Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 15, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 15

Părăsind Muntele Luo Fu și călătorind sute de kilometri spre sud, ajunseră într-un oraș.

De ambele părţi ale drumului, sălciile îşi atârnau graţios ramurile, umbra lor întinzându-se peste potecă. Așezat lângă Shen Jue, Liu Yan era pe punctul de a face o remarcă despre peisajul pitoresc când o rafală de vânt suflă, scuturând ramurile de salcie de deasupra capului său și împrăștiind câteva frunze.

O frunză căzută anunța venirea toamnei.

Era deja toamnă.

Călătoria lor de vizitare și explorare fusese una liniștită și, fără să-și dea seama, trecuseră două luni de când părăsiseră muntele. Liu Yan se jucă o vreme cu frunza de salcie căzută în mâna sa, iar apoi îl întrebă pe Shen Jue unde se aflau. Shen Jue răspunse:

– Se pare că orașul din fața noastră este Yongcheng.

Yongcheng. O întoarcere într-un loc mai vechi.

Neavând nicio destinație specifică în minte, ei pur și simplu rătăceau, alegând locurile în funcție de frumusețea peisajului. Drumurile accidentate îi aduseră în cele din urmă aici – în locul în care se întâlniseră pentru prima dată. Poate că într-adevăr exista un fel de destin sau o voinţă a cerului. Liu Yan se întoarse și zâmbi către bărbatul somnoros din trăsură, spunând:

– Yi Mo, am ajuns la Yongcheng.

Yi Mo murmură ceva despre cum ajunseseră să vină aici și apoi îi dădu leneș instrucțiuni lui Shen Jue:

– Intră în oraș.

După ce trecură de porțile orașului, strada principală era plină de pietoni împrăştiaţi: călători cu bagajele lor, negustori care transportau mărfuri și muncitori care intrau în oraș cu lemne de foc în spate. Trecuseră peste două secole, dar orașul nu părea să se fi schimbat. Funcționarii stăteau în fața biroului guvernamental regional, vânzătorii invitau oamenii să le cumpere marfa, tarabele cu pepeni erau în același loc ca întotdeauna, pavilioanele de ceai încă serveau clienții, iar zidurile orașului arătau identice, deși acum erau ușor învechite.

Două secole de timp lăsaseră orașul aparent neatins, dar oamenii pe care Liu Yan îi cunoscuse odată dispăruseră, lăsându-l să se confrunte cu o realitate a locurilor familiare, dar a fețelor necunoscute.

Liu Yan se opri pentru o clipă sub un copac, urmându-și amintirile până la un anumit han. Acesta era încă în picioare, cu numele neschimbat, la fel ca şi restul lucrurilor din oraș. Meșteșugurile și meseriile fuseseră transmise din generație în generație. Totuși, bătrânul negustor cu obrajii roșii din amintirile sale fusese înlocuit de un tânăr funcționar, aflat după tejghea.

Cei trei comandară câteva garnituri, iar Liu Yan îl întrebă pe chelner:

– Mai aveți vin de caise?

Chelnerul răspunse vesel:

– Da, avem.

Vinul fusese adus la masa lor și fiecare băuse câte o cupă. Chiar și gustul rămăsese neschimbat – acrișor, cu o notă picantă, urmat de un gust bogat și dulce.

Aceste lucruri, transmise din tată în fiu, generație după generație, erau o dovadă a rezilienței. Cu excepția cazului în care tulburările afectau această continuitate, astfel de tradiții puteau persista mii de ani, la fel de constante ca răsăritul și apusul soarelui.

Oamenii de aici trăiau acolo unde trăiseră odată strămoșii lor, muncind din greu și sărbătorind recoltele. Orice schimbare era atât de subtilă încât era aproape imperceptibilă.

Liu Yan voia să viziteze reședința familiei Shen, curios să vadă ce se întâmplase cu ea.

