Înainte să mă pierzi- Capitolul 2

 

 

,,Un accident grav la un eveniment de bijuterii organizat de V&A.”

Titlul, tipărit cu litere îngroșate pe prima pagină, era imposibil de trecut cu vederea. Angajatul îl citise în grabă, apoi lăsase ziarul pe tejghea, lângă casa de marcat. Știrea se răspândise deja peste tot,  pe ecrane, în rețele, în vocile celor care intrau și ieșeau fără oprire. Devenise subiectul inevitabil al fiecărei conversații.

În cele din urmă, un client așeză ziarul lângă câteva mărunțișuri, o gumă de mestecat, o sticlă de apă minerală și o revistă pentru bărbați.

– Chase Miller are un succes nebun.

– Da.

Răspunsul veni scurt, aproape indiferent, ca și cum subiectul nu merita mai mult. Angajatul trecu produsele prin scanner, în ritmul mecanic al gesturilor repetate.

– Sincer, oameni ca el nici n-ar trebui invitați la astfel de evenimente, nu crezi? Nici măcar nu a dat vreo declarație…

– Nu prea cunosc vedete.

Minciuna fusese rostită cu ușurință. Nu era, totuși, în întregime fals, mai degrabă era o evitare. Bărbatul nu voia decât să termine repede și să plece.

Între timp, un alt client se așezase la rând, privindu-l pe angajat cu o urmă de nerăbdare. Acesta, grăbit, ridică privirea și, pentru o clipă rămase surprins. Bărbatul din fața lui era mai înalt decât păruse inițial. Sub cămașa simplă se ghicea conturul unor mușchi fermi, bine definiți.

Clipind des, ca și cum ar fi vrut să-și alunge uimirea, angajatul împinse produsele spre el și îi aruncă un salut scurt.

Privirea îi rămase, însă, lipită de spatele clientului care se îndepărta.

– De ce a durat atât? bombăni următorul client.

– Ai văzut chipul bărbatului care tocmai a plecat?

Privirea celuilalt se întunecă, iritată, dar angajatul continuă să murmure, încă absorbit:

– Era clar… un Alpha, nu?

– Nu mirosea a feromoni.

– Dar era atât de chipeș… sigur e un Alpha.

Interesul îi rămăsese viu multă vreme după ce bărbatul dispăruse, dar nu mai găsi niciun indiciu despre el. Într-un târziu, oftă și reveni la rutina sa, apucând din nou scannerul.

✤✤✤✤✤✤

Josh aruncă o ultimă privire spre magazin, apoi porni în grabă. Traversă strada aproape alergând; un claxon strident îi tăie calea, iar un șofer îi aruncă vorbe grele, dar el nu le băgă în seamă. Apăsă accelerația mai tare.

Întârziase deja treizeci de minute.

De ce trebuia să se prelungească mereu totul? Nu durase nici zece minute să termine. Și, pe deasupra, angajatul adusese în discuție tocmai subiectul pe care ar fi vrut să-l evite cu orice preț.

De zile întregi, numele lui Chase Miller îi răsuna în minte până la exasperare. Oricât ar fi încercat să-l evite, îl întâlnea peste tot, în conversațiile oamenilor, pe ambalajele băuturilor, pe ecranul televizorului.

Era imposibil să scape de el.

Nemulțumirea îi fierbea în piept, dar își mușca buzele ca să nu rostească vreun cuvânt urât. Pete nu suporta înjurăturile și, de dragul lui încercase mereu să se controleze. Astăzi însă, tentația de a izbucni era mai puternică decât de obicei.

Când, în sfârșit, ajunse acasă, expresia i se schimbă brusc.

– Pete!

Urcă scările în grabă, câte trei trepte deodată. În sufragerie, copilul, așezat pe covor lângă bonă, întoarse capul și izbucni într-un strigăt vesel:

– Tati!

Josh îl ridică imediat în brațe și îi acoperi fața cu sărutări. Respirația i se tăie pentru o clipă, copleșit de bucurie. Toată oboseala zilei se risipi într-o secundă. După cinci ore lungi, în sfârșit își ținea copilul în brațe.

