Gorgona Medusa-Prolog

La marginea capitalei, în suburbia cea mai săracă, acolo unde liniștea se agață de gardurile joase și de sârmele ruginii de întins rufe, se ițea o căsuță văruită în alb, cu acoperișul obosit de soare. Rufe umede fluturau pe sfoară, foșnind încet, ca niște steaguri fără țară. Miros de săpun, de iarbă tăiată și de var proaspăt învăluia curtea din spate. O femeie cu mânecile suflecate întindea un cearșaf pe care vântul tot încerca să-l smulgă.

– Mamă, mă duc să cumpăr pâine, strigă un băiat, de vreo cincisprezece ani, cu părul lipit de frunte și o umbră de copilărie încă prinsă în colțul gurii.

– Ia și restul și cumpără niște lapte, spuse ea, căutând în buzunarul șorțului monedele care se ciocniră metalic, ca niște clopoței neliniștiți.

– Mama o să-ți facă niște clătite drept răsplată că ai terminat școala generală pe locul întâi.

El dădu din cap fericit, ochii i se luminaseră brusc.

–Clătite, mmm ! Ești cea mai bună mamă din lume, te iubesc până la cer și înapoi, spuse el cu voce veselă și apucă banii.

Plecă pe drumul pietruit, cu pași care ridicau praf și lăsau în urmă un fir subțire de zgomot. Poarta scârțâi scurt, apoi tăcerea se reașeză, grea, domestică.

Femeia se întoarse la sfoară. Cămașa soțului, apretată, tremura în lumina crudă a amiezii. Întinse brațul după următorul cârlig și, în clipa aceea, liniștea se frânse ca o coardă întinsă prea tare. Un sunet scurt, metalic, undeva în spatele ei. Nu era pas, nici foșnet de animal. O lovitură mică, anunțată de un aer rece, ascuțit.

Simți o pișcătură în omoplat, atât de precisă încât, pentru o clipă, mintea ei refuză să-i dea un nume. Se întoarse brusc.

– Ce? Cine… Ce faci… aici? reuși să șoptească, ochii deschizându-i-se mari, speriați, căutând o figură în umbra dintre șopron și mărul bătrân.

Persoana din colțul grădinii nu vorbi. Doar un gest mic, aproape elegant, și un licăr subțire, ca o șopârlă la soare, dispăru în iarba înaltă.

Femeia duse mâna la piept și o căldură stranie îi urcă pe gât, în timp ce inima, credincioasă, încercă un galop speriat. Un firicel de sânge îi pătă buzele…un gust sărat. În jur, rufele continuau să danseze, nepăsătoare, făcând umbre pe pământ ca niște creaturi marine.

– Titan…mai apucă ea să spună.

Îngenunche, prinsă între două bătăi, și se prăbuși încet, pe o parte, cu șorțul strâns în pumni. Vântul îi mângâie tâmpla, sfoara scârțâi, câinele din curtea vecină lătră o singură dată, apoi se opri, de parcă ar fi simțit că ceva a schimbat aerul. Femeia înțepeni cu ochii căscați larg, pietrificați de spaima imaginii ce o văzuse.

Dinspre drum, se auzi un clinchet de sticle și râsul scurt al cuiva grăbit. Băiatul se îndepărta deja, fluturând punga de hârtie, cu un gând senin: să ceară și o chiflă cu mac, dacă îi ajungeau banii. Nu văzu poarta rămânând întredeschisă. Nu auzi foșnetul acela ciudat din iarbă, ca un târâș delicat.

În colțul grădinii, printre tulpini, o urmă subțire, lucioasă, serpuia către șanțul cu apă. Pe sfoară, cearșaful alb, neatins, se învârti o dată, de parcă ar fi vrut să-și ferească privirea.

Când băiatul avea să se întoarcă, soarele va fi coborât un deget. Pâinea se va fi încălzit în pungă, iar numele „mama”, rostit întâi cu neîncredere, apoi cu un urlet, va sfâșia după-amiaza și o va lăsa fără formă.

Mai târziu, pe masa rece a legistului, sub lumina palidă, cineva va nota:

Fără urme de luptă, o singură înțepătură, bijuteria de la gât nu a fost furată.

Și, într-un dosar care nu exista încă, o mână va scrie cu litere drepte un nume antic, adus din adâncurile timpului:

GORGONA MEDUSA

Iar povestea va începe cu o casă mică, o sfoară cu rufe albe și un băiat care s-a dus să cumpere pâine. Tot restul avea să se întâmple în tăcerea dintre două bătăi de inimă.