Înainte să mă pierzi- Capitolul 5

– La ce vă uitați cu toții? Opriți-vă!
– Domnule Miller, opriți-vă!
– Haideți, la naiba!
– Ce faceți?… Stați, domnule Miller!

Strigătele izbucneau din toate părțile, tăind aerul în fâșii ascuțite. Josh își mușcă limba ca să-și înăbușe înjurătura și porni în fugă, cu mintea cuprinsă de o neliniște aproape animalică. Nimic nu se schimbase, nici atunci, nici acum.

Privirile tuturor erau ațintite asupra Desert Eagle-ului din mâna lui Chase. În haosul care se dezlănțuise, Josh făcea tot ce-i stătea în putință pentru a-l proteja pe paparazzo, asemenea celorlalte gărzi de corp. Nu Chase era cel care trebuia apărat, ci omul acela nefericit, câtă vreme arma se afla încă în mâinile lui.

Un foc de armă spintecă aerul.

Bang!

Împușcătura răsună din nou, iar Josh strigă. Se aruncă asupra lui Chase într-o mișcare disperată, reușind să-i smulgă arma, dar țeava încinsă îi arse palmele. Isaac strigă alarmat din spatele lui, în timp ce Josh aruncă pistolul departe.

– Josh! Doamne, ești bine?

Durerea îi pulsa în mâini, dar el se întoarse. Echipa de securitate se lupta acum cu Chase, încercând să-l imobilizeze. Feromonii lui se împrăștiau în aer, amestecându-se cu alte miresme, estompându-i intensitatea, un detaliu care, pentru Josh, era o binecuvântare.

Un murmur incoerent îi atrase atenția.

Paparazzo, prăbușit pe podea, izbucnise în plâns. Sub el, pardoseala era pătată, iar trupul îi tremura necontrolat. Sângele i se prelingea dintr-o rană superficială, glonțul doar îl zgâriase.

Priveliștea îl umplu pe Josh de un disconfort surd: un om frânt, ud, tremurând ca și cum și-ar fi pierdut mințile.

– Ce faci? Pleacă! Acum!

Fiecare secundă care trecea era un risc. Chase putea izbucni din nou în orice clipă, iar zgomotul surd al loviturilor din spate devenea din ce în ce mai greu de ignorat.

Să invadezi viața privată a lui Chase Miller era fie dovada unei ignoranțe crude, fie a unei disperări oarbe. De când paparazzi încercaseră să-l surprindă în propria casă, vulnerabil, Chase nu mai arătase nicio urmă de toleranță. Publicul pretindea intimitatea vedetelor, dar o călca în picioare fără ezitare.

Și totuși, chiar și cu viața atârnând de un fir de păr, bărbatul nu se mișca.

Iritat, Josh îl apucă de obraji și îl forță să-l privească.

– Nu mă auzi? Pleacă!

În cele din urmă, paparazzo se ridică, clătinându-se și o luă la fugă fără să se uite înapoi.

Josh strânse din dinți. Poate că, măcar acum, omul acela învățase ceva. Poate că, de acum înainte, va ști să stea departe.

Nu departe zăcea aparatul foto, sfărâmat, împrăștiat în bucăți pe podea.

Prețul unei vieți salvate și costul unui obiect scump.

Privirea i se opri asupra obiectivului distrus, cândva de o valoare exorbitantă. O umbră de teamă i se strecură în suflet, rece și insistentă.

Între timp, lucrurile începeau să se liniștească. Gărzile de corp se retrăseseră, realizând că pericolul dispăruse. Iar Josh rămase, în cele din urmă, față în față cu omul pe care îl evitase atât de mult.

Ce nebunie.

Gândul îi trecu fulgerător prin minte, aproape rostit.

Chase Miller stătea nemișcat, dar prezența lui era suficientă pentru a insufla teamă, ca și cum ar fi putut ucide doar privindu-te, chiar și fără să-și lase feromonii să vorbească.

Josh îi întâlni privirea, ochii aceia purpurii, caracteristici unui Alpha dominant. Nu era copleșitoare doar presiunea. Era felul în care acei ochi, mereu ușor oblici, îl fixau direct, fără ezitare.

În clipa aceea, inima i se cutremură cu o violență înfricoșătoare. Frica și emoția izbucniră din el ca un torent nestăvilit. Respirația i se opri, iar viața însăși i se păru amenințată, deși prezența pericolului nu avea nimic vizibil. Pentru Josh, totul devenise un stimul dus la extrem.

– Tu… rosti el, pentru prima oară, cu glasul abia desprins de tăcere.

Auzindu-și propria voce, se simți pierdut.