– Îți mulțumesc pentru efortul de azi, spuse Josh, zâmbind cald bonei.

– Cu drag. Pete e un copil minunat, atât de liniștit…

Tânărul student își strânse lucrurile, iar Josh, ca de obicei, îl întrebă despre examene și despre programul încărcat. Schimbară câteva vorbe, îi întinse plata și, în curând rămase singur, doar el și fiul său.

Seara se așternu domol, ca o pătură de liniște. Cocoțat pe umerii lui, Pete murmura sunete fără sens, poate o melodie desprinsă din lumea desenelor lui preferate. Josh zâmbi și îi sărută piciorușele rotunde, apoi păși în bucătărie.

Cina fu simplă: friptură fragedă, salată de cartofi și fasole.

– Nu-mi place fasolea! protestă Pete, fără ezitare.

Josh începu să taie carnea în bucăți mici, vorbindu-i cu blândețe, ca și cum ar fi spus o poveste:

– Fasolea și cartofii sunt prieteni… călătoresc împreună în bărcuța lui Pete. Nu vrei să-l întristezi pe Jason, nu-i așa?

Jason, păpușa lui preferată, era de obicei argumentul decisiv. Și totuși…

– Nu-mi place fasolea!

Josh se opri pentru o clipă. Un chip de adult îi fulgeră mintea, suprapus ciudat peste încăpățânarea copilului. Clătină ușor din cap, nimeni nu putea egala farmecul lui Pete.

Cu un oftat amuzat, aruncă fasolea în blender și o transformă într-o pastă fină, de nerecunoscut. Ridică apoi farfuria, ca un învingător:

– Inamicul a fost învins!

– Uau!

Râsul lui Pete umplu încăperea, iar masa continuă în voie bună. Josh îi ștergea cu grijă buzele, privindu-l cu o tandrețe care îi strângea inima.

După cină, îl legănă încet prin sufragerie până când somnul îl cuprinse pe copil. Apoi, în liniștea care cuprinse casa, puse totul în ordine, făcu un duș și, în cele din urmă, deschise o bere.

Un suspin de mulțumire i se strecură printre buze.

Viața lui, cu toate colțurile ei imperfecte, nu-i mai părea lipsită de sens.

Pentru o clipă, își lăsă gândurile să alunece spre viitor, îl văzu pe Pete crescând, îndepărtându-se într-o zi, plecând spre propria lui lume. O umbră de tristețe îi atinse inima, dar era încă prea devreme pentru astfel de doruri.

Goli doza de bere, apoi se întinse în pat, cu sufletul liniștit, lăsând noaptea să-l cuprindă.

✤✤✤✤✤✤

Telefonul mobil sună pe neașteptate, iar Josh se trezi din somn cu un murmur nedeslușit.
– Da… alo? Emma?

Tresări imediat, surprins de tremurul și tristețea din glasul surorii sale, Emma. Întinse mâna spre ceasul de pe noptieră și, încă amețit, încercă să calculeze diferența de fus orar față de Coasta de Vest.

– Oh, Josh… ce să fac?

– De ce? Ce s-a întâmplat?

Graba din vocea lui fu întâmpinată de un strigăt sfâșiat.

– Mama a leșinat… suntem la spital…

Vocea lui Josh se ridică fără voie, tăind aerul dimineții.
– Ce? Emma, te rog, nu plânge. Vorbește mai încet. Spune-mi ce s-a întâmplat.

La celălalt capăt al firului, lacrimile îi înecau cuvintele. Nu înțelegea încă nimic, doar simțea cum neliniștea i se strânge în piept.

– Oprește-te din plâns și explică. Ești la urgențe, da?

– Da… da…

Dar Emma izbucni din nou în plâns. Era, până la urmă, sora lui mai mică, fragilă, copleșită. Josh simți cum îl cuprinde furia, dar o înghiți, forțându-se să rămână calm. Așteptă, cu o răbdare chinuită, ca ea să-și adune gândurile.

