Înainte să mă pierzi- Capitolul 20

 Josh se întinse încet. Coioții, ca orice prădători, pot simți instinctiv diferența dintre adversari slabi și cei puternici. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să le transmită clar, prin prezență, că el era superior.

Așa cum era de așteptat, animalele ezitară. Nu atacară imediat, ci se opriră și îl fixară pe Josh, surprinse de înălțimea lui neobișnuită.

Deși acest lucru îl făcu pe Josh să ezite pentru o clipă să fugă, știa că ar fi echivalat cu o predare. Liderul haitei, un exemplar mai mare, făcu un pas înainte și mârâi amenințător, arătându-și colții. Nu avea intenția să renunțe la pradă. În timp ce îi susținea privirea, Josh își căuta rapid în minte orice armă posibilă. Ar fi fost o greșeală să înfrunte o haită fără nimic util. Îi trecu prin minte arma de foc, dar gloanțele se terminaseră deja.

Refuzând să cedeze, își mută rapid privirea și observă împrejurimile. Portbagajul era încă deschis, iar înăuntru își aminti de o cheie engleză. Își stabilise deja un plan de atac. Problema era Chase: mașina era relativ sigură, dar singura deschidere rămasă era geamul spate, spart în urma urmăririi, suficient de mare pentru ca o fiară să pătrundă înăuntru.

Josh își păstră calmul, deși situația era critică.

– Domnule Miller, îi șopti fără să-și ia ochii de la lider.

– La semnalul meu, mutați-vă pe scaunul din față și aplecați-vă cât puteți. Eu mă ocup de restul. Înțeles?

Nu primi niciun răspuns.

– Domnule Miller, repetă mai ferm, dar Chase rămânea inert, palid, cu privirea fixă, ca și cum nu auzea nimic. Nu clipea și părea aproape inconștient.

Josh îl strigă din nou, alarmat, realizând brusc că omul suferea de o fobie severă de câini și era complet paralizat de frică.

Fără să-și ia ochii de la haită, Josh se deplasă încet spre portbagaj și apucă cheia engleză. Liderul observă imediat schimbarea de energie din jurul lui.

– Domnule Miller, intrați! Haideți! strigă Josh, în timp ce animalele deveneau tot mai agitate.

Chase țipă brusc, cuprins de panică.

Situația scăpă rapid de sub control. Coioții atacară în valuri, iar Josh fu nevoit să se apere și să lupte în același timp, încercând să blocheze accesul spre mașină. Unul dintre ei fu lovit și căzu, dar haita continua să preseze.

În haos, Josh reuși să închidă parțial portbagajul, însă geamul spart rămânea o vulnerabilitate gravă. Un alt coiot încercă să pătrundă, dar fu respins violent.

Josh înțelese că nu mai putea proteja perfect atât mașina, cât și pe Chase. Trebuia să-l oprească pe lider.

În timp ce se concentra pe luptă, un alt coiot îi distrase atenția pentru o clipă. Exact atunci, liderul profită de deschidere și se repezi direct spre Chase.

– CHASE! strigă Josh, îngrozit.

– Chase Miller! strigă Josh din nou, însă vocea lui se pierdu în haos.

Chase era complet cuprins de panică, țipând fără să pară că aude ceva. În cele din urmă, Josh înjură printre dinți.

– Doamne!

Un sunet surd se auzi — coiotul care se repezise spre el fusese doborât. Fără să mai piardă timp, Josh trânti portiera din spate a mașinii. Deși reușise să o închidă, geamul spart lăsa în continuare o deschidere periculoasă.

– Nenorocit inutil… nu mă auzi deloc?! Nu te poți controla?!

Liderul haitei atacă din nou, țintind spatele lui Josh. Acesta se feri în ultima clipă și ripostă violent, lovindu-l și trimițându-l la pământ. Imediat, un alt coiot se aruncă spre el, dar Josh îl respinse cu un picior, menținând temporar haitele la distanță.

Totuși, presiunea nu slăbea. Un alt coiot sări prin deschiderea portbagajului, iar Josh îl întâmpină brutal, doborându-l înainte ca acesta să-l atingă. Era clar că animalele încercau să-l obosească prin atacuri continue.