Chase îi zâmbi lent, iar Josh nu putu decât să-l privească fix. Zâmbetul acela era straniu de luminos, aproape ireal.

– Vrei să mori?

Nimeni nu îndrăzni să răspundă. Gândul de a fugi îi fulgeră mintea, dar nu exista nicăieri unde să se poată ascunde.

– Nu, murmură Josh cu greu.

– Atunci de ce?

Chase continua să zâmbească, cu o prospețime care contrasta tulburător cu situația. Își mișcă ușor degetele și, deși se afla la distanță, Josh simți o teamă sufocantă, ca și cum acele mâini ar fi putut să-i strângă gâtul în orice clipă. Avea certitudinea că un singur răspuns greșit i-ar fi fost fatal.

Dacă nu ar fi fost Pete, și-ar fi permis să-i rupă gâtul fără ezitare. Își strânse pumnii, luptând cu impulsul. Din fericire, Desert Eagle-ul fusese aruncat departe.

– Mi-era teamă că ar face mizerie, spuse el în cele din urmă.

Chase se încruntă ușor.

Privirile celorlalți bodyguarzi se întoarseră spre Josh, pline de uimire. Simțindu-le presiunea, el adăugă grăbit:

– Dacă tragi de la o distanță atât de mică… sângele ar sări peste tot. Costumul… s-ar păta.

Chase îl privi în tăcere, încercând parcă să-i cântărească sinceritatea.

– M-am gândit că nu ți-ai dori asta… sângele unui paparazzo pe hainele tale.

Tăcerea se prelungi până deveni apăsătoare.

– Încearcă, spuse Chase, în cele din urmă.

Josh clipi, nedumerit. Abia când Chase își îndreptă privirea spre pistolul aruncat, înțelese. Se grăbi să-l ridice.

Liniștea devenise aproape insuportabilă. Se aplecă, luă arma și se întoarse spre Chase. În clipa în care îi întâlni privirea, uită să respire.

Îi întinse pistolul, cu chipul golit de expresie. Chase îl luă și îl ridică.

– Josh! strigară Mark și Isaac deodată.

Privirea lui Josh se încețoșă pentru o clipă. Apoi simți durerea, o lovitură fulgerătoare în lateralul capului. Tâmpla i se umezi, iar sângele începu să curgă.

Chase deschise gura să-i vorbească lui Josh, care zăcea la pământ; privindu-l de sus, cu ochii strânși, își  strâmbă gura. Dar nu se opri aici; ridică ușor arma în aer și apăsă pe trăgaci cu cealaltă mână. Imediat, Chase îl ținti. În timp ce toți erau neliniștiți, spuse.

– Să verificăm… Dacă trag de aici, sângele tău mă va stropi, nu-i așa?

Josh își duse mâinile la cap. Glonțul trecu pe lângă el și un țipăt îi scăpă involuntar.

– Domnule Miller, opriți-vă!
– Fugi, Josh!
– Nu puteți face asta!

Strigătele gărzilor nu-l atinseseră. Chase apăsă din nou pe trăgaci, fără ezitare. De data aceasta, ar fi fost sfârșitul.

Un zgomot asurzitor îi sfâșie auzul. Josh îl privi direct.

Fața lui Chase era tulburată. Continuă să apese pe trăgaci, dar nu se mai auzea decât clicul sec al unui pistol gol.

Ratase.

Cu un gest brusc, Chase aruncă arma. Un oftat colectiv de ușurare se ridică în aer. Dacă ar mai fi tras o dată, nu ar mai fi rămas nimic de făcut.

Își scutură violent părul blond, ca și cum furia îi clocotea în vene. Nimeni nu îndrăzni să spună nimic. Timpul părea suspendat.

Josh, în schimb, nu înțelegea de ce nu-și putea desprinde privirea de la acel om nebun.

După o clipă, Chase își dădu părul de pe față. Privirea lui ascuțită se fixă din nou asupra lui Josh, iar în secunda următoare se apropie și îl lovi cu piciorul.

– Josh! strigă Isaac.

Josh se încovoie fără un sunet. În urechi îi pulsa un Tinnitus[1], tot mai adânc.

Chase își coborî privirea spre pământ.

– Luați-l și aduceți-l, ticăloșilor.

Se referea la pistolul lui. Incidentul de mai devreme părea deja uitat. După ce dădu ordinul, se întoarse spre mașină. Gărzile, trezite parcă dintr-un vis, se împrăștiară imediat.

– Ești bine?

Isaac ajunse lângă Josh și îl ajută să se ridice. Josh își atinse tâmpla; degetele i se umplură de sânge.