În cele din urmă, printre respirații sacadate și cuvinte împiedicate, Emma reuși să spună că se află la urgențe, pentru că starea mamei se agravase, din nou, și din nou, fără oprire.

– Și… mi-au spus că nu mai am bani în cont…

Josh inspiră adânc, coborându-și tonul.
– Ai verificat dacă există vreo asigurare medicală?

– Nu… o să mă ocup mai târziu… Am anunțat deja la serviciu că îmi iau liber. Mă gândeam… să merg la bancă… poate să cer un împrumut… nu știu dacă e cea mai bună soluție…

Cuvintele i se stinseră din nou. Josh rămase nemișcat, ținându-și respirația.

– Josh… nu mai înțeleg nimic… nu știu ce se întâmplă cu mama… mi-au înghețat mâinile… nu pot… nici să respir…

– Emma… Emma…vocea lui Josh o strigă cu insistență, cu doar o clipă înainte ca ea să se piardă cu totul în panică.

– Ascultă-mă. Calmează-te mai întâi. Mama e bine?

– Ce…? Criza… s-a terminat…

Glasul Emmei încă tremura, fragil, dar în el se simțea o voință încăpățânată de a rămâne lucidă. Era mai puternică decât părea. Și totuși, gândul la spaima prin care trecea îi strânse lui Josh inima, pentru o clipă, simți impulsul de a lua primul avion și de a fi lângă ea.

– Ce spun doctorii? Poate fi externată?

– Nu… cred că trebuie să mai rămână câteva zile. Vor să-i facă analize suplimentare…

Un suspin îi scăpă Emmei, iar când vorbi din nou, vocea îi era ceva mai liniștită, dar încă nesigură:

– Ce ar trebui să fac, Josh?

– Nu-ți face griji, răspunse el, cu o fermitate caldă.

– O să mă gândesc la o soluție. Ai reușit să dormi?

– Nu… murmură ea, cu glasul stins.

Oboseala i se simțea acum în fiecare silabă, ca o greutate care o trăgea în jos.

– E în regulă. Du-te și odihnește-te puțin. Te sun mai târziu.

– …Da… chiar am nevoie… O să te sun eu după… Josh…

– Nu-ți face griji. Și… condu cu atenție.

După ce închise, liniștea se prăbuși peste cameră, bruscă și apăsătoare. Întunericul părea mai dens, iar gândurile îi răsunau în minte, repetând fiecare cuvânt al conversației.

Situația era limpede.

Avea nevoie de bani.

– Ahh…

Își lăsă mâinile să cadă de pe cap și oftă adânc, ca și cum ar fi vrut să alunge povara din piept. Dar nu-și putea permite să cedeze. Nu acum.

Încercă să-și adune gândurile, să calculeze, să estimeze, cât avea, cât îi trebuia, cât putea face.

Atunci, liniștea fu spartă de un plânset subțire.

– Tati… tati…

Josh se ridică imediat și intră în cameră. Pete stătea în pat, cu ochii umezi și brațele întinse, căutând alinare. Se mai întâmpla uneori, se trezea din somn și plângea fără să știe de ce.

Fără să spună nimic, copilul se lipi de el cu toată ființa lui mică, agățându-se strâns, ca și cum acolo era singurul loc sigur din lume.

Iar Josh îl strânse la piept, ținându-l aproape.

–  E în regulă, Pete…

Plimbându-se încet prin cameră, cu copilul strâns la piept, Josh simți cum respirația i se domolește treptat. Plânsul se stinse, lăsând loc unei liniști fragile, iar în curând, micuțul adormi din nou. Josh îi sărută creștetul, inspirând căldura aceea blândă, vie, care îl liniștea de fiecare dată. Trupul firav al copilului, tandrețea lui fără margini, aveau darul de a-i alunga neliniștea, măcar pentru o clipă.

În cele din urmă, se așeză pe canapea, cu Pete în brațe și rămase astfel toată noaptea, veghindu-l tăcut, prins între oboseală și grijă.

✤✤✤✤✤✤

– Bună, Rose.

După un ciocănit scurt, Josh deschise ușa biroului și își făcu apariția. Rose, aplecată asupra biroului, ocupată să-și aranjeze unghiile, ridică privirea surprinsă, apoi îi zâmbi larg.

– Bună, Josh. Azi arăți minunat.

El îi răspunse cu un zâmbet discret, lipsit de vlagă. Gândul îi rămăsese acasă, la Pete, pe care îl lăsase încă adormit. Știa prea bine ce urma: copilul avea să se trezească și să plângă când nu-l va găsi. Se întâmpla în fiecare zi și totuși nu devenea niciodată mai ușor de suportat.

Ar fi vrut să-i fie alături mereu, să-l vadă crescând fără să piardă nimic. Dar realitatea nu-i oferea acest lux. Mai ales astăzi, când bona nu lucra.

Vinovăția i se adânci și mai mult, amintindu-și că îl lăsase pe Pete în grija doamnei Robert, vecina de alăturio femeie în vârstă, blândă, care trăia doar din pensie. Își iubea nepoții pe care îi vedea rar și, din când în când, cumpăra jucării ori cocea prăjituri. Era bună, prea bună… dar nu putea lăsa o astfel de responsabilitate pe umerii ei pentru mult timp.

– Șeful nu a ajuns încă, spuse Rose, ridicând capul și aruncând o privire spre ușa biroului lui Mark.

– De obicei e matinal. Vrei o cafea?

Un zâmbet ușor obosit îi trecu pe buze lui Josh.

– Da, mulțumesc.

– Așteaptă puțin.

Rose se ridică aproape grăbită, cu o energie neașteptată. Josh se așeză pe canapea, dar o neliniște difuză îi cuprinse trupul. Privirea îi rătăci fără țintă, până când se opri asupra ziarului de pe masă.

Fotografia de pe prima pagină îi atrase atenția.

– Este procurorul din cazul Davis, spuse Rose, observându-i interesul.

– Foarte chipeș, nu-i așa?

Era vorba despre ancheta unei crime din New York. Principalul suspect, un Alpha, care nu se bucura de o reputație prea bună. În lumea în care puterea și banii atrăgeau inevitabil dușmani, astfel de povești nu erau neobișnuite. Și totuși, ceea ce captiva publicul era figura procurorului.

Rose oftă admirativ, așezând ceașca de cafea în fața lui.

Josh îi mulțumi scurt și duse ceașca la buze, fără să-și dezlipească privirea de fotografie.

– Spune-mi… adăugă ea, cu o curiozitate jucăușă,

– Ești un Alpha sau un Omega?

– Păi…

În lumea lor, statutul de Alpha sau Omega se dezvăluia, de regulă, în anii adolescenței. Beta erau excepția,  uneori rămâneau neschimbate, fără semne clare, pierdute într-o neutralitate discretă.

Alpha și Omega, în schimb, erau aproape imposibil de ignorat. Frumusețea lor avea ceva tulburător, o armonie care atrăgea privirea fără drept de apel. Bărbatul de pe coperta ziarului era unul dintre ei; chiar și Josh fusese prins pentru o clipă în farmecul acelei imagini, deși fotografia era departe de a fi clară.

– Ești un Beta? Nu se poate.

Rose îl privi cu atenție, apoi tăcu brusc, ca și cum ar fi realizat ceva. Era rar ca un Beta să aibă o înfățișare atât de plăcută. Și tocmai această raritate îl ajutase pe Josh să se ascundă atât de bine.

Un zâmbet vag îi înflori pe buze lui Rose, în timp ce se așeză mai aproape de el.

– Sincer… sunt surprinsă. Un bărbat atât de frumos ca tine… credeam că ești un Alpha.

Nedumerirea ei era sinceră și o umbră de dezamăgire i se citea pe chip. Josh mai auzise acele cuvinte de nenumărate ori. Și, de fiecare dată, oamenii se înșelaseră.

