Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 16, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 16

La începutul iernii, Liu Yan se îmbolnăvi.

Era dificil ca o persoană bolnavă să se cazeze la han, așa că fuseseră nevoiți să-și întrerupă temporar călătoria. Trăsura lor se opri în orașul Nange, unde Shen Jue cumpără o căsuță cu curte la marginea orașului, iar cei trei se mutară acolo.

Boala lui Liu Yan nu era gravă, era doar o ușoară febră persistentă. Shen Jue chemă mai mulți medici să-l consulte, dar niciunul nu putu să diagnosticheze problema de sănătate a lui Liu Yan. Ei spuneau doar că va fi bine după două doze de medicament. Cu toate acestea, după șapte sau opt zile, în ciuda numeroaselor decocturi și supe preparate de Shen Jue, febra lui Liu Yan nu dădea semne să scadă.

Deoarece medicamentele obișnuite nu funcționau, Shen Jue își împachetă lucrurile și se pregăti să plece într-un oraș mai îndepărtat pentru a căuta niște remedii mai speciale.

Era deja iarnă și, de îndată ce deschise ușa, un vânt rece suflă cu putere în casă. Mijindu-și ochii din cauza frigului, Shen Jue ieși și închise ușa în urma sa. La scurt timp auzi pași apropiindu-se de în spatele său – era Yi Mo.

Văzându-l pe Shen Jue cu bagajele făcute, Yi Mo înțelese imediat intenția lui.

– Nu pleca, spuse Yi Mo.

– Cum să nu plec? răspunse Shen Jue.

– Febra lui persistă de zile întregi. Dacă nu găsim imediat o soluție, se va simți și mai rău.

Auzind asta, Yi Mo dădu din cap și suspină ușor.

– A fost mereu îngrijorat. Dar o boală mintală nu poate fi vindecată cu medicamente.

– E așa din cauza lui Ji Leping?

Shen Jue îngheță pentru o clipă, apoi expresia lui deveni ușor iritată. Cu resentimente, spuse:

– Nu ar fi trebuit să-i dau pilula aceea atunci. Dacă l-aș fi lăsat atunci să moară mai devreme, nu ne-am fi confruntat acum cu această situație neplăcută!

Shen Jue era profund supărat, iar cuvintele lui deveniseră aspre, lipsite de calmul obișnuit. Puțini oameni din această lume puteau să-l facă să-și piardă calmul – cu excepția membrilor familiei sale.

De fapt, dacă cineva insista să facă legătura, Ji Leping abia dacă putea fi considerat membru al familiei sale.

Dar această legătură familială era complicată. Se putea spune că Ji Leping ar fi trebuit să-l numească pe Shen Jue „frate”.

Ji Leping fusese fiul cel mare al lui Ji Jiu. Poate pentru că studiase prea mult în copilărie, părea oarecum obosit la minte. Ji Jiu venea rar acasă, dar când se întorcea ocazional își găsea fiul ca fiind nimic mai mult decât un șoarece de bibliotecă – un om plin de idealuri pedante, dar lipsit complet de gândire independentă. Deși Ji Jiu nu își exprimase niciodată dezamăgirea în această privință, era fără îndoială descurajat. La urma urmei, el însuși fusese un general călit în lupte, care își petrecuse viața comandând trupe și auzind doar zgomotul armelor. Deși îi interzisese fiului său să practice artele marțiale, nu voia niciodată ca acesta să devină cel mai josnic tip de cărturar – o gură care scuipa retorică învechită și pretențioasă, fără a avea opinii proprii.

Ji Jiu fusese un om care își trăise viața cu claritate și precizie. Singurul lucru pe care îl disprețuise la oameni cel mai mult era indecizia. Cu toate acestea, în mod ironic, o astfel de persoană era fiul său.

Așa că de fiecare dată când Ji Jiu se uita la fiul său, simțea un amestec de neputință și frustrare.

Ji Leping, pe de altă parte, găsea privirea tatălui său ca fiind rece și înfricoșătoare, ceea ce îl făcea să se simtă profund temător. În realitate, Ji Jiu nu îl tratase niciodată urât. Pur și simplu, anii de separare, împreună cu perioadele lungi trăite de Ji Jiu în taberele militare și comportamentul său impunător, creaseră o aură prea copleșitoare pentru timidul Ji Leping.

Incapabil să suporte asta, Ji Leping se retrăgea în sine. Subțire și fragil ca un copil, comportamentul său timid îl făcea să semene cu un șoricel speriat.