Între timp, Chase rămânea nemișcat, ghemuit și complet paralizat de frică. Nu reacționa la nimic.

– CHASE! strigă Josh, văzând cum liderul își schimbă brusc direcția.

În acel moment, privirea lui Chase se ridică încet. Pentru o clipă, timpul parcă se dilată. Ochii lui se întâlniră cu ai coiotului care se apropia, colții lui strălucind în lumina rece a lunii. Corpul i se înțepeni complet. Mintea i se golise.

Totul părea să se termine acolo… dar lovitura nu veni.

Un impact surd răsună în fața lui. Fără durere.

Când își deschise ochii, Chase îl văzu pe Josh între el și coiot. Liderul îi mușcase brațul lui Josh, nu pe al lui.

În aceeași clipă, Josh ridică cheia englezească și izbi animalul cu forță, obligându-l să se retragă. Dar haitea se apropia rapid din toate părțile.

Josh respira greu, rănit, sângele curgându-i pe braț. Chase îl privi șocat, incapabil să proceseze scena. În jur, atacurile continuau, iar Josh abia mai făcea față.

Pentru o clipă, privirea liderului se mută din nou spre Chase.

Chase simți cum i se strânge pieptul. Respirația i se tăie, iar sunetele din jur deveneau distorsionate. Corpul nu-l mai asculta.

Știa că trebuia să se miște, să facă ceva… dar nu putea.

Tot ce vedea era spatele lui Josh, care continua să-l protejeze fără ezitare, deși era rănit și epuizat.

Apoi, atacurile se intensificară. Trei coioți se năpustiră simultan asupra lui Josh.

Iar Chase, copleșit complet de frică, își pierdu cunoștința.

✤✤✤✤✤✤

Uh… eh…

Se auzea un plâns undeva, rupt și necontrolat. Copilul își ștergea lacrimile cu pumnul, dar acestea continuau să curgă fără oprire. Băiatul blond, îmbrăcat în pantaloni scurți și bretele, arăta complet distrus — fața îi era murdară de lacrimi, salivă și muci. Și totuși, nimeni nu venea să-l liniștească.

– Chase e un ciudat, spuse Grayson, strâmbând din nas.

Era singurul care îi acorda atenție. Nassaniel stătea deoparte, fumând și uitându-se absent la telefon, iar Stacey avea o expresie rece, aproape iritată. Ceilalți doi erau prea mici ca să înțeleagă. Neînțelegerea durea la fel de tare ca indiferența — poate chiar mai mult.

Pasărea nu mai cântase toată ziua. Nu mâncase, nu băuse apă. Îngrijorat, Chase se gândea la canarul lui galben și nu se putuse concentra la ore toată ziua.

Când se întorsese acasă în grabă, pasărea zăcea nemișcată pe fundul cuștii reci. Chase țipă.

Grayson deschise colivia, ridică pasărea, o atinse scurt și concluzionă indiferent:

– Nu e bolnavă. E moartă.

– Moartă? întrebă Chase, șocat.

– Da.

Fără emoție, Grayson continuă:

– Ar trebui aruncată.

Înainte ca Chase să poată reacționa, Grayson aruncă pasărea în coșul de gunoi. Chase își ridică pasărea din coșul de gunoi dar aceasta nu se mișcă deloc.

Nu conta cât de mult o mângâia, nu conta cât de mult plângea, nimic nu se schimba.

Plânse ore întregi. Singurul răspuns pe care îl primea era tăcerea sau priviri goale.

– E moartă, Chase, spuse Grayson din nou, fără urmă de ezitare.

– O să o arunc.

Chase protestă printre lacrimi, dar tatăl său îl privi calm, rece.

– Pasărea nu mai folosește la nimic.

– …

Chase rămase blocat, incapabil să înțeleagă. Încercă să explice, cu voce tremurată:

– Era frumoasă… și cânta…

– Așa? întrebă tatăl, confuz, ca și cum nu vedea sensul.

Apoi adăugă simplu:

– Îți cumpărăm alta.