Pentru că adevărul era altul.

Josh era un Omega.

Semnul discret de pe ureche îi confirma natura, ascunsă cu grijă de ochii lumii. Din motive profesionale, nu-și putea permite să fie descoperit. Nimeni nu angaja un Omega ca bodyguard. Așa că învățase să mintă și să o facă bine. Înfățișarea îl ajuta; cei mai mulți îl considerau Alpha fără să pună întrebări.

Feromonii îi dăduseră însă de furcă. Fusese nevoit să recurgă la medicamente, să-și tempereze natura, să-și înăbușe esența. Își trăise viața cu teama constantă că va fi demascat.

Fără să-și dea seama, își duse mâna la ureche, atingând linia fină a semnului. Un gest reflex, pe care îl ignoră imediat. Trebuia să continue să poarte această mască. Nu avea altă cale.

Își acoperea urechile ori de câte ori putea, cu echipamentul de lucru sau prin alte mijloace, ca și cum ar fi vrut să șteargă orice urmă a adevărului.

Șomajul nu era o opțiune.

Un fior îi străbătu șira spinării, dar îl alungă repede. Își termină cafeaua, forțându-se să rămână ancorat în prezent.

– Câți ani face Pete anul acesta? întrebă Rose.

– Nu e greu… să crești un copil singur?

– Ba da… dar merită.

La birou, toată lumea credea că mama copilului dispăruse, lăsându-l pe Josh să se descurce singur. Nimeni nu pusese prea multe întrebări, iar el nu fusese nevoit să ofere explicații. Până acum.

Rose, însă, nu părea dispusă să renunțe atât de ușor. Divorțul recent îi dădea, poate, o curiozitate nouă.

Se apropie și mai mult de el, ignorându-i rezerva.

– Dar copilul… nu are nevoie de o mamă? E atât de mic… nu-i lipsește ceva?

Sprâncenele lui Josh se încruntară ușor. Tonul ei nu-i plăcea.

– Rose… ești prea aproape.

Avertismentul lui fu blând, dar ferm. Totuși, nu avu niciun efect. Rose își închise ochii și își apropie buzele, intenția ei era limpede.

Josh reacționă instinctiv, ridicând mâna între ei. Buzele ei se opriră în palma lui.

Rose deschise ochii.

– Rose… nu vreau.

Vocea lui calmă o opri. Ea clipi, apoi își strânse ușor ochii.

– Nu?

– Oricând poate apărea șeful.

– Glumești? murmură ea, încruntându-se.

Josh înclină ușor capul, ascultând.

– Nu auzi? Pași… se apropie cineva. Ar putea fi el.

– Serios?…

Rose se întoarse instinctiv.

În clipa următoare, ușa se deschise brusc.

– Ce se întâmplă aici, așa de dimineață?

– Oh!

Surprinsă, Rose se ridică în grabă, încercând să-și aranjeze ținuta. Josh, în schimb, rămase calm și îl salută firesc:

– Bună, Mark.

– Mă așteptai?

Mark aruncă o privire scurtă spre Rose, apoi se îndreptă spre biroul său. Josh îl urmă îndată, închizând ușa în urma lor.

– Ah… oftă teatral Mark, așezându-se și privindu-l atent.

Josh inspiră adânc.

– Aș vrea să-ți cer o favoare. Situația mea… nu e tocmai simplă. Știi că sunt tată singur.

Repeta aceleași minciuni, rostite deja de atâtea ori, cu o ușurință care îl neliniștea.

– Îți voi returna banii când mama mea își va reveni.

– Aha…

Mark scoase o țigară și o aprinse. Mirosul îi ajunse imediat lui Josh, renunțase la fumat de când se născuse Pete și nu se mai întorsese la acel obicei. Se trase ușor înapoi, evitând fumul.

– Mark… crezi că ai putea?

– Despre ce sumă e vorba?

– … Zece mii de dolari?

– Mult noroc.

Brusc, Mark izbucni într-un acces de tuse violentă. Lui Josh îi trecu prin minte, aproape instinctiv, pașii unei resuscitări cardiopulmonare, în cazul în care cel din fața lui nu ar mai putea respira. Dar criza trecu la fel de repede cum apăruse.

Când își recapătă suflul, Mark întreabă suspicios:

– Ai pariat?

– Nu.

Josh clatină din cap și răspunse fără ezitare, cu o sinceritate calmă.

– Mama mea este bolnavă și am nevoie de bani.

– Ce fel de boală? Are legătură cu tensiunea arterială?

– Da… și mai are și un rinichi lipsă. Sunt mai multe complicații.

Vorbi fără să-și încarce glasul de emoție. Nu căuta milă, nu o provoca. Doar așeză faptele, atent, aproape calculat.

– Între timp au apărut și cheltuieli de spitalizare… Am strâns deja mult, dar nu este suficient.

Mark tăcu. Trase adânc din țigară, iar fumul se ridică lent între ei, ca o ezitare.

Se putea oare ca o mică firmă de securitate să plătească o sumă atât de mare?

Pentru o clipă, pe chipul lui Mark se strecură îngrijorarea. Apoi oftă și rosti greu:

– … O să mă gândesc.

Nu spusese „nu”. Și tocmai această deschidere făcu totul și mai incert.

Josh rămase o clipă pe gânduri.

– … O să ți-i returnez prin muncă.

Mark râse scurt, fără veselie.

– Cum ai de gând să câștigi zece mii de dolari? N-are niciun sens.

Cu un zâmbet stingher, Josh părăsi biroul. În urma lui, Mark continuă să fumeze, cu o expresie adânc încruntată.

………………………….

– Tati miroase a țigări.

Băiatul își ascunse chipul în umărul doamnei Robert imediat ce îl văzu pe Josh, acoperindu-și nasul cu mâinile. Când Josh se apropie, Pete îl așteptă o clipă, apoi îi întinse brațele. Copilul i se lipi de piept, iar Josh îl ridică ușor, rotindu-l în aer.

– Bau…

– Hahaha!

Râsul umplu aerul. Pete se zbătu fericit, neputând rezista gâdilatului și întreaga lui ființă părea prinsă într-o bucurie simplă, nevinovată. În mâinile lui mici, strălucea o jucărie nouă, o mașinuță pe care o vedea pentru prima dată.

– Am cumpărat-o pe drum. Când am trecut pe acolo, m-am gândit imediat la Pete.

Josh nu putu refuza darul. Zâmbi și mulțumi cu o recunoștință discretă.

– Ți-a făcut probleme? Te-a deranjat?

– Îmi place să petrec timp cu el. Nu-ți face griji, este mereu binevenit.

Zâmbetul doamnei Robert era cald, sincer. Deși trăia dintr-o pensie modestă, se gândea totuși la copil și îi aducea daruri mărunte, dar pline de grijă.

Josh simțea că trebuie să răspundă acestei bunătăți.

Privirea îi căzu atunci pe baia din spate, unde lumina părea stinsă. Întrebă imediat:

– E ceva ce trebuie reparat? Am puțin timp liber astăzi, mă pot ocupa.

Chipul femeii se lumină.

– Chiar poți? Lumina din baie… și chiuveta se scurge greu…

– În regulă. Aduc imediat uneltele.

Josh plecă acasă și se întoarse repede, purtând copilul într-un braț și trusa de scule în celălalt, ca și cum încerca să nu piardă niciun moment de liniște al băiatului.

Doamna Robert se pregătea să coacă prăjituri și în casă se așternuse o atmosferă caldă, domestică. În baie, Josh începu să verifice instalația electrică și chiuveta, ca și cum repara nu doar obiecte, ci și fragmente din viața celor din jur.

Când ajunse acasă, ora cinei se așternuse deja peste oraș. Doamna Robert îi invitase să rămână la masă, dar Josh refuzase politicos, cu un zâmbet reținut, nu voia să abuzeze de bunătatea ei, oricât de primitoare ar fi fost. În schimb, plecă încărcat cu prăjituri proaspăt scoase din cuptor, al căror miros umplea aerul din jurul lui Pete.

Ajunși în apartament, copilul întinse mâna și apucă o prăjitură, ducând-o grăbit la gură. Josh i-o smulse ușor, instinctiv.

– Nu. Mai întâi cina.

Pete rămase cu privirea lipită de dulcele care dispăruse, ca și cum lumea întreagă i s-ar fi micșorat pentru o clipă. Tăcerea lui apăsătoare dură doar câteva secunde. Josh ezită. Se uită la el și, văzând acea privire, cedă inevitabil.

Un oftat scurt, aproape înfrânt.

– Of…

Nu rezistă. Îi întinse prăjitura.

Băiatul o primi ca pe o victorie solemnă, iar Josh îi șterse firimiturile de pe buze, grăbit, în timp ce încercă să pregătească masa. Între timp, gândurile nu-i dădeau pace. Aștepta un telefon de la Mark. Trebuia să afle dacă există o soluție pentru garanția spitalicească, dacă mai putea obține bani, dacă mai exista vreo ieșire din cercul strâmt în care se afla.

Lingura îi scăpă de câteva ori din mână. O înlocui mecanic, fără să observe aproape. Apoi, soneria sparse liniștea casei.

Se ridică brusc și își termină porția din câteva înghițituri grăbite.

– Uh… scuze pentru întârziere.

Fără prea multe formalități, Mark intră imediat ce ușa se deschise. Prezența lui umplu spațiul într-un mod neașteptat de apăsător. Josh îl urmă instinctiv, cu o neliniște abia mascată.

Pete, așezat în scăunelul său, ronțăind biscuiți cu lapte, îl observă curios pe străin.

Josh se apropie repede și îi mângâie capul, ca să-i alunge orice urmă de teamă.

– Pete, el este domnul Mark. Spune bună seara.

– Bună seara.

Vocea copilului era timidă, dar clară. Mark îi atinse scurt creștetul, aproape absent, apoi își mută imediat atenția asupra lui Josh.

– Trebuie să vorbim.

Josh încuviință și îl conduse spre sufragerie.

– Ai mâncat?

– Da. Continuă.

Răspunsul veni scurt, fără loc de discuție. În timp ce Pete rămase în urmă cu biscuiții lui și laptele cald, Josh simți cum îl apasă o vină tăcută — nu avea însă luxul de a nu asculta acum.

Se așeză.

Tăcerea dintre ei se lungi, densă, aproape incomodă. Josh își coborî privirea spre mâini, așteptând.

În cele din urmă, Mark vorbi:

– E vorba de un job.

Își drese vocea, ca și cum ar cântări fiecare cuvânt.

– Am unul. Plata e bună, condițiile nu sunt rele… de fapt, sunt chiar foarte bune. Suma e forfetară, plătită în avans. Avansul e generos, iar restul vine după finalizarea lucrării…

O pauză.

– Dar există o problemă.

Josh rămase nemișcat, atent la fiecare mișcare a buzelor lui Mark, ca și cum răspunsul s-ar ascunde acolo.

– Clientul… e Chase C. Miller.

La auzul numelui, aerul păru că i se oprește în piept.

Chase C. Miller.

Josh uită, pentru o clipă, să respire.

Imaginea reveni imediat, vie, imposibil de șters: ochii aceia violet, tăioși și liniștiți în același timp; părul blond, prins în lumină ca un metal nobil; chipul perfect sculptat, aproape ireal. Un bărbat care nu părea să aparțină aceleiași lumi cu ceilalți.

Chase C Miller.

Un nume care nu însemna doar succes, ci și o rană veche, bine ascunsă.

Masculul Alpha dominant care îl marcase pe Josh…era același bărbat care îl lăsase însărcinat cu Pete.

 

O reacție, un comentariu sunt binevenite , mulțumim ❤️❤️❤️❤️❤️