Întâlnire cu Șarpele Demon – Capitolul 1

Întâlnire cu Șarpele Demon/Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Capitolul 1 – Atacul

Incidentul se petrecuse prea brusc.

Cu un „bang” puternic, un mic bol de porţelan pictat cu flori albastre căzu la pământ, se rostogoli de două ori, făcându-se ţăndări. În acelaşi timp, de la înălțime căzu și un clopoțel vechi de alamă, bine lustruit, bătând de două ori alarma înainte de a se opri lângă cioburile sparte.

– Tinere stăpân… Tinere stăpân… Să ne ajute cineva! Tânărul stăpân a fost muşcat de un şarpe!…

O voce ascuțită străpunse după-amiaza rareori însorită de la început de primăvară. Imediat, paşi grăbiți se auziră prin curtea de munte, liniştită şi senină, însoțiți de zgomotul unor obiecte răsturnate în panică.

Ochii lui Shen Qingxuan se măriră în încercarea de a vedea creatura care îl muşcase, dar vederea i se încetoșă, ca şi cum un văl subțire i-ar fi acoperit ochii. Oricât se străduia, nu reuşea să vadă nimic clar. O teamă profundă de puterea veninului răsări în el, un gând întunecat trecându-i prin minte.

Omul propune, Domnul dispune.

Își imaginase nenumărate moduri în care ar fi putut muri, dar nu se aşteptase niciodată ca sfârşitul său să vină de la colții unui șarpe.

Cu acest gând, se simți ciudat de calm. Închise ochii, fiind vag conştient de faptul că servitorii care se apropiau îl mutau de pe scaun, chemând frenetic un medic şi aducând antidoturi.

După aceea, nu mai ştiuse nimic de el.

Vestea că fiul cel mare al familiei Shen fusese muşcat de un şarpe se răspândi ca purtată de aripile păsărilor prin pădurile de munte. În scurt timp, cam cât ai bea o ceaşcă de ceai, poteca de munte, cândva liniştită, era acum plină de sunetul copitelor care se apropiau.

Caii şi un palanchin cu voaluri moi veniseră într-o succesiune rapidă, oprindu-se la intrarea în curtea de munte. Călăreţii şi nobilul din palanchin descălecară repede, intrară în casă şi se repeziră în camera lui Shen Qingxuan, fără să aştepte alte formalităţi.

Bărbatul, care zăcea între perdelele de voal verde ale patului, avea ochii strâns închişi. O nuanţă negru-violet închis, de rău augur, se întinsese pe fruntea lui, iar decolorarea puternică îi cuprinsese treptat întreaga faţă. Buzele sale, iniţial palide, păreau nefiresc de roşii pe tenul întunecat, dându-i un aspect înfiorător – trei părți om, şapte părți fantomă.

– Xiao Xuan!

Bătrânul, ale cărui tâmple erau uşor înghețate din cauza vârstei, gâfâi de durere, cu vocea înecată de tristețe.

– Fiule!

Avea multe de spus, dar nu putea decât să plângă.

– Bătrâne stăpân, îl întrerupse grăbit intendentul, care stătea lângă el, amintindu-i:

– Acum nu este momentul pentru întristare. Cel mai important lucru acum este să salvăm viaţa tânărului stăpân.

– Da, da.

Întors la realitate de cuvintele intendentului, bătrânul stăpân al familiei Shen se ridică repede, acoperindu-şi faţa cu o mână și întrebând cu vocea încă tremurândă slujitorii din apropiere:

– I-ați dat antidotul?

– Muntele are adesea șerpi, insecte, șobolani şi furnici, aşa că păstrăm antidotul la îndemână. I-am dat deja tânărului stăpân un remediu special pregătit pentru veninul de şarpe, dar… nu pare să funcţioneze prea bine.

– Ce fel de şarpe era? S-a uitat cineva mai bine? întrebă imediat intendentul.

– Fusese totul prea haotic în acel moment. Nu l-am văzut clar. Era încolăcit de spalierul din curte, ascuns parţial de crengi… Am aruncat doar o privire, dar era gros cât un bol…

Slujitorul gesticula în timp ce vorbea, dar de îndată ce termină descrierea, fruntea îi fu pocnită puternic. Intendentul îl certă furios:

– Nebun nenorocit, vorbești prostii!

Ignorând strigătele slujitorului, intendentul se întoarse pentru a-i explica stăpânului familiei Shen:

– Stăpâne, mi-am petrecut tinerețea în munţi şi nu am auzit niciodată de un şarpe care să fie atât de gros. Cu excepția cazului în care ar fi fost un piton, dar pitonii, deşi mari, muşcă rar oamenii, iar veninul lor nu este atât de puternic. Acest nebun probabil exagerează pentru a evita pedeapsa.

Stăpânul familiei Shen, îndurerat şi neliniștit, nu stătu prea mult pe gânduri şi îi ordonă furios slujitorului să plece.

– Unde a fost muşcat? o întrebă intendentul pe servitoarea tremurândă, care stătea lângă tocul uşii.

Ea era însoţitoarea personală a lui Shen Qingxuan.

– Pe încheietura mâinii, răspunse servitoarea, cu fața palidă.

– Azi ieşise soarele şi tânărul stăpân a vrut să se bucure de razele lui, aşa că l-am scos în curte, la fel ca întotdeauna. Tânărul stăpân bea de obicei o ceașcă de ceai floral într-un astfel de moment, aşa că am preparat ceaiul şi mă pregăteam să-i aduc nişte gustări. Tocmai mă întorceam când am auzit zgomotul ceștii de ceai căzând la pământ. Când m-am întors, tânărul stăpân fusese deja muşcat…

În timp ce vorbea, servitoarei îi apăruseră lacrimi în ochi, fiind pe punctul de a plânge.

– Ai văzut şarpele?

– L-am văzut. Acea persoană nu a minţit. Şarpele era într-adevăr gros cât un bol și stătea încolăcit de balustradă. Când l-am văzut, tocmai se retrăgea. Era negru ca smoala, cu excepția unor urme aurii pe burtă. Am văzut mulţi şerpi ucişi de-a lungul anilor în timp ce-l serveam pe tânărul stăpân pe munte, dar nu am văzut niciodată unul atât de mare…

– Chiar a fost atât de mare?

Intendentul încă mai avea dubii.

Fata se prăbuşi în genunchi, plângând şi implorând.

– Aceasta este o chestiune atât de serioasă, cum aș putea să îndrăznesc să mint? Dacă există măcar o fărâmă de minciună în cuvintele mele, atunci să am parte de o moarte îngrozitoare!

În timp ce intendentul compara mărturiile, stăpânul familiei Shen, care îşi înăbuşea tristețea examinând rana fiului său, trase ușor de încheietura fiului său cel mare. Muşcătura de şarpe fusese deja tăiată în formă de cruce şi simțise o oarecare uşurare ştiind că un slujitor iute la minte făcuse imediat incizia pentru a aspira veninul. Cu toate acestea, veninul era feroce şi, într-un timp foarte scurt, îl făcuse inconştient pe omul matur. Probabil că otrava ajunsese deja la plămâni, ceea ce făcea dificilă curăţarea acesteia.

Ținând încheietura subțire și palidă, stăpânul familiei Shen se simţea profund afectat de durere. Se spunea că fiul cel mare era stâlpul familiei, dar el nu avea încă un copil, deși se apropia de treizeci de ani. Când Shen Qingxuan avea opt ani, căzuse într-un iaz îngheaţat. Deși reuşiseră să-l salveze, suferise o febră mare care îl lăsase mut pentru totdeauna, iar picioarele îi fuseseră afectate definitiv, imobilizându-l la pat pentru tot restul vieții.

Se gândi că, dacă ar putea să aibă grijă de fiul său, fără ca să aştepte să obțină faimă sau avere, avuția familiei Shen ar fi suficientă pentru a asigura siguranţa şi confortul fiului său cel mare. Cu toate acestea, acum, la douăzeci şi şapte de ani, fiul său fusese mușcat de un şarpe.

– Fiară blestemată! mormăi el în sinea sa, simțind nevoia să prindă şarpele pentru a-l sfâşia.

– Stăpâne, vă rog nu vă faceți griji, încercă din nou intendentul familiei Shen să-l consoleze.

– Tânărul stăpân a fost întotdeauna fragil şi, de când locuieşte în casa de la munte, am adunat multe ierburi medicinale rare. S-ar putea să mai existe o cale de a-l salva.

– Ce cale?

– Stăpâne, vă mai amintiți de cele două pastile care au fost aduse de partenerii noştri comerciali din ținuturile sudice în timpul Festivalului Mijlocului Toamnei de acum doi ani? Se zice că vindecă tot felul de otrăvuri.

– Da, imi amintesc. Am păstrat acele pastile…. Dar sunt ele cu adevărat eficiente?

– Nu sunt sigur, dar am auzit că ţinuturile sudice sunt mlăştinoase şi pline de creaturi otrăvitoare. Aceste pastile ar putea avea într-adevăr proprietăți miraculoase.

– Atunci aduceţi-le imediat!

Stăpânul familiei Shen se ridică rapid în picioare.

– Imediat.

Medicamentul fu adus rapid, dizolvat în apă caldă şi administrat lui Shen Qingxuan. Când încercară să-i dea medicamentul, maxilarul acestuia i se strânse, iar muşchii obrajilor deveniră rigizi. Părea să se agaţe cu putere de viaţă.

Toată lumea din cameră era plină de teamă, iar atmosfera era greoaie.

La căderea nopții, slujitorii aprinseră lămpi cu ulei, aruncând umbre pâlpâitoare în jurul camerei.

Uşa camerei lui Shen Qingxuan se deschidea şi se închidea în mod repetat în timp ce oamenii intrau şi ieșeau. Cu toate acestea, nimeni nu putea observa silueta, care stătea tăcută în umbrele mişcătoare aruncate de lămpi.

Cu părul lung și negru curgându-i până la talie, aceasta era îmbrăcată în haine negre, cu mâinile încrucişate la spate. Modelele antice brodate cu fir de aur pe guler erau uşor vizibile, expresia sa fiind rece, iar buzele sale – strânse într-o linie subțire. Stătea și privea, fiind acolo cine ştie de când.

Nimeni nu îl observase, nici măcar cei care trecuseră pe lângă el nu aruncaseră nicio privire în direcţia sa. Dacă cineva l-ar fi văzut, nu l-ar fi ignorat niciodată pe acest om, care părea un zeu al morţii întrupat.

Și totuşi nimeni nu era conştient de prezența acestuia.

**Târziu in noapte**

Shen Lao Ye[1] era epuizat atât fizic, cât și mental. Voia să rămână alături de fiul său, dar vârsta lui îi limita cu cruzime iubirea sa paternă profundă. Era sfârşitul lunii februarie şi, deşi venise primăvara, nopțile erau încă reci. După câteva accese de tuse slabe, Shen Lao Ye simți o durere surdă a capului. Sub convingerea intendentului, în ciuda reticenței sale, se duse în camera laterală la căldura sobei şi se întinse pe canapeaua moale.

În camera lui Shen Qingxuan, doar intendentul şi alți trei slujitori mai rămaseră de veghe.

Trecuseră alte două ore, iar respirația slabă de până atunci a lui Shen Qingxuan devenise treptat constantă şi puternică. Bărbatul care stătea nemişcat în umbră îşi ridică uşor privirea, dezvăluind o urmă de surprindere. Nu credea că vreun medicament din această lume i-ar putea contracara cu adevărat otrava sa.

Cu siguranță, după ce îşi concentră privirea asupra bărbatului firav şi slab, care stătea întins pe pat de ceva vreme, înțelesese. Aceasta era ceea ce ei au numeau “ultima strălucire a unui soare care apune”.

Acele antidoturi puteau cel mult să întârzie puțin timpul. Dar să-i vindece otrava? Amăgire pură.

Shen Qingxuan se chinui să-şi mişte pleoapele. Le simţea la fel de grele ca o mie de pisici, imposibil de deschis. Cu toate acestea, servitoarea de lângă el observă schimbarea şi strigă încântată:

– Tinere stăpân, Tinere stăpân!

Vocea ei era plină de o bucurie nesăbuită, trezind micuța curte şi pădurea de munte, care tocmai adormise.

Curând, Shen Laoye, îmbrăcat într-o mantie și fără să-şi pună pantofii, veni clătinându-se, strigând tot drumul:

– Xuan’er[2], Xuan’er.. Xuan’er, te-ai trezit? Tata a fost atât de îngrijorat…

Poate că strigătul tatălui său îi dăduse putere lui Shen Qingxuan. Pleoapele lui tremurând constant se chinuiau să se lărgească şi, în cele din urmă, se deschiseră. Ochii lui erau neclari pentru o clipă, dar se adunară treptat, vitalitatea revenind uşor în ei.

Shen Qingxuan deschise uşor gura, dar nu scoase niciun sunet. Cu toate acestea, toată lumea știa ce încerca să spună:

– Tată.

– Da, tata este aici…

Instantaneu, lacrimile începură să curgă pe chipul lui Shen Laoye. Nu-i mai păsa de păstrarea demnității unui bătrân, tremura și ținea mâna fiului său, murmurând:

– Qingxuan, te simți mai bine? Atâta timp cât ești mai bine, tata poate sta liniștit…

Shen Qingxuan îşi adună toate forțele, reuşind cu greu să schițeze un zâmbet pe fața sa înmărmurită. Dar în adâncul sufletului, ştia că nu va supraviețui de data asta. Întregul său corp era cuprins de o amorțeală care îl făcea paralizat. În timp ce respira, gura şi nasul i se umpleau de un gust metalic, iar vederea sa alterna între întuneric şi claritate trecătoare.

Sentimentul morţii iminente era probabil exact aşa.

Nu era nimic de care să se teamă, într-adevăr. Pentru cineva ca el, moartea nu era la fel de înspăimântătoare ca viața.

Ceea ce nu putea suporta era să lase în urmă părinţii şi fratele său mai mic…..

Familia lui fusese singurul pilon care îl sprijinise în căutarea bucuriei vieții în toţi aceşti ani. De fiecare dată când îşi imagina durerea şi tristeţea părinţilor săi după moartea sa, inima îl durea fără să vrea.

Nu se temea de moarte pentru că renunțase demult la viață. După atâţia ani în care era țintuit într-un scaun cu rotile, incapabil să se îngrijească de unul singur, se obişnuise cu ideea. Abandonarea visurilor din copilărie de a galopa călare nu mai era atât de dificilă.

Corpul lui se deteriora de la an la an.

Obişnuia să se bucure ocazional de soare, să se plimbe împins de cineva prin munţi şi păduri.

În ultimii doi ani, însă, devenise din ce în ce mai dificil. O adiere uşoară îl imobiliză la pat zile întregi, fiecare nouă boală fiind mai gravă decât precedenta. Nu mai putea să-şi părăsească patul decât o dată sau, eventual, de două ori pe lună.

În această iarnă nu ieşise deloc afară, rareori deschizând chiar și fereastra. În cele din urmă, după ce îşi revenise după boală, se hotărî să se scalde la soare, dar iată că deranjase un șarpe, care tocmai îşi terminase hibernarea şi ieşise şi el să se bucure de razele calde ale soarelui.

Gândindu-se la asta, Shen Qingxuan nu se putu abţine să nu zâmbească amarnic. Se gândi în sinea lui că nici el, nici şarpele, nu găsiseră până la urmă confortabilă această baie de soare.

Înţelegea în sinea sa că şarpele fusese încolăcit pe balustradă, bucurându-se de soare în timp ce el stătea pe un scaun. Omul şi şarpele își vedeau separat de treburile lor.

Ar fi putut coexista paşnic, bucurându-se de soare şi întorcându-se la casele lor după aceea.

Dar, din păcate, o bucată de frunză murdară îi căzuse cumva în ceașca sa de ceai limpede. Fiind pretențios din fire, fără să stea pe gânduri, vărsase ceaiul fierbinte.

În acel moment nu văzuse şarpele. Până să realizeze că ceva nu era în regulă, ceaiul fusese deja aruncat, opărind solzii strălucitori ai șarpelui.

Mâna neretrasă la timp fusese muşcată imediat de şarpele speriat de durerea bruscă. De fapt, fusese mai mult vina lui decât a şarpelui. O apă atât de fierbinte ar fi speriat orice creatură și ar fi ripostat, fie că era un şarpe sau un iepure.

Totuși şarpele arăta foarte maiestuos. Reuşise să arunce o privire asupra acestuia înainte ca durerea intensă să-i distragă atenţia. Shen Qingxuan îşi aminti că şarpele era negru ca smoala peste tot, iar când se încolăcise şi îşi ridicase capul, gâtul şi burta lui erau de un auriu orbitor în lumina soarelui de după-amiază. Ar fi vrut să se uite mai de aproape, dar vederea i se încețoșase imediat. Nici măcar nu văzuse dacă şarpele fusese rănit de apa fierbinte.

Se spune că astfel de creaturi târâtoare erau acoperite cu solzi mici, aşa că probabil șarpele fusese serios rănit de ceașca sa de ceai fierbinte.

Dintr-o dată, vederea lui fu din nou cuprinsă de întuneric, chiar şi sunetul vocii tatălui său dispăruse. Shen Qingxuan încerca să se concentreze asupra a ceea ce spunea tatăl său, dar tot ce putea auzi era un vuiet în urechi. Propoziții fragmentate pluteau făcând zgomot, dar niciuna nu îi ajunse la conştiinţă. Shen Qingxuan știa că tatăl său vorbea, dar oricât ar fi încercat să audă ce zicea, nu putea ințelege niciun cuvânt.

Shen Qingxuan știa că îi sosise timpul, dar nu-şi putea da seama dacă simțea mai mult tristețe sau uşurare. Întotdeauna ştiuse că era un om pe moarte, dar sosirea acestui moment îl luă prin surprindere.

Legăturile din inima sa îl făcură să vrea să mai arunce o ultimă privire asupra lumii în care trăise de mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă nu mai avea puterea să respire, Shen Qingxuan se forță cu încăpăţânare să-şi deschidă ochii, adunându-şi ultima fărâmă de vitalitate împrăştiată pentru a-şi privi familia. Se uită cu atenție la ei.

Tatăl său îmbătrânise frumos, dar acum arăta fragil. Bătrânul intendent, care servise neobosit familia Shen o viaţă întreagă, servitoarea, care plânsese de slăbiciune şi toate acele fețe familiare, toți avuseseră grijă de el cu dăruire de-a lungul anilor… Privirea lui Shen Qingxuan trecu peste fiecare dintre ei, buzele lui curbându-se într-un zâmbet slab, ca și cum şi-ar fi luat rămas bun.

Zâmbetul lui era slab, dar pe chipul lui actual, care arăta trei părți om şi şapte părți fantomă, părea grotesc. Totuşi transmitea un ataşament profund şi deznădăjduit faţă de viaţă şi o acceptare a morţii.

Poate că acest zâmbet era prea izbitor. Bărbatul rece şi stoic, care urmărea scena din umbră încă de la început, îşi ridică pleoapele și, pentru prima oară, în ochii săi întunecați, ca niște abisuri, apărură valuri de suprindere.

[1] Shen Laoye- bătrânul stăpân Shen

[2] Xuan’er- Sufixul -er arată o apelare afectivă