– Haide, trebuie să tratăm rana, spuse Mark grăbit.

Fără să mai adauge nimic despre cele întâmplate, porniră cu toții înainte, înghițiți de o tăcere grea.

✤✤✤✤✤✤

– De ce naiba se mai plânge nenorocitul ăla?

Josh se prăbuși pe o canapea liberă și scoase un oftat lung, abia auzit. Isaac, care îl sprijinise până atunci, izbucni în lacrimi fără să se mai poată stăpâni. Josh rămase aplecat, cu capul greu și amorțit, în timp ce pungi reci de gheață îi apăsau abdomenul. Nu spuse nimic. Mark doar clătină din cap — fusese, până la urmă, un noroc că totul se încheiase fără un glonț fatal.

Henry luă un prosop curat și îl apăsă pe rană. Josh râse scurt, fără vlagă, ca și cum nu mai avea puterea să reacționeze altfel.

– Și totuși… de ce ai făcut asta? întrebă Henry, lovindu-l ușor pe spate.

– De ce râzi?
– Henry, oprește-te!

Josh se încovoie, fără să scoată vreun sunet. Isaac, văzându-l, strigă îngrijorat, iar Mark interveni calm:

– Ajunge. Lasă-l în pace.

– Renunță… murmură Isaac.

Cuvintele lui se pierdură însă undeva, fără să ajungă cu adevărat la Josh. Mintea îi era ca o masă gelatinoasă care se izbea de pereții craniului.

– Nu ar trebui totuși să mergem la spital? întrebă Seth.

Josh clătină din cap, tăcut.

Într-o clipă de slăbiciune, gândul îi fugise la Pete, îl vedea ca pe o ancoră de liniște, ca pe o alinare tăcută, ca pe ceva fragil pe care trebuia să-l protejeze cu orice preț.

Tăcerea se așternu din nou peste ei. Apoi, o ușă trântită sparse liniștea. Fostul șef al gărzii intră, vorbind grăbit, evitând în mod evident să-l privească pe Josh.

– Puteți prelua controlul operațiunii? Timpul… se scurge.

✤✤✤✤✤✤

Restaurantul, de obicei zgomotos, era acum cufundat într-o liniște apăsătoare. Așezați în jurul unei mese mari, mâncau mecanic, fără poftă, fără cuvinte.

Tăcerea devenise aproape insuportabilă.

– …Unde sunt acum? întrebă Seth, cu o voce stinsă.

Se referea la foștii bodyguarzi, cei care abandonaseră misiunea și plecaseră cu fețele trase de oboseală și teamă. Era limpede că ceilalți, cei din paza exterioară, aveau să fugă cât mai departe, probabil până la conac.

Mark mușcă din hot-dogul de vită înainte să răspundă:

– Probabil că nici nu mai trec granița.

– …Îi invidiez pentru asta, murmură Seth.

Toți erau de acord.

Să plece din țară, rupându-și biletele de avion fără să privească înapoi. Era cel mai bine așa. Chipul lui Chase părea să-i urmărească pretutindeni. Singura soluție era fuga, cât mai departe, într-un loc unde să nu-l mai vadă niciodată.

Josh simțea asta cel mai intens. La naiba, frumusețea lui nu era decât o mască. Adevărul era altul, ascuns dedesubt. Se simțea dezgustat de propria slăbiciune, nu fusese în stare să-l înfrunte.

– Unde ai vrea să mergi? întrebă Mark, aproape absent.

– Mereu mi-am dorit să ajung în Cuba… Mare, pură… trebuie să fie incredibil.

– Sau în Amazon, adăugă Seth.

– Sună… viu.

Henry îi răspunse imediat, cu sarcasm:

– Fără apă caldă și fără internet. Da,  foarte „viu”.

Josh nu spuse nimic, dar gândul îi alunecă în altă direcție. În locuri ca acelea nu l-ar fi putut vedea niciodată pe Chase. Nu și-l putea imagina acolo, cu hainele murdare, obosit, lipsit de control.

Dacă ar fi fost singur, poate că ar fi fugit într-un astfel de colț de lume. Dar exista Pete. Iar Pete avea nevoie de stabilitate, de educație, de o viață normală.

– Ce zici de Alaska? spuse Josh, brusc.

Seth îl privi nedumerit.

– De ce tocmai acolo?

– E liniște… puțini oameni, adăugă Josh, ca și cum s-ar fi justificat.

– Sau ai putea găsi un sat uitat de lume oriunde, răspunse Henry.

– Și Canada e rurală. Chiar trebuie să te duci în Alaska? interveni Seth.

Josh ezită o clipă, apoi își aminti ceva.

– Isaac… nu ești din Canada? Cum e acolo?

Isaac ridică privirea, parcă surprins că fusese readus în discuție.

– Nu știu… a trecut prea mult timp de când am plecat. Am uitat…

Se opri, realizând ceva.

– Ah… și, da… se vorbește engleză.

– Atunci de ce ai ajuns aici? îl tachină Henry.

Josh renunță să mai spună că ar fi putut fi dintr-o zonă francofonă. Toți știau că era dintr-o zonă anglofonă.

Mark interveni din nou:

– Nu putem renunța. Plata e de trei ori mai mare decât de obicei.

Un geamăt scăpă din gâtul lui Josh.

– Nu crezi că ar trebui mărită? protestă Isaac.

– Cum să lucrezi în halul ăsta?

Dar pentru Josh, problema nu mai era banii. Problema era omul.

Nu ar fi acceptat niciodată dacă nu ar fi fost constrâns. Dar banii… erau necesari.

Mark clătină din cap.

– Nu e atât de simplu. Știi ce face Miller. Și, mai ales… știi cine e fiul cel mare. Nassaniel Miller.

Numele căzu greu peste masă.

Satana în lumea juridică. Un vampir fără sânge și fără lacrimi. Un avocat demonic care nu fusese învins niciodată.

Cu alte cuvinte, nu exista scăpare.

– Fiți cât se poate de atenți, spuse Mark, încheind discuția.

Și astfel, cina se sfârși, în aceeași tăcere apăsătoare.

✤✤✤✤✤✤

Cei care se întoarseră la conac purtau pe chipuri o paloare apăsătoare. Nu era doar umbra noii misiuni ce îi aștepta, ci și povara a ceea ce urma: trebuiau să se prezinte în fața lui Chase și să-i spună că ei sunt noua echipă de securitate.

Șeful echipei permanente știa deja. De îndată ce aveau să apară, avea să fie mai mult decât bucuros să le cedeze locul.

– Haideți, spuse el, întorcându-se spre Josh cu un zâmbet strălucitor, aproape nepotrivit cu tensiunea din aer.

Mark, liderul lor, porni înainte, iar ceilalți îl urmară. Doar Isaac ezită.

– N-ar fi mai bine ca Josh să se odihnească întâi? Oricum… e ca și cum s-ar fi „prezentat” deja.

Toate privirile se întoarseră, simultan, spre Josh. Acesta, stânjenit, deschise gura să spună că este bine, dar Isaac îl întrerupse:

– A fost lovit la cap. Nu are simptome grave acum, dar ar fi mai înțelept să se odihnească. Și, sincer… ce contează dacă nu ne salutăm? Nu-și va aminti nici câți suntem, darămite numele noastre.

Avea dreptate.

În ochii acelui om, Josh nu era decât un bodyguard oarecare, unul care fusese împușcat mai devreme. Poate că nici măcar nu-și amintea că îl lovise. Gândul acesta îi lăsă un gust amar.

– Da… e adevărat, mormăi Mark, după o clipă de gândire.

Ridică privirea și dădu din cap.

– Josh, du-te și odihnește-te. Dacă apare ceva, mă anunți imediat. A fost doar o altercație, nimic grav.

– Nu poate Mark să meargă singur să se lovească de pereți? murmură Henry, lăsându-și să iasă la suprafață sarcasmul întunecat.

Deși rostise ca pentru sine, vocea îi fusese suficient de clară încât să fie auzită. Replica nu întârzie:

– Josh se odihnește. Dar noi mergem cu restul. Fiecare își face treaba.

Henry își înghiți frustrarea și tăcu.

Astfel, Josh fu lăsat să plece primul. Se întoarse în cameră cu pași grei, iar ușurarea îl cuprinse de îndată ce închise ușa în urma lui.

Se prăbuși pe pat și oftă adânc.

Durerea pulsa încă în capul lui, constantă, apăsătoare, dar nu de nesuportat. Aproape că și-ar fi dorit să fie mai gravă, suficient cât să-i amorțească gândurile.

Ironia era crudă: nu rana era ceea ce îl apăsa cu adevărat.

Mult mai greu de purtat era altceva, conștientizarea că abia trecuse o zi… și că mai avea de îndurat încă șase luni în preajma acelui câine turbat numit Chase Miller.

Un răgaz prea lung.

Mult prea lung.

Nota traducătoarei

[1] Tinnitus: numit și acufen, constă în percepția de zgomote sau zumzete în ureche (țiuit surd). Aceste sunete pot fi percepute doar de persoana afectată.