Înainte să mă pierzi- Capitolul 6

,,1. Asigură-te că suni pentru a-i aduce micul dejun după ce verifici starea vremii. Dacă solicită altă masă, urmează întocmai instrucțiunile.
2. Nu intra niciodată în camera lui Chase Miller, cu excepția situației de la punctul 1. Cere permisiunea înainte.
3. Nu-i vorbi primul. Nu răspunde la întrebări.
4. Nu te apropia la mai puțin de cinci metri, decât dacă situația o impune pentru siguranță.
5. Nu merge în spatele lui.
6. Nu merge în fața lui.
7. Alte detalii sunt anexate.”

Josh ținea furculița într-o mână și cu cealaltă, mototolea hârtia. „Alte detalii” însemnau încă cinci pagini. Li se ceruse să le memoreze, dar nici măcar Mark, șeful lor, nu reușea să le țină minte pe toate.

– La naiba… e nebun? Eu n-am făcut facultate tocmai fiindcă urăsc să citesc, bombăni Henry, aruncând foile fără menajamente.

Nimeni nu-i răspunse atunci. Însă a doua zi, după ce Chase îl lovise cu telefonul mobil, deschizându-i fruntea, Henry învățase toate regulile pe de rost într-o singură noapte. Acum nu mai exista nimeni care să le cunoască mai bine decât el.

Încălcarea lor?

– Am mers doar pe jos!

Își exprima revolta cu amărăciune, dar adevărul era că traversase o zonă care intra în „raza de cinci yarzi”. Toți trăiau cu nervii întinși la maximum. Contractul nu mai părea o înțelegere, ci o colecție de absurdități.

– Ce suntem, menajere? De ce trebuie să-i duc eu mâncarea de fiecare dată? izbucni Isaac.

Mark îl privi cu o expresie obosită, aproape dezgustată.

– Nu poți să-l lași să moară de foame. Uită-te în jur, nu e nicio menajeră aici. N-au rezistat temperamentului lui.

Nu era un răspuns satisfăcător, dar nimeni nu avea argumente împotrivă. Mark ridică din umeri și adăugă:

– Bucură-te că nu ne-a pus să-i gătim. Îi ducem mâncarea, atât. O dată la două zile… supraviețuim și noi cum putem.

Regula mesei era absurdă, dar nu mai absurdă decât întreaga situație. Doar prezența lui Chase Miller era, în sine, un dezastru.

Într-o singură săptămână, Seth începuse să se plângă că îi cade părul, Isaac slăbise trei kilograme, iar Henry rămăsese cu o rană la frunte.

Josh făcuse tot posibilul să evite conflictele. Deocamdată, reușise. Dar nu știa când și unde va izbucni următorul.

De fapt, el fusese primul lovit.

Din când în când, răsfoia hârtiile și repeta regulile, încercând să le întipărească în minte. Oare fusese mereu așa? Se încruntă. Parcă nu-și amintea să fi fost atât de strict cu ani în urmă.

Poate că, odată cu faima, crescuseră și pretențiile.

Un zâmbet amar îi trecu pe buze. Abia aștepta să se termine totul.

– Ugh…

Își lăsă capul să cadă pe masă cu un zgomot surd.

Îi era dor de Pete.

Poate că acum dormea… Ar fi putut să ceară să fie trezit? Nu. Nu putea.

Cu un gest nervos, apăsă butonul de apel. După câteva secunde, linia se deschise. Când auzi vocea de la celălalt capăt, numele îi scăpă fără să-și dea seama:

– Pete!

– Tati?

Bucuria din glasul copilului îl lovi direct în inimă.

– Da, Pete… Ce faci?

– Tati, tati… vii să mă vezi?

Întrebarea îl strânse ca un clește. Josh își încleștă pumnii, apoi îi desfăcu, încercând să-și stăpânească emoția.

– Nu știu încă… Bunica e bine? Ce ai făcut azi?

Vocea copilului se liniști, ușor dezamăgită.