Și ieși din cameră, ca și cum problema fusese rezolvată.

Chase rămase singur.

Mai târziu, în acea noapte, înțelesese că nimeni nu îi văzuse cu adevărat durerea. Nu conta cât plânsese sau cât încercase să explice — totul fusese ignorat sau respins.

Realiză atunci că era un străin în propria familie.

Lacrimile pe care le oprise reveniseră, mai grele ca înainte. Încercase să le oprească, dar nu mai putuse.

Așa funcționa lumea, în cele din urmă — priviri confuze, zâmbete care nu înțelegeau, oameni care treceau mai departe fără să vadă.

Obosit de toate neînțelegerile, Chase nu mai voia nimic.

Doar liniște.

Și, într-o zi, totul avea să se termine.

✤✤✤✤✤✤

Când își deschise ochii, Chase nu înțelese imediat unde se află.

Clipea încet, încercând să lege imaginea din fața lui de realitate. Era sprijinit de bancheta din spate a mașinii, exact ca înainte să leșine. Liniștea era totală — apăsătoare, aproape ireală. Toate sunetele haotice de mai devreme dispăruseră, ca și cum lumea întreagă fusese ștearsă.

Tot ce putea auzi era propria respirație, sacadată, într-un vid de tăcere.

Pentru o clipă, corpul lui reacționă înaintea minții: pielea i se făcu de găină, ochii i se deschiseră brusc.

Unde era…? Și bărbatul acela?

Se ridică dintr-odată, înghițind aerul cu dificultate. Aerul rece intra prin geamul spart din spate, amestecat cu un miros vag de fum.

Cineva fuma.

Chase se întoarse lent. Prin deschiderea geamului spart, silueta lui Josh era vizibilă afară, la câțiva pași de mașină. Stătea cu spatele la el, calm, ca și cum nimic nu se întâmplase.

După o ezitare scurtă, Chase se apropie și își lipi fața de deschizătura geamului. Vântul rece îi lovi pielea direct, fără filtru. De acolo, îl putea vedea clar.

Josh fuma.

Fumul se ridica lent, învăluindu-i fața și dispersându-se în aerul rece al nopții. Cămașa lui albă era ruptă, murdară, distrusă. Totuși, sub materialul subțire, spatele lui rămânea vizibil — puternic, bine definit, tensionat. Fiecare mișcare mică a brațului făcea țesătura să se strângă ușor.

Chase își coborî privirea, analizând fără să vrea. Picioarele lui Josh erau lungi, stabile. Îi reveni în minte momentul în care lovise coiotul — o mișcare curată, precisă. Nu fusese o lovitură întâmplătoare.

Își ridică din nou privirea exact când Josh se întoarse.

Privirile lor se întâlniră.

Josh își ridică ușor sprâncenele, apoi zâmbi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ai dormit bine?

Tonul lui era calm, aproape relaxat.

Chase înlemni. Contrastul era absurd. Josh era acoperit de sânge uscat, rănit, cu urme clare de mușcături pe brațe. Hainele îi erau sfâșiate, fața murdară, obosită. Și totuși zâmbea.

Chase își feri privirea, confuz.

– Ai… renunțat la fumat.

Josh ridică din umeri, scoase țigara din gură și expiră fum.

– Am făcut o excepție.

– …

– Țigările sunt utile uneori.

Chase clipi, neînțelegând.

– Fața ta… ești rănit.

Își dădu seama abia după ce vorbise.

Josh se uită la el scurt, apoi zâmbi din nou.

– Serios?

Ca și cum era ceva banal.

Chase rămase blocat.

– Asta e tot?

Josh râse ușor, obosit, dar sincer. Apoi se aplecă puțin, sprijinindu-se de mașină, apropiindu-se suficient încât Chase să-i vadă clar ochii.

Tăcerea dintre ei deveni densă.

Fără avertisment, Josh spuse:

– Domnule Miller…

Vocea lui era joasă, calmă.

Chase simți un fior rece pe șira spinării.

Josh zâmbi ușor, privindu-l direct în ochi.

– Pot să te sărut?