară în salon.

Prima încremeni instantaneu când îl văzu pe Zeus aproape prăbușit în brațele lui Titan.

– Dumnezeule!

Titan ridică imediat privirea spre ea.

Ochii lui erau atât de întunecați și de furioși încât femeia simți un fior rece pe șira spinării.

– Cineva a încercat să-l omoare! Cheamă medicul ACUM!

Asistenta se repezi spre interfon cu mâinile tremurând.

Cealaltă veni imediat lângă pat și începu să verifice saturația și pulsul lui Zeus.

Titan continua să-l țină aproape de el.

Mult prea aproape.

Zeus încercă să vorbească, însă gâtul îi era atât de afectat încât din voce îi ieși doar un sunet răgușit și spart.

Titan îi sprijini instinctiv fruntea de tâmplă pentru o fracțiune de secundă.

– Ești bine… ești bine…

Însă vocea lui suna exact invers.

Ca a unui om care tocmai privise direct moartea și încă nu reușea să accepte cât de aproape venise de ea.

Zeus ridică foarte greu o mână și îl prinse slab de mânecă.

Ochii lui încă umezi de lipsa aerului îl priviră direct.

Și chiar și atunci, aproape sufocat, reuși să schițeze un zâmbet slab și chinuit.

– Șefu’… bâigui el răgușit,

– chiar aveți intrări dramatice…

Titan închise pentru o clipă ochii, iar în acel moment își dădu seama că, dacă ar fi ajuns cu încă două minute mai târziu, lumea lui s-ar fi prăbușit definitiv.

Salonul redeveni liniștit abia după ce medicii terminară ultimele verificări și asistentele ieșiră una câte una din încăpere, lăsând în urmă doar lumina slabă a veiozei de noapte și zgomotul constant al ploii care lovea geamurile mari ale secției de traumatisme. Orașul sclipea ud și tremurat dincolo de ferestre, iar umbrele clădirilor se reflectau pe tavan într-un joc lent și hipnotic de lumini albăstrii.

Zeus era rezemat mai sus pe perne, cu tricoul de spital ușor desfăcut la gât și cu urmele violente ale atacului încă vizibile pe piele. Respirația îi revenise aproape complet la normal, însă din când în când inspira mai adânc, instinctiv, ca și cum trupul încă încerca să uite spaima acelor secunde în care aerul dispăruse complet din plămâni.

Titan stătea foarte aproape de pat.

Prea aproape pentru un comandant care își păstra de obicei distanța față de toată lumea.

Mâinile lui mari continuau să cuprindă una dintre mâinile lui Zeus, iar degetul mare îi mângâia absent pielea într-o mișcare lentă și repetată pe care nici măcar nu părea să o observe.

Zeus îl privea atent de câteva minute bune.

Observa liniile tensionate ale feței lui, privirea aceea întunecată care continua să revină obsesiv spre el, de parcă încă verifica dacă respiră.

În cele din urmă zâmbi slab.

– Titan…

Comandantul ridică imediat privirea.

– Da?

Vocea lui coborî grav și calm, însă spaima ultimelor ore încă vibra ascunsă în ea.

Zeus își umezi buzele.

-De ce ar dori cineva să mă omoare?

Titan îl privi lung câteva secunde.

– Poate ai supărat pe cineva ?

Zeus râse slab și imediat strâmbă din nas când gâtul îl înțepă dureros.

– Fantastic, nici măcar nu sunt popular.

Titan își strânse ușor maxilarul.

Imaginea acelui individ foarte zvelt, îmbrăcat în negru apăsând perna peste fața lui Zeus continua să îi pulseze violent prin minte. Nu putea fi Mat…nu …sau…pusese pe cineva… ?

– Omul ăla știa exact unde ești și când rămâi singur.

Zeus ridică lent sprâncenele.

– Deci am și admiratori organizați…foarte elegant.

Titan îl fixă câteva secunde fără să reacționeze.

Apoi oftă foarte încet.

– Încerci prea mult să faci glume când ești speriat.

Zâmbetul lui Zeus slăbi puțin.

Își întoarse capul spre fereastră.

– M-am speriat rău.

Vocea îi ieși mai joasă decât de obicei, mai sinceră.

– Pentru câteva secunde chiar am crezut că se termină totul.

Titan își coborî imediat privirea spre mâna lui și o strânse instinctiv puțin mai tare.

– Nu mai spune asta.

Zeus îl privi din nou.

Ochii aceia albaștri și limpezi, încă încețoșați puțin de oboseală și medicamente, îl loviră pe Titan direct în piept.

– Titan…de ce ai grijă de mine atât de mult?

Titan rămase tăcut câteva secunde.

Zeus continuă cu un zâmbet slab și obosit.

– N-am tată, n-am mamă… le ții tu locul sau…?

Titan ridică lent privirea spre el și în salon se lăsă o liniște densă și caldă.

Zeus îl privea complet deschis, complet sincer.

– Sau ce? întrebă el încet.

Titan deschisese foarte puțin gura.

Apoi tăcu.

Cuvintele refuzau pur și simplu să se așeze în ordinea corectă.

Își coborî doar privirea spre mâna lui Zeus și continuă să o țină între palmele lui, mângâindu-i absent degetele într-o mișcare lentă și aproape tandră.

Zeus îl privi câteva clipe fără să mai spună nimic, apoi zâmbi foarte ușor. Atingerea aceea îi aduse aminte de Nat…dar în același timp se gândi la Titan. Parcă cele două nume, deși erau diferite, se suprapuneau unul peste altul.

– Aha… deci e ceva complicat.

Pentru o fracțiune de secundă, colțul gurii lui Titan tresări aproape imperceptibil.

– Foarte complicat.

Vocea lui ieși joasă și răgușită.

Zeus își lăsă capul puțin într-o parte.

– Măcar spune-mi că nu vrei să mă adopți oficial. Ar fi o lovitură serioasă pentru imaginea mea de borfaș periculos.

Titan închise pentru o clipă ochii și expiră lent pe nas.

Iar de data aceasta un zâmbet adevărat, mic și obosit, îi atinse în sfârșit buzele.

– După două săptămâni petrecute lângă tine, imaginea ta de borfaș periculos s-a prăbușit complet.

Zeus păru scandalizat.

– Extraordinar. Aproape mor și tot eu ies șifonat din conversația asta.

Titan îl privi lung, cu acea lumină profundă și caldă pe care Zeus începuse deja să o recunoască în ochii lui atunci când rămâneau singuri.

– Important este că încă ești aici.

Zâmbetul lui Zeus slăbi încet, iar aerul dintre ei deveni din nou prea liniștit, prea apropiat.

Mâna lui Titan continua să o țină pe a lui de parcă simplul gest îi liniștea ceva adânc și nelămurit în interior.

Titan însă nu era deloc liniștit în interior. Cine și de ce voia să-l omoare pe Zeus ?