– Am mâncat omletă… dar bunica a pus și fasole.

– Așa… e bine, răspunse Josh, forțând un ton cald.

– Trebuie să mănânci tot, ca să crești mare.

– Mai mare decât tine?

– Mai mare decât mine.

– Uau… Atunci o să cresc ca domnul Mark?

Josh zâmbi slab, privind în gol.

– Mai mult decât atât.

–  Uau! strigă din nou copilul, dar entuziasmul i se frânse repede.
– Nu-mi place fasolea…

Josh zâmbi, iar vocea i se îmblânzi:

– Tata o să vină și o să o bată pe toată.
– Trebuie să scapi de ea!
– Desigur… o să scap de toată.

Râsetul copilului îi alină sufletul. Doar auzindu-l, simțea cum toată tensiunea adunată în el se risipește, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Mai rămase o vreme cu telefonul la ureche, ascultându-i glasul, ca pe un refugiu.

– Josh.

Vocea lui Seth îl readuse brusc la realitate. Ridică privirea, iar acesta îi făcu semn peste umăr.

– Schimbul.

Era timpul pentru patrulare.

Cu inima grea, Josh se grăbi să încheie convorbirea.

– Pete, salut-o pe bunica…

– Tati, când vii?

Întrebarea îl lovi din nou. Josh strânse din dinți și minți, cu o blândețe dureroasă:

– Dacă mănânci tot, chiar și mazărea și morcovii… ne vom vedea curând.

– Serios? Atunci… o să mănânc orice. O să fiu cuminte!

– Da… tati o să vină să te vadă curând, promise el.

După un murmur slab, închise.

Seth îl privise în tăcere tot timpul. Apoi, cu o urmă de uimire, întrebă:

– De ce? Copilul ăla chiar e atât de cuminte?

Seth trăia de ani buni cu partenera lui, dar nu aveau nici planuri de căsătorie, nici de copii. Josh îi zâmbi ușor și îi atinse umărul.

– Când o să ai unul… o să înțelegi.

Seth ridică din umeri, neconvins.

Josh își lăsă farfuria goală în dulap și porni mai departe. Ca să ajungă la conac, trebuia să traverseze grădina imensă, chiar dacă o lua pe lângă poarta păzită automat.

Patrularea însemna să verifice totul, clădirile, împrejurimile, fiecare colț al domeniului.

În fond, conacul era sigur. Atât timp cât Chase nu era plecat, nimic nu părea să-l poată atinge. Iar plata era mai mult decât generoasă.

Problema era alta: puțini oameni rezistau suficient încât să rămână.

Josh își aruncă privirea peste întinderea vastă. În spatele conacului, plaja privată se desfășura liniștită, pustie, ca un peisaj uitat. Cele douăsprezece camere dădeau spre mare, iar scara în spirală cobora direct în nisipul fin.

Nu era nimeni.

După ce se asigură încă o dată, se întoarse spre grădină.

În contrast cu partea din față, impecabil îngrijită, aici totul părea abandonat. Un elicopter zăcea uitat pe un heliport vast, iar sala de fitness, terenul de baschet și sala de jocuri erau toate pustii.

O liniște grea, aproape funerară, plutea peste loc.

În cele din urmă, îl zări.

Chase.

Era întins pe un șezlong lângă piscina din spate, făcând plajă. Purta doar ochelari de soare și un șort scurt, iar pieptul i se ridica și cobora lent, ca și cum ar fi dormit.

Pentru o clipă, părea… liniștit.

Apoi, brusc, sprâncenele i se încrețiră, ca și cum ar fi simțit ceva.

Josh făcu instinctiv un pas înapoi.

Nu fusese observat. Încă.

Se strecură în spatele unui copac și abia atunci realiză că se ascunsese. Avea de ales: să plece în liniște… sau să riște o nouă confruntare.

Își scoase capul cu grijă.

Chase era încă acolo.

Din păcate.

Un gând absurd îi trecu prin minte:

De ce arată exact ca tipul meu ideal?

Era, fără îndoială, imaginea perfecțiunii. Dar doar la suprafață. Sub acea aparență, totul era greșit. Temperamentul lui era problema reală.

Josh aproape că începu să se gândească serios cât ar costa o statuie de ceară a acelui chip.

Atunci, dintr-odată, Chase se ridică.

Speriat, Josh se ascunse din nou și își ținu respirația. Îi amintea de vremurile din armată, un reflex vechi, aproape uitat.

Un camarad îi spusese odată că acea tehnică te putea salva în pragul morții.

Gândul îl purtă, pentru o clipă, spre trecut. Spre Dane, chipul lui îi reveni vag în minte, după ani în care nu-l mai văzuse.

Un zgomot puternic de apă îl readuse brusc în prezent.

Ezită. Nu se ridică.

Rămase nemișcat, ascultând.

Era evident cine intrase în piscină.

Avea de gând să scape înotând.

Dar… liniștea se prelungi.

Prea mult.

Josh încremeni. Își încordă toate simțurile, dar nu percepea nimic, niciun sunet, nicio mișcare.

Un fior rece îi străbătu spatele.

În cele din urmă, incapabil să mai reziste, își scoase capul cu grijă.

Un presentiment sumbru îi apăsă pieptul.

Chase… nu mai era acolo.

Ce se întâmplase?

Josh își ținu respirația și alergă prin iarbă, atras de zgomotul apei care curgea. Parcă era un sunet de înec.

Îl găsi pe Chase întins în apă, complet nemișcat. Pentru o clipă, Josh crezu că se scufunda, ca în scenele pe care le văzuse când lucrase ca salvamar.

– Domnule Miller! strigă el, dar nu primi niciun răspuns.

Convins că acesta își pierduse cunoștința, Josh nu mai ținu cont de nicio regulă. Fără să mai ezite, se aruncă în piscină, fără să-și dea jos pantofii.

Până atunci, Chase rămăsese nemișcat. Poate că în momentul în care se scufundase, se lovise cu capul de fund. Josh se gândea la tot felul de scenarii în mintea lui, îl apucă și îl trase încercând să-i ridice capul deasupra apei.

În acel moment, Chase deschise brusc ochii. Privirile li se întâlniră pentru o secundă, iar Josh se simți stânjenit și clipi.

Chase nu părea deloc fără suflare, deși stătuse sub apă aproape un minut. Când Josh îi susținu capul, acesta își încruntă ușor fruntea, iar Josh, panicat, îl lăsă imediat.

– Îmi pare rău… îmi pare rău, spuse el grăbit.

Chase nu răspunse, doar îl fixa rece. Josh, confuz și rușinat, își dădu părul ud de pe față. Pluteau amândoi în apă. Hainele ude deveneau încet grele.

– Atunci… te las, încercă Josh să spună, pregătindu-se să plece.

Chase zâmbi ușor, dar privirea lui era greu de citit.

– Chiar vrei să mori de data asta?  întrebă el.

– Ce?

Josh nu apucă să înțeleagă. Într-o clipă, Chase îl apucă și îi împinse capul sub apă.

Josh se zbătea, înghițind apă, orbit de soarele care se refracta prin piscină. Mâna lui Chase îl ținea cu o forță neașteptată. Avea peste 1,80 m înălțime și era slab, așa că expresia „musculos” nu i se potrivea deloc; în costum, avea o siluetă slabă care îi stătea foarte bine. Era mai înalt decât el și părea să aibă mai puțini mușchi, dar de unde venea această putere înspăimântătoare? În ritmul ăsta chiar simțea că o să moară, pentru că nu putea să iasă.

Josh întinse mâna în grabă, agățându-se disperat de viață. Dacă nu-l calma pe omul acela, avea să moară. Își folosi ultimele resurse ca să reziste, în timp ce oxigenul din corp i se epuiza rapid.

– Pff…!

Reuși, în cele din urmă, să se smulgă din strânsoarea lui Chase și să-și scoată capul deasupra apei. Încercă să fugă imediat spre marginea piscinei, dar corpul nu-l asculta cum trebuie.

Chase îl prinse din nou, apucându-l de cap și trăgându-l înapoi sub apă. Presiunea îl sufoca, plămânii i se strângeau, iar frica de moarte îi invada complet mintea. Încerca să se elibereze, dar strânsoarea nu slăbea. Panicat, Josh simți cum respirația i se blochează și mai tare.

Atunci, pentru o clipă, îi veni în minte chipul lui Pete. Cu o forță neașteptată, îl apucă pe Chase de încheietură și apăsă cu putere.

Chase nu se mișcă prea mult, dar presiunea asupra punctelor sensibile îl făcu să-i dea drumul. Profitând de moment, Josh ieși din apă cât de repede putu. Chase rămase în urmă, însă la lumina soarelui și prin apa limpede, mișcările lui erau ușor de urmărit. Când Josh îl văzu apropiindu-se din nou, se întoarse și înotă cu toată puterea spre marginea piscinei.

Abia când ajunse la mal, se prăbuși, fără energie. Tuși violent și vomită de câteva ori, iar mintea i se limpezi treptat. Se simțea de parcă ar fi fost la un pas de moarte și tocmai s-ar fi întors.

Respirând greu, se uită înapoi. Chase era încă în apă, dar nu părea să-l urmărească. Josh inspiră adânc, încercând să-și recapete calmul.

– Ce faci?! Ești nebun?! izbucni el.

Chase nu păru deloc afectat. Dimpotrivă, zâmbi ușor.

– M-ai atins fără permisiune.

– …

Josh își încleștă maxilarul, gata să înjure, dar se abținu târziu. Ridică pumnul, tremurând de furie.

– Credeam că te îneci! Credeam că o să mori!

– Nu ți-am cerut ajutorul.

– Atunci de ce ți-ai angajat un bodyguard?! Mori singur, nebunule!

Chase rămase calm, cu același zâmbet abia schițat, dându-și părul ud la o parte cu degetele.

– Nu e atât de ușor să mori. Au fost prea multe întreruperi ca tine.

Josh strânse din dinți.

– Atunci de ce m-ai angajat, dacă nu vrei să fii „întrerupt”?

Deodată, fața lui Chase se întări, ca o mască lipsită de expresie. Dar lui Josh nu-i mai păsa. Își încordă brațul și lovi cu pumnul trunchiul unui copac.

– Așa! Dacă mori, nimeni n-o să te găsească și o să-ți iasă sigur planul! Nebunule! La naiba!

După ce îl mai insultă o dată, Josh se întoarse brusc și plecă. Pantofii îi căzuseră în piscină, așa că pășea pe iarbă doar în șosete ude. În spatele lui nu se mai auzea nimic din partea lui Chase.

Josh continuă să meargă, strângând din dinți, fără să se mai uite înapoi.

✤✤✤✤✤✤

– Ți-am spus sau nu să ai grijă de tine?

Mark izbucni imediat ce îl văzu pe Josh ud până la piele.

– Ești bine? Te-ai rănit?  întrebă Isaac, îngrijorat.

Josh dădu din cap fără să spună nimic. Îi era rău de la atâta apă înghițită. Se aplecă și vomită din nou lichid amestecat cu suc gastric, iar Isaac îi întinse repede un coș de gunoi.

– Mulțumesc, reuși Josh să spună, în timp ce își sprijinea o mână pe umărul lui Isaac, încă vizibil tulburat.

Seth îl privi în timp ce Josh își freca părul cu un prosop adus în grabă.

– Contractul chiar permite atacarea unui bodyguard? Nu-mi amintesc să fi văzut asta.

Seth era cel care citise cel mai atent fiecare rând din document.

– Scrie că suntem responsabili pentru orice accident apărut în timpul misiunii de Securitate, răspunse cineva.

– Aha… murmură Seth.

Deci putea fi considerat un „accident în timpul securității” ceea ce tocmai se întâmplase? Josh nu era sigur, dar era aproape convins că avocatul lui Chase Miller ar fi respins oricum orice plângere. Oricum, poate nici nu trebuia să accepte acel contract de la început.

Toți aveau același gând când Henry intră în încăpere.

– Ce naiba ai pățit de ai ajuns așa?  întrebă el, privind spre Josh.

Nimeni nu răspunse. Doar clătinară din cap.

Henry zâmbi și se așeză relaxat pe un scaun.

– Orice corp are nevoie de îngrijire. O să plătesc bine ca să te refaci.

De data asta, toți îl priviră cu suspiciune. Henry părea neobișnuit de bine dispus.

Isaac întrebă în șoaptă:

– …Ai câștigat bani?

Henry izbucni în râs la auzul întrebării și scoase din buzunarul din spate mai multe bancnote de 100 de dolari.

– Azi norocul a fost de partea mea. Mi s-au lipit cărțile de mână.

– Hmm.

Mark își drese glasul și ridică mâna, atrăgând atenția tuturor. Expresia lui deveni brusc serioasă.

– E important. Programul lui C.

Atmosfera din încăpere se schimbă imediat. Toți deveniră atenți, iar Mark îi privi pe rând înainte să continue:

– Va apărea săptămâna viitoare.

– Va apărea? întrebă Seth din nou.

Mark își frecă tâmpla, ca și cum îl durea capul.

– Da. Nu e un program stabilit din scurt, dar au spus că trebuie să meargă la probe de costume. E vorba de un film.

Josh își aminti vag că mai auzise ceva despre asta: romanul original fusese o serie veche, cu un fandom mare, iar Chase fusese inițial gândit ca protagonist. Însă planurile se schimbaseră brusc, iar el ajunsese să joace rolul antagonistului.

– Asta înseamnă că securitatea trebuie să fie mult mai strictă…mormăi Seth, iar ceilalți încuviințară.

În conac existau camere de supraveghere și alte măsuri de protecție, dar în afara lui trebuiau să acopere fiecare situație cu propriile forțe. Iar cea mai mare problemă rămânea chiar Chase Miller. Pentru echipă, care văzuse deja tot felul de incidente legate de el, pericolele din jurul lui păreau nelimitate.

– Nu s-a spus că a avut loc un accident recent? întrebă Mark, încruntat.

– Am auzit că a fost implicat un grup religios ostil Alpha dominanți, iar Keith Pittman a fost victima.

– Președintele P Entertainment?

Pittman era președintele unei companii de producție cu care Chase urma să lucreze și, în același timp, un Alpha dominant. Fusese prima dată când rolul lui Chase fusese schimbat: de la protagonist fusese retrogradat la un rol secundar.

Mark încuviință din cap la întrebarea lui Seth.

– Asta nu înseamnă că C ar putea fi în pericol? În plus, a circulat un zvon că fanaticii au pătruns în stația de transmisie zilele trecute… Ar trebui să facem un plan?

La comentariul lui Isaac, Henry își îndreptă brusc spatele.

Mark expiră lung și continuă:

– În primul rând, vom forma o echipă pentru protejarea perimetrului, iar cealaltă se va ocupa de protecția directă a lui Chase.

– Eu voi supraveghea perimetrul! ridică Josh imediat mâna, temându-se să nu piardă ocazia.

Mark dădu din cap și îl repartiză pe Josh împreună cu Isaac și el însuși în echipa de recunoaștere, în timp ce Seth și Henry fură desemnați pentru protecția personală a lui Chase.

– Mark, îți bați joc de mine? izbucni Henry.

Dar nimeni nu îi răspunse. Oricum, cineva trebuia să facă acea misiune, iar dacă nu erau ei, era mai bine așa.

În cele din urmă, Henry fu nevoit să accepte, cu o expresie furioasă pe față.