Gorgona Medusa-Capitolul 3

 Întârzierea

Dimineața în unitatea lui Titan  începea cu o liniște rigidă, aproape militară. Fiecare respirație părea măsurată, fiecare mișcare avea un scop precis, pentru că disciplina nu era o regulă, ci fundamentul pe care se sprijinea întreaga echipă. Orice abatere, oricât de mică, devenea imediat vizibilă.

Astăzi însă, ceva era diferit.

Echipa stătea în poziție de drepți de mai bine de treizeci de minute, nemișcată, umerii încordați, privirile înainte, fără să clipească, fără să comenteze, pentru că regula era simplă și de neîncălcat: toți așteaptă până când ultimul ajunge.

Și ultimul întârzia.

Ușa se deschise în cele din urmă, fără grabă, fără ezitare, iar pașii care intrară nu aveau nimic din tensiunea momentului, ci mai degrabă o relaxare sfidătoare, aproape insolentă.

Zeus Hata sosise.

Ținuta era ușor în dezordine, gulerul deschis, pașii lejeri și, mai ales, acel fluierat scurt, abia perceptibil, care tăie aerul încăperii ca o lamă subțire.

–Salut.

Vocea lui era calmă, lipsită de orice urmă de vină.

– Am avut un impediment.

Se opri și observă. Echipa era nemişcată, în poziție de drepți.

Tăcu, apoi privirea lui se opri asupra lui Titan.

Picioarele ușor depărtate, bine înfipte în podea, mâinile sprijinite de centură, postura aceea care nu avea nevoie de mișcare pentru a impune autoritate, Chipul îi era rece, impenetrabil, aproape sculptat dintr-un material care nu cunoștea emoția.

Titan nu-l privi, îl ignoră.

Privirea lui trecu peste Zeus ca și cum nu ar fi existat, iar apoi se adresă echipei, vocea lui coborâtă, stabilă, tăind aerul fără efort.

– Echipă, care e deviza noastră?

Răspunsul veni instant, ca o singură voce.

– Șef, să trăiți, șef! Toți pentru unul și unul pentru toți!

Zeus rânji ușor, colțul gurii ridicându-se într-un gest de amuzament.

Uite mă, am ajuns și la pedeapsă… sunt obișnuit, gândi el, fără să-și piardă aerul relaxat.

– Colegul vostru a întârziat, continuă Titan, fără să ridice tonul.

–Ce pedeapsă merită?

O fracțiune de secundă fu tăcere, apoi, se auzi din nou, vocea colectivă, mai puternică, mai apăsată.

– Merită pedeapsa ca noi să facem o sută de flotări, șef, să trăiți, șef!

Zâmbetul lui Zeus se lărgi pentru o clipă, convins că a înțeles greșit.

Dar Titan nu greșea niciodată.

– Echipă, în poziție… o sută flotări.

Ordinul căzu simplu, fără accent, fără ezitare.

Pentru prima dată, Zeus clipi, dar nu din cauza pedepsei ci a mecanismului ei.

Echipa coborî simultan, fără protest, fără întârziere, corpurile aliniindu-se într-o mișcare perfect sincronizată, iar sunetul palmelor pe podea umplu încăperea. Titan îi urmă.

Zeus făcu un pas înainte pentru a li se alătura, dar vocea lui Titan îl opri înainte să apuce.

– Tu.

Un singur cuvânt.

– Numără.

Zeus ridică o sprânceană.

– În ritm de patru-cinci, continuă Titan, calm.

– Nu te încurca și nu lăsa ritmul.

Pentru prima dată, provocarea nu mai era fizică.

– Unu… doi… trei… patru… cinci… începu Zeus, vocea lui inițial sigură.

Dar ritmul echipei era altul…mai precis, mai constant.

Se încurcă, sări peste numărătoare, acceleră fără să vrea.

– De la capăt.

Vocea lui Titan nu se ridică, dar efectul fu imediat.

Echipa reveni cu flotările la punctul zero. Se auzea efortul corpurilor, dar nimeni nu crâcnea.

– Unu… doi… patru…

– De la capăt.

Respirațiile deveneau mai grele, mușchii începură să tremure.

Privirile nu se mișcau, dar tensiunea creștea cu fiecare reluare.

Zeus strânse maxilarul și încercă din nou.

Greși din nou și de fiecare dată se auzea ordinul comandantului cu aceeași voce calmă, rece, implacabilă.

– De la capăt.

Timpul se dilată, numărătoarea se destrămă, echipa continuă.

Dimineața nu mai avu margini, iar numărul flotărilor depășise de mult o sută, corpurile devenind grele, respirațiile sacadate, iar tăcerea, încă și mai apăsătoare.

Când, în cele din urmă, Titan ridică mâna, totul se opri fără explicații.

Liniștea era grea. Echipa se ridică și pentru prima dată, privirile se întoarseră spre Zeus.

Nu erau nici furioase, nici zgomotoase, dar promiteau ceva…ceva ce avea să vină.

Zeus nu mai zâmbea pentru că înțelesese.

Nu fusese pedepsit, fusese integrat în cel mai dur mod posibil, iar Titan, fără să-l privească măcar o dată la final, întorsese deja spatele, ca și cum totul fusese doar începutul.

…………

Era de așteptat ca sala de antrenamente să aibă ordinea rigidă a sălii de briefing, dar de fapt ea pulsa cu o energie brută, nefiltrată. Sunetul mingii de baschet lovind podeaua răsuna ca un ritm constant, aproape hipnotic, iar corpurile în mișcare păreau mai puțin controlate și mai aproape de ceea ce erau cu adevărat.

Aici, regulile erau mai mult simțite decât rostite.

Zeus intră fără grabă, cu același aer sfidător și nonșalant, de parcă dimineața nu lăsase nicio urmă asupra lui. Tricoul lipit de piele și respirația ușor mai grea spuneau însă altceva, iar ochii celor din jur se opriră imediat asupra lui, fără să fie nevoie de un semnal.

Tensiunea era deja acolo. Mingea se opri și unul dintre ei o prinse. Altul își trosni degetele. Nimeni nu vorbea, dar toți erau pe aceeași lungime de undă.

Zeus rânji.

– Ce e?

Primul pumn veni fără avertisment, direct și curat.

Lovitura îi întoarse capul într-o parte, iar zgomotul impactului răsună sec în sală.

Nu căzu și continuă să rânjească cu un aer de nebun.

– Atât poți?

Al doilea lovi mai tare, apoi al treilea și dintr-odată nu mai era un schimb ci o descărcare.

Pumni, împingeri, genunchi lovind coaste, respirații grele și pași care alunecau pe podeaua lucioasă se perindau fără încetare.  Zeus riposta cât putea, dar erau prea mulți, iar fiecare lovitură purta în ea oboseala dimineții, frustrarea, regula încălcată și pedeapsa împărțită.

Sângele îi apăru la colțul buzei. Îl șterse cu dosul palmei și zâmbi din nou provocator.

Ce greșeală.

Un pumn îl lovi în stomac, scoțându-i aerul din piept, iar pentru o fracțiune de secundă, genunchii îi cedară, dar refuză să cadă, refuză să se retragă, refuză să cedeze, pentru că asta nu-l interesa durerea ci mândria lui. Se bătu ca un leu și până să fie pus la pământ lăsă vreo zece colegi pe jos, în nesimțire. Se vedea că era as în lupte, as în tai chi, as în kung fu. Folosea mai multe tipuri de tehnici și fu nevoie de restul polițistilor pentru a-l învinge.

–Toți pentru unul și unul pentru toți!, urlară toți când reușiră să-l blocheze pe Zeus la pământ.

Acesta bătu cu palma de trei ori solul semn că se dă bătut.

– Ajunge.

Vocea se auzise abia șoptită, neutră, dar opri totul la secundă.

Toți se retraseră. Respirațiile grele umpleau încă sala. Zeus se ridică în picioare cu greu, dar era  în picioare. La marginea terenului, sprijinit de balustradă, Titan privea.

Lângă el, căpitanul Mat. Priviseră și niciunul nu intervenise.

– Îl pierzi, murmură Mat, fără să-și ia ochii de la scenă.

– Nu.

Titan nu clipi.

– Îl învăț.

Mat își încrucișă brațele.

– Așa îl înveți? Lăsându-l să fie zdrobit?

Urmă o pauză.

– Nu a fost zdrobit.

Privirea lui Titan rămase fixată pe Zeus.

– Încă poate sta în picioare.

Mat expiră lent.

– E haos. Nu e om de echipă.

– Este exact ce avem nevoie, spuse Titan pe un ton liniștit.

– Sau exact ce ne va distruge.

Pentru prima dată, Titan își întoarse ușor capul.

– Depinde cine îl controlează.

Mat se uită surprins la el.

–Doar nu vrei să spui că tu vei fi ofițerul lui coordonator.

Titan nu răspunse, doar se uită spre acel mucos recalcitrant și bătăuș. Avea o privire ciudată și în colțul gurii un început de zâmbet.

Mat făcu ochii cât cepele.

–Ai refuzat întotdeauna un așa rol. Ce are borfașul ăsta în plus de ceilalți?

Titan continuă să-l fixeze pe Zeus.

–E borfaș…spuse el cu voce tare, apoi continuă în gând:

…și cred că ne-am întâlnit cândva.

Gândul lui continuă:

Atunci aveai muci la nas și nu știai să te bați…

În teren, Zeus își îndreptă spatele cu respirația încă neregulată, dar cu privirea vie.

– Se va rupe, spuse Mat.

– Sau doar se va îndoi, spuse Titan cu voce sigură.

– Și dacă nu se întâmplă niciuna?

Un colț abia vizibil al gurii lui Titan se mișcă.

– Atunci îl voi educa eu.

În sală, mingea de baschet se rostogoli încet pe podea, iar Zeus, pentru prima dată, nu mai zâmbea complet.

Începuse să înțeleagă că nu aterizase într-o echipă, ci integrase un mecanism din care nu putea ieși ușor. Se simți privit. Întoarse capul și irișii lui aterizară în oțelul dur al privirii Comandantului. Se înfioră. De ce era atât de calm ?