Gorgona Medusa-Capitolul1

Prima întâlnire

Acum 18 ani

Titan venea agale de la școală. Terminase liceul cu brio și se înscrisese la Școala de poliție. Gândurile lui plecau în stânga și în dreapta, se separase de prima lui iubită și se gândea că o făcuse să sufere, dar asta era, ajunsese în sfârșit la concluzia că  nu-i plăceau fetele. Fu întrerupt de un plânset jalnic. Prima dată crezu că e o pisică rănită. Făcu la stânga, pe o uliță  care dădea într-o fundătură. Acolo, sub un castan înflorit, stătea un copil de vreo 5 sau 6 ani și plângea cu sunete ascuțite. Mai departe, un grup de adolescenți se jucau cu un camion de pompieri jucărie cu baterii și râdeau zgomotos. Titan se apropie de copil. Băgă mâinile în buzunare și spuse cu o voce severă :

–Ce ai mă de miorlăi ca o pisică bătută?

Copilul ridică privirea. Ochii lui, albaștri, ca o reflexie a unui cer de vară, erau plini de lacrimi și la nas avea muci care îi căzuseră în gură.

Își șterse mucii cu mâneca, împrăștiindu-i și mai tare pe față.

–Mi-a furat camionul de pompieri și dacă mă duc acasă fără el , mă bate tata vitreg.

Spusese fraza dintr-o singură suflare și reîncepu să plângă.

Titan puse mâinile la urechi.

–Nu mai miorlăi măi, îmi spargi urechile, cine ți l-a luat ?

– Uite, acolo. Ăla înalt și slab, cu păr verde si cercei.

Se gândi timp de 10s.

Titan își lăsă rucsacul să-i atârne pe un umăr și aruncă o privire spre grupul de adolescenți. În mijloc, un băiat înalt, uscățiv, cu părul vopsit verde și două cercuri negre în urechi, ținea camionul de pompieri ridicat ca pe un trofeu. Roțile se învârteau slab, motorul jucăriei bâzâia stins. Ceilalți chicoteau, dând cu piciorul în pietre.

– Ăla? întrebă Titan fără să-și ridice tonul.

–Da… ăla, șopti copilul, înghițind lacrimi și muci la pachet.

Titan își trase gluga pe spate, făcu doi pași lungi și intră în cercul gălăgios ca și cum ar fi intrat în propria curte.

– Gata spectacolul, băieți. Camionul se reîntoarce la proprietarul lui.

Verdele se întoarse încet, măsurându-l din ochi.

–Și tu cine ești, frate? Ți-ai pierdut grădinița? făcu el, încercând o grimasă de șmecher.

– Sunt Titan și nu suntem frați că n-am mâncat din aceeași farfurie, iar camionul e al lui. Îl pui jos, cu grijă, acum, ca să nu-mi pierd pumnul în obrazul tău.

Unul dintre băieți își drese glasul.

– Hai, Dami, las-o baltă…

–Ce, mi-e frică? bombăni Dami, dar din voce îi scăpă un tremurat.

Titan nu clipea…nu ridicase vocea…nu amenințase. Doar stătea acolo, drept, tăcut, cu privirea fixă, genul de privire care te pune să-ți numeri dinții. Întinse mâna, deschisă, așteptând.

Dami oftă teatral, apoi îi azvârli jucăria spre palmă. Titan o prinse fără efort. O verifică din reflex: bara din față era zgâriată, una dintre oglinzi lipsea, dar era întreagă.

– Bravo, ai învățat să dai drumul, spuse scurt.

– Acum scuzele, puse el și privirea gri oțel deveni ca o linie de orizont sub furtună.

– Hai, nu ne mai fă morală, băi… începu altul, dar Titan îl întrerupse cu același calm:

–Scuzele. Pentru că ai luat ceva ce nu e al tău. Și pentru că l-ai speriat.

Dami se uită pe după umerii lui Titan către copilul cu ochi foarte albaștri, mic, de sub castan.

–Scuze, mă, miorlăilă, mormăi el.

–  Pe nume, zise Titan.

Se întoarse spre copil și întrebă cu o voce incisivă:

– Cum te cheamă?

Copilul păru luat prin surprindere.

– Z…Zeus.

Titan rămase o clipă interzis, apoi îl privi pe tânărul cu păr verde, încercând să-și ascundă zâmbetul fugar.

– Îl cheamă Zeus, repetă Titan.

–  Din nou.

Dami își învârti ochii pufnind agasat.

–Scuze, Zeus.

– Bun. Acum plecați, adăugă Titan, făcând un pas mic înainte.

-Ulița s-a închis.

Băieții se risipiră cu fâșâit de adidași și râsete stinse, iar Dami fu ultimul care se dădu la o parte. La trecere, îl atinse pe Titan din umăr, un gest care voia să pară sfidător, dar care suna a „gata, m-am prins”.

Când liniștea se reașeză, plânsetul se transformă într-un sughiț scurt. Titan se întoarse.

– Zeus….

Îi spusese numele aproape retoric. Numele nu i se potrivea deloc. Zeul Zeilor sigur se întorcea în mormânt…

– Dă-mi mâneca aia, că ai făcut-o varză, zise el.

Scoase din buzunar un șervețel mototolit, dar curat, și i-l întinse.

– Și suflă-ți nasul ca lumea. 1, 2, 3… bravo.

Numitul Zeus trase aer în piept ca după înec.

– Mi l-ai luat înapoi…

–Nu ți l-am „luat” înapoi. Doar l-am pus la locul lui. Ție îți aparține, nu?

Copilul dădu din cap energic. Titan îl privi ca pe o ciudățenie. El nu avea frați sau surori, acasă îl avea doar pe tatăl lui care era mereu beat.

-De ce te numești Zeus? Nu ți se potrivește numele. Stăteai aici miorlăind în loc să te bați pentru jucăria ta. Dacă ai ști tu cine a fost Zeus, ți-ar fi rușine de tine.

Copilul ridică repede capul și-și umflă pieptul spunând hotărât:

– Mama mi l-a pus! Zeus e Zeul zeilor! E cel mai tare , cel mai viteaz. Acum sunt mic, dar când voi fi mare voi fi și eu cel mai bun la bătaie. Voi prinde toți răufăcătorii!

Copilul râse, în sfârșit, cu râsul acela scurt și curat, care sună ca un clinchet. Titan îi ciufuli părul și făcu stânga împrejur. Când ieși de pe alee, castanul din colț își scutură ușor florile, ca o ploaie mică de stele albe.

Pe drum, rucsacul îi lovea ritmic spatele. Îi veni în minte ideea că, poate, viața nu e despre ce lași în urmă, ci despre ce așezi la loc: o jucărie în palma cuiva, o vorbă la timp, un număr notat stângaci pe un bilețel. Și, în treacăt, faptul că nu-i plăceau fetele nu mai părea o greșeală de corectat, ci o propoziție simplă, rostită drept. Ridică privirea: cerul, între crengile castanilor, era de un albastru la fel de clar ca ochii acestui Zeus. Zâmbi…

Sirena din camion piui, undeva în spatele lui, ca un „mulțumesc” mic și roșu. Copilul îl privi cum se îndepărtează și oftă din toți rărunchii. Uitase să-l întrebe cum îl cheamă. Era  prima dată că cineva, în afară de tatăl lui care murise, se ocupase de el. Viața își urma cursul.