Plecând de la han, Liu Yan o luă înainte, traversând aleea Wuyi, ocolind cotiturile şi trecând podul Qingfeng – un pod pe care el însuși îl finanțase odată – și ajungând în cele din urmă la poarta familiară a curții, cu alee umbrită, în care locuise odinioară.

Poarta vermilion încă mai avea inelul în formă de cap de leu. Întorcându-şi privirea către Yi Mo și Shen Jue, expresia lui Liu Yan trăda o ușoară urmă de dor de casă.

– Bate la poartă, spuse Yi Mo.

Liu Yan apucă de inelul metalic și, fără ezitare, bătu la poartă.

Cel care ieşise să-i întâmpine era stăpânul casei. Privind prin crăpătură, el aruncă o privire asupra vizitatorilor, iar fața i se lumină pentru o clipă de o bucurie inexplicabilă.

– Sunteți călători?

Bucuria bărbatului de vârstă mijlocie fu de scurtă durată, iar acesta îşi recăpătă rapid stăpânirea de sine. Trăsăturile sale aveau o anumită eleganță, iar ochii lui emanau o liniște calmă, demnă și senină.

Chiar și la vârsta lui, ochii erau încă luminoși, spre deosebire de privirea încețoșată a oamenilor obișnuiți. După ce le observă îmbrăcămintea, putu determina cu ușurință identitatea.

Deoarece călătoreau în scop de distracţie, niciunul dintre ei nu luase măsuri pentru a se ascunde. Chiar și Yi Mo își legase părul și adoptase o înfățișare simplă pentru a evita să atragă atenția și să strice plăcerea călătoriei.

– Da, spuse Liu Yan, făcând o ușoară plecăciune.

– Suntem obosiți de atâta drum și am venit să cerem puțină apă. Ne cerem scuze pentru deranj.

Bărbatul de vârstă mijlocie îi invită înăuntru, nu doar să bea apă, ci îi duse şi în sala principală, unde le pregătise o masă completă și vin, găzduind personal ospăţul. Ospitalitatea lui caldă era oarecum inexplicabilă.

Observând confuzia acestora, gazda le explică:

– Ca să fiu sincer, soția mea este pe cale să nască și, conform obiceiurilor locale…

Înainte să termine de vorbit se opri, dar Liu Yan înțelese imediat și îi făcu semn cu mâna că mai era nevoie de alte explicaţii.

El cunoștea bine obiceiul din Yongcheng: în prima zi a lunii în care era așteptată nașterea, primul oaspete care le călca pragul, fie el o rudă sau un călător sau negustor, determina sexul copilului: dacă era un bărbat însemna naşterea unui băiat, iar dacă era o femeie, atunci se năştea o fată. Deși nu se întâmpla întotdeauna aşa, acesta era un obicei local. Din coincidență, ei erau primii oaspeţi ai familiei în acea zi.

Era o coincidență remarcabilă.

Ciudat era însă faptul că, într-o casă atât de mare, până la sfârșitul după-amiezii nu mai sosise niciun alt oaspete. Liu Yan, observând comportamentul nobil al gazdei, simți că putea întreba orice fără să jignească, aşa că întrebă cum era posibil una ca asta.

Gazda explică:

– Este într-adevăr ciudat. În trecut, oaspeții veneau chiar și fără invitație. Dar astăzi, nu venise nimeni.

Zâmbind, adăugă:

– Se pare că acest copil nenăscut al nostru este într-adevăr destinat să vă întâlnească pe voi trei.

Liu Yan fu de acord că părea a fi soarta. Odată spartă gheața, cei patru se relaxară în timp ce beau și discutau despre diverse subiecte. După ceva timp, Liu Yan își aminti să întrebe:

– Care este numele dumneavoastră de familie, domnule?

Gazda, realizând neglijența sa anterioară de a se prezenta, zâmbi uşor jenat și răspunse în grabă:

– Numele meu de familie este Shen.

– … Shen?

Liu Yan aruncă instinctiv o privire către Yi Mo și apoi către Shen Jue, expresia lui devenind ciudată.

– Ar putea fi familia dumneavoastră cea care a fost cândva condamnată la moarte…

– Aşa este, răspunse bătrânul Shen cu un zâmbet.

– Deşi ești destul de tânăr, pari să ştii multe.

Privind chipul bărbatului, Liu Yan crezu că poate distinge vag trăsăturile lui Shen Hai. Întâlnirea neașteptată cu un descendent al familiei Shen îl lăsă pe Liu Yan copleşit pentru moment. Văzând asta, Yi Mo spuse:

– Numele de familie al fiului meu este, de asemenea, Shen.

Brusc împins în conversație, Shen Jue, deși nedumerit, se înclină repede și spuse:

– Eu sunt Shen Jue.

Bătrânul uluit o clipă, întrebă:

– Shen Jue?

Numele îi părea familiar, ca și cum l-ar fi auzit undeva înainte, dar nu-și putea aminti. Privindul cu atenţie pe Yi Mo, îi era greu să asocieze această prezență extraordinară cu faptul că era tatăl unui fiu atât de tânăr. Hotărând că nu era treaba lui să se amestece, zâmbi și spuse:

– Trebuie să fie cu adevărat soarta. Pot să vă întreb încotro vă îndreptați? Dacă nu vă grăbiți, ce-aţi zice să rămâneți câteva zile, ca să vă pot găzdui cum se cuvine?

Liu Yan voia oricum să exploreze reședința, așa că, la invitația gazdei, acceptă imediat. Urmau să rămână două zile, să se plimbe prin oraș și apoi să-și continue călătoria.

După câteva schimburi verbale fără importanță, bătrânul Shen chemă un servitor să-i conducă spre camerele lor.

Cei trei îl urmară pe tânărul servitor prin coridoare, admirând împrejurimile. Proprietatea era complet necunoscută, cu pavilioane, iazuri cu lotuși, livezi cu piersici și coridoare frumoase, care se deschideau unul după altul ca într-o aşezare complexă.

Probabil că nu fusese ușor pentru familia Shen să-și recâștige numele și cine ştie câte eforturi depuseseră pentru a răscumpăra această casă veche și a restaura grădina. Casa familiei Shen devenise din nou reședința Shen.

Doar stăpânii casei se schimbaseră de-a lungul nenumăratelor generații.

În timp ce se plimbau, un parfum slab plutea în aer, uneori aproape, alteori departe. Intrigat de floarea care îl emana, Liu Yan se opri și îl întrebă pe servitor ce fel de parfum era.

Servitorul adulmecă și răspunse:

– Nu era aici înainte, așa că nu știu.

Liu Yan deveni și mai curios, aşa că insistă să afle. Servitorul, la fel de curios și atent cu oaspeții distinși, fugi să se intereseze. După câteva întrebări, ajunse la administratorul reşedinţei, care veni în grabă, îi făcu semn servitorului să plece și îi conduse personal pe cei trei să le arate sursa parfumului subtil.

Mergând de-a lungul iazul cu lotuși pentru o vreme, ajunseră la o potecă mică, în spatele căreia se afla un mic templu de rugăciune.

Liu Yan se opri în fața templului. Deși fusese recent renovat și nu mai arăta la fel ca înainte, el îl recunoscuse imediat – era locul în care mama lui se ruga acum peste 200 de ani, pe vremea când era încă Shen Qingxuan.

La baza scărilor care duceau în templu, fuseseră plantate orhidee luxuriante. În această perioadă a anului, aceste orhidee abia înmugurau. Deși nu erau încă în plină floare, parfumul lor se răspândea subtil în aer.

Administratorul era la fel de surprins şi spuse repede:

– Aceste orhidee au fost aduse din sud în urmă cu doi ani. Deşi sunt plantate de mai bine de un an, nu au înflorit niciodată. Am presupus că a fost ales greșit tipul de floare. Cine ar fi crezut că vor înflori chiar astăzi?

După o scurtă pauză el adăugă:

– Se pare că voi trei aveți cu adevărat o conexiune specială cu această familie.

După aceea, administratorul îi însoți până în camerele de odihnă, după care se grăbi să anunţe stăpânul casei despre minunea produsă.

Stăpânul Shen și administratorul discutară îndelung despre această chestiune. În cele din urmă, stăpânul Shen spuse:

– Nu au sosit alți oaspeți toată ziua, în afară de acești trei, iar acum orhideele au înflorit. Aceste trei persoane au o aură extraordinară. Dacă există vreo semnificație, trebuie să fie de bun augur, poate chiar simbolică. Dar cum am putea noi să înțelegem asta?

Zâmbi sincer, îi făcu semn administratorului să plece şi închise ușa pentru a se întoarce la citit din cartea sa.

După ce citi câteva rânduri, un gând îi apăru brusc în minte.

Shen Jue – nu era acesta numele marelui general care îl slujise pe împăratul Chen Wen?

Bunicul său îi spusese odată că acest general fusese membru al familiei Shen – și, cu alte cuvinte, nu era un om în totalitate.

Astfel de secrete fuseseră transmise în mod natural fiului cel mare, iar el, ca cel mai mare nepot al familiei Shen din a 19-a generație, moștenise această informaţie.

Deși suspicios, stăpânul Shen nu ezită o clipă. Deschise ușa și se îndreptă grăbit spre sala ancestrală a familiei Shen.

Sala, recent reamenajată, adăpostea tăblițe ancestrale aranjate cu grijă, iar genealogia familiei, restaurată și copiată cu atenție, era păstrată într-o cutie de lemn.

Stăpânul Shen deschise cutia, scoase albumul genealogic și îl răsfoi cu atenție. Petrecu timp de o oră în sală înainte de a ieși și de a se grăbi spre camerele oaspeților, unde bătu la ușa lui Liu Yan.

Înăuntru, cei trei discutau despre afacerile familiei Shen. Se dovedi că actualul stăpân Shen era nepotul lui Shen Hai. La un an după moartea împăratului Chen Wen, Shen Hai murise și el. La acea vreme, fiul cel mare al lui Shen Hai era în slujba lui de cinci ani, lucrând în palatul prințului moștenitor. Când împăratul Chen Wen murise, prinţul urcase pe tron. În doar zece ani de la moartea împăratului Chen Wen, fiul lui Shen Hai îndeplinise dorința de o viață a tatălui său, îndreptând nedreptatea veche de un secol a familiei Shen.

De atunci, însă, o nouă regulă fusese adăugată la preceptele familiei: niciunui descendent sau nepot nu i se mai permitea să urmeze cariera oficială.

Chiar în timp ce vorbeau despre asta, se auzi un ciocănit în ușă.

Yi Mo părea ușor neajutorat, frecându-și tâmplele.

– Familia Shen – mereu atât de problematică, spuse el, făcând un gest cu mâna, iar ușa se deschise singură.

Liu Yan sesiză subînțelesul din spatele cuvintelor sale. Privindu-l pe stăpânul Shen stând în ușă, ezită o clipă, dar rămase nemişcat.

Acesta intră, aruncându-i o privire atentă lui Shen Jue. După o vreme îndelungată, spuse în cele din urmă:

– Tu ești generalul Shen care a predat brusc talismanul tigrului și a dispărut în lume?

Shen Jue înțelese aluziile anterioare ale celor doi tați ai săi. După o pauză, răspunse:

– Da, eu sunt.

Stăpânul Shen îngenunche imediat.

Dacă ar fi îngenuncheat în fața celorlalți doi, ar fi fost în regulă, dar îngenuncherea în fața lui Shen Jue în prezența celor doi bătrâni ai săi era complet nepotrivită. Aşa că Shen Jue se uită repede la Yi Mo.

– Tată.

Yi Mo îl ignoră.

Shen Jue încercă din nou, întorcându-și privirea către celălalt.

– Tată.

Liu Yan făcu un gest cu mâna, respingând solicitarea lui.

– Ce legătură are asta cu mine? Rezolvă singur.

Aceste două cuvinte de adresare îl luminară însă pe stăpânul Shen. Îl privi pe Yi Mo și întrebă:

– Tu, nu cumva, te numești Yi?

Yi Mo mormăi afirmativ.

– Da, ridică-te.

Stăpânul Shen se ridică. În cameră, cei patru împărtășeau o înțelegere tăcută, fără a fi nevoie de cuvinte.

Liu Yan se ridică și spuse:

– E timpul să plecăm.

Stăpânul Shen se întoarse spre el şi întrebă:

– Tinere stăpân, numele tău de familie chiar este Liu?

Liu Yan răspunse:

– Poate fi și Shen.

Stăpânul Shen se pregăti să îngenuncheze din nou, dar Liu Yan îl opri cu o mână, spunând ușor:

– Viaţa mea a fost câştigată cu greu. Deși există legături din trecut, ele nu mai înseamnă nimic pentru mine acum. În plus, având în vedere vârsta ta, mă tem că îngenuncherea ta în faţa mea îmi va scurta viața.

O simplă afirmație îl lăsă pe stăpânul Shen într-o dilemă. Dacă nu îngenunchea în fața strămoșului său nu ar fi părut o lipsă de respect, nu ar fi însemnat că este un descendent nefilial?

Liu Yan chicoti.

– Trebuie să știi că nu sunt un om al formalităților. Nu sunt o persoană care se supune etichetei şi obiceiurilor. De ce să te deranjezi pentru o chestiune atât de măruntă?

Stăpânul Shen își aminti, firește, poveștile familiei. Cel mai mare nepot al familiei Shen, din a 13-a generație, formase odată o legătură cu un demon, trăind ca soț și soție și crescând împreună un copil.

Bătrânul Shen recunoscu acest lucru cu un mormăit, se dădu la o parte și întrebă:

– Unde plecaţi?

– Nu știu, răspunse Liu Yan sincer.

Dar sinceritatea lui fu interpretată greșit ca o ascundere deliberată. Neavând ce face, stăpânul Shen nu putu decât să renunțe la întrebări. Chiar dacă ar fi vrut să-i servească, era clar că libertatea lor era acum mai importantă. Pentru el, cei trei erau practic semi-nemuritori, ceea ce era mult peste capacitatea lui de a le impune restricţii.

El le spuse doar:

– Am convenit că staţi două zile înainte de a pleca. De ce nu vreţi să rămâneţi?

– Sunt obişnuit să trăiesc în largul meu, spuse Yi Mo.

Sprâncenele ridicate și comportamentul calm al acestuia îl lăsară pe stăpânul Shen fără grai.

– La revedere, adăugă Yi Mo.

Shen Jue se duse să deschidă ușa, iar cei trei ieșiră. Dar, chiar când făcură primul pas, stăpânul Shen îi strigă din urmă:

– Stăpâne Yi, vă rog să așteptați. Mai este ceva…

– Ce anume? întrebă Yi Mo.

– Atunci când familia Shen s-a confruntat cu dezastrul, o parte din genealogie a fost distrusă în timpul fugii noastre. Când a fost refăcută…

– Ce?

– Tatăl meu ţi-a scris numele tău lângă strămoșul nostru Shen Qingxuan. Mă întreb dacă este acceptabil?

Observând expresiile ciudate ale celor trei, stăpânul Shen intră în panică. Adăugă repede:

– A făcut-o din cauza inscripției de pe piatra funerară de pe munte. Cuvântul „văduvă” încă nu a fost şters de vânt și ploaie. Așa că a fost decizia tatălui meu de a…

Yi Mo îl întrerupse:

– Bine.

– Ce?

Yi