Ji Jiu nu știa dacă să fie supărat, amuzat sau să-i fie milă de fiecare dată când își vedea fiul arătând atât de jalnic.

Când Ji Leping crescuse, nu mai semăna cu un șoricel. Înalt și slăbănog, expresia lui absentă îl făcea să semene mai degrabă cu o prăjină de bambus rigidă.

În ultima sa scrisoare către familie, Ji Jiu îl menționase în mod special pe fiul său cel mare, dându-i instrucțiuni soției sale să-l predea pe Ji Leping pe mâna lui Shen Jue. El ordonase ca băiatul să petreacă trei ani în armată pentru a se debarasa de tendințele sale pedante.

Ulterior Ji Jiu murise pe câmpul de luptă, înfășurat într-o piele de cal. La întoarcerea în capitală, Shen Jue făcuse cum i se ceruse: îl luase pe Ji Leping și îl aruncase în tabăra militară, începându-și astfel cariera ca soldat de rând. Shen Jue nu avea intenția de a-l chinui în mod deliberat. Pur și simplu nu putea să-l suporte. Fie că era vorba de fragilul Shen Qingxuan din prima viață sau de faimosul Ji Jiu din a doua, Shen Jue îi considera pe amândoi oameni de mare caracter. Chiar și Yi Mo, în ochii lui Shen Jue, nu se putea compara cu figura impunătoare a tatălui său. Și totuși un astfel de om dădu naștere unui fiu precum Ji Leping – poate că lucrurile lumești erau cu adevărat sortite să se schimbe atunci când ajungeau la extrem.

Astfel, Shen Jue își dublă eforturile în privința lui Ji Leping.

În mai puțin de un an, aerul de intelectual al lui Ji Leping dispăruse deja în mare măsură.

Poate că Shen Jue îl forțase prea mult. În toamna anului următor, bandiții provocaseră probleme în orașul Zhangzhou, iar guvernatorul local înaintase o cerere către curte pentru a-i trimite trupe care să-l ajute la reprimarea lor. În calitate de deținător al puterii militare, Shen Jue desemnă un general care să conducă 3.000 de soldați pentru reprimarea bandiților și îl trimise și pe Ji Leping împreună cu ei. Shen Jue nu se duse însă personal.

Până atunci, Ji Leping se antrenase doar pe terenurile de antrenament și făcuse exerciții cu trupele doar în taberele militare. Nu văzuse niciodată un câmp de luptă real și nu ucisese vreodată pe nimeni. Servind pentru prima dată ca soldat în prima linie, devenise martorul ororilor războiului: cadavre, membre tăiate și pământ îmbibat de sânge. Ca fost șoarece de bibliotecă care abia începuse să-și piardă naivitatea, Ji Leping fusese copleșit de traumă. Se îmbolnăvise grav, murmurând în delir zile întregi, iar când se trezise în sfârșit, după jumătate de lună, înnebunise.

La auzul veștii, Shen Jue se grăbise să-l vadă. Priveliștea era jalnică – Ji Leping era foarte bolnav, cu febră persistentă care refuza să scadă. Chiar și când era lucid, prezenta simptome de nebunie. Shen Jue nu avusese de ales decât să caute medicamente miraculoase. Remediul pe care îl găsise fusese extraordinar. Nu numai că îi salvase viața lui Ji Leping, dar i-o și prelungise.

Astfel, când Liu Yan se născuse, Ji Leping era deja un bătrân de nouăzeci de ani.

De la acea întâlnire cu moartea, Ji Leping devenise o persoană complet diferită. Încetase să mai studieze, părăsise armata și chiar își abandonase familia, lăsându-și în urmă mama și copiii pentru a rătăci prin lume.

De data aceasta, se întâlniseră în orașul Nange din cauza unui zvon. Potrivit spuselor locuitorilor orașului, un doctor miraculos – un bodhisattva[1] în viață – apăruse la Jishantang.

Familia lui Liu Yan, formată din cele trei persoane, se plimba pe străzi când auziră zvonul despre acest bodhisattva în viață și se duseră să-l vadă cu proprii lor ochi. Spre surprinderea lor, se dovedi a fi Ji Leping – cu părul alb, îmbrăcat în haine simple din pânză.

Dacă nu l-ar fi recunoscut imediat pe Liu Yan ca fiind tatăl său, trecând zeci de ani de la despărțire, atunci pe Shen Jue, care stătea lângă Liu Yan, nu avea cum să-l confunde.

După ce îl recunoscu pe Shen Jue de la prima vedere,iar apoi îl văzu și pe tânărul Liu Yan, Ji Leping își dădu seama că cele două persoane care „muriseră” sau „dispăruseră” erau din nou împreună. Era pur și simplu imposibil să fie o coincidență. Trebuiau să fie doar cele două persoane care semănau perfect între ele.

Din fericire, vârsta și experiența lui Ji Leping îl împiedicară să strige că vede niște fantome, cu toate acestea, arăta speriat.

Deoarece fuseseră recunoscuți, Liu Yan, privindu-și fiul din viața trecută, luă decizia să nu evite întâlnirea. Astfel merseră cu toții la o ceainărie.

În ceainărie, tatăl și fiul din viața anterioară se certară. Deși Ji Leping era un tocilar, nu era un prost. Auzise bârfele de la curte despre relația dintre Shen Jue și împărat și își amintise vag, din remarcile întâmplătoare ale mamei sale, conform cărora tatăl său, Ji Jiu, ar fi avut o relație ciudată cu un bărbat.

Acum, văzând că Shen Jue îi spunea lui Liu Yan „tată”, în timp ce se adresa celuilalt bărbat tot „tată”, Ji Leping concluzionă rapid că propriul său tată trebuie să fi avut o înclinație către bărbați.

Necunoscând întreaga poveste, Ji Leping se înfurie la această „homosexualitate” percepută, de parcă l-ar fi rănit pe el personal.

Arătând spre Liu Yan, Ji Leping îl înjură:

– Nerușinatule! Mizerabilule!

Liu Yan îl pălmui fără să spună vreun cuvânt, se ridică și plecă. Yi Mo îl urmă, lăsându-l pe Shen Jue spunând:

– Întotdeauna te-am tratat ca pe o ființă umană.

Apoi, se întoarse și fugi să-l ajungă din urmă pe tatăl său.

Reîntâlnirea dintre tată și fiu se terminase într-un dezastru, iar la întoarcere, Liu Yan se îmbolnăvise.

Nu era o boală gravă, dar avea o febră persistentă care nu-i scădea, deși nu-l împiedica să se miște. Din punct de vedere fizic, boala părea să nu aibă niciun efect real asupra lui, cu excepția faptului că temperatura corpului său era pur și simplu mai ridicată decât cea a oamenilor obișnuiți.

Yi Mo avea dreptate: inima lui Liu Yan era prea încărcată. Suprimase atât de multe lucruri în suflet încât corpul său găsise o modalitate de a le elibera prin boală.

Niciun medicament miraculos nu putea vindeca o inimă tulburată. Shen Jue nu avu de ales decât să renunțe la planul său de a căuta remedii.

În acea seară, Liu Yan citea în camera sa când Shen Jue îi aduse cina și un bol cu medicamente. Mirosind amestecul amar, Liu Yan își încruntă sprâncenele și zâmbi ironic.

– Beau asta de zile întregi fără să văd nicio îmbunătățire. Poate ar trebui să renunțăm.

– Nu, spuse Shen Jue, întinzându-i bolul cu medicamentul amar și întunecat.

Apoi, pe un ton sever, îi zise:

– Trebuie să-l bei.

Liu Yan luă bolul în mână și, după un moment de tăcere, murmură încet:

– Te vreau doar pe tine ca singurul meu fiu.

Bău medicamentul dintr-o singură înghițitură, încruntându-se, apoi mâncă fructul pe care Yi Mo i-l dăduse.

Deși vocea lui era șoptită, amândoi auziră acele cuvinte. Shen Jue nu fusese niciodată tată, dar chiar și așa el știa cât de mult îl iubise Ji Jiu pe Ji Leping. Și totuși, acum, rostind astfel de cuvinte, nu putea decât să-și imagineze câtă dezamăgire se ascundea în spatele acelor cuvinte șoptite și trecătoare. Yi Mo chicoti și se uită la Shen Jue, spunând:

– Și eu te vreau doar pe tine, ca singurul meu fiu.

Apoi se întoarse către Liu Yan și adăugă:

– Dacă nu-mi dai un alt fiu, atunci îl putem crește împreună pe acesta.

Urechile lui Liu Yan se înroșiră imediat. El aruncă o privire către Yi Mo, dar nu-și pierdu cumpătul în fața lui Shen Jue.

Atmosfera se relaxă într-o clipă, durerile ascunse din atmosferă disipându-se în liniște.

Shen Jue chicoti, prefăcându-se că nu a auzit ultima frază, și se așeză mulțumit la masă, servind orezul. El știa, Liu Yan știa și el, că Yi Mo nu era bun la cuvinte calde. Nici măcar să-i consoleze pe ceilalți nu se pricepea. El spunea în mod deliberat astfel de lucruri doar pentru a destinde atmosfera și de a-l împiedica pe Liu Yan să se afunde și mai mult în tristețe.

Acesta era modul blând al lui Yi Mo de a rezolva problemele.

După masă, Shen Jue îi pipăi fruntea lui Liu Yan. Era încă fierbinte – nu foarte tare, dar febra nu scăzuse. Era clar că nici medicamentul de astăzi nu avusese efect. Oftând, Shen Jue spuse:

– Tată, ce rost are să ții grijile în tine? Chiar dacă te preocupă ceva, poți să vorbești cu noi despre asta. E mai bine să vorbești despre ele decât să le ții în tine. Cum poți să te recuperezi așa dacă păstrezi totul în inimă?

Liu Yan, care ținea o carte în mână, părea să nu audă. Shen Jue nu avu de ales decât să continue să strângă vasele în tăcere.

După ce vasele fuseseră strânse, vocea lui Liu Yan se auzise în sfârșit, încet:

– Am îmbătrânit.

– Ce?

Atât Shen Jue, cât și Yi Mo erau surprinși. Niciunul nu se așteptase vreodată să audă astfel de cuvinte.

Liu Yan, stând în scaunul său, puse cartea jos. Își studie mâinile cu atenție pentru un moment lung, înainte de a murmura:

– Doar corpul e tânăr. Eu… sunt bătrân.

Liu Yan repetă:

– Sunt bătrân.

Și, într-adevăr, era bătrân.

Nu era altceva decât un om obișnuit, dar purta în el amintirile a trei vieți. Își amintea fiecare schimbare, fiecare persoană, fiecare eveniment. Își amintea trecerea timpului care îl înconjura. Corpul său era tânăr, încă plin de vigoarea tinereții, era într-o perioadă care ar fi trebuit să fie apogeul vieții sale. Cu toate acestea, în interiorul trupului său se afla o inimă bătrână și ridată, cu linii dense precum inelele anuale ale unui copac bătrân. Fusese martor la prea multe suișuri și coborâșuri.

Prea multe amintiri, prea multe evenimente trecute, prea mult timp care se scurgea în spații noi – toate acestea îl transformaseră într-un bătrân.

Chiar și propriul său copil, cel care odinioară îl numise respectuos „tată”, putuse să se întoarcă împotriva lui și să îi arunce insulte.

Lumea nu mai părea nouă pentru el.

Totul fusese opera timpului.

Liu Yan își întoarse fața pentru a-i privi pe cei doi de lângă el și spuse încet:

– Sunt cu adevărat bătrân.

În timp ce vocea își pierdea din intensitate, un sentiment copleșitor de oboseală și tristețe părea să-i inunde ochii, ca și cum, într-o clipă, nenumărate riduri i s-ar fi întipărit pe față, îmbătrânindu-l peste măsură.

Tatăl și fiul de lângă el clipiră instinctiv, realizând atunci că nu era nimic pe fața lui – nici riduri, nici semne de îmbătrânire. Pielea lui era netedă, deschisă la culoare și tânără.

Totul fusese o iluzie.

Și totuși, pentru prima dată, își dădură seama că recâștigarea amintirilor din trei vieți îl îmbătrânise în tăcere, imperceptibil.

Atât de mult timp, el nu vorbise niciodată despre asta.

– Deci… spuse Liu Yan cu voce răgușită în timp ce privirea i se opri pe fața lui Yi Mo.

– Ce anume mi-ai ascuns? Poți să-mi spui?

Făcu o scurtă pauză, după care continuă:

– Yi Mo, sunt cu adevărat bătrân. Nu mai pot suporta. Te rog, spune-mi.

Ultimele cuvinte erau aproape o implorare.

Înainte, Liu Yan nu vorbise niciodată pe un astfel de ton. Chiar și când cerea ajutor, avea întotdeauna o mândrie ascunsă.

Acum, îmbătrânise atât de mult încât mândria nu-l mai putea susține, lăsând în urmă doar un singur adevăr simplu…

Nu mai putea suporta.

[1] Un Bodhisattva este, în budism, o ființă care a ajuns la o stare înaltă de iluminare, dar care amână sau renunță la intrarea în Nirvana (starea de iluminare finală) pentru a ajuta pe alții să atingă și ei Nirvana. Este o persoană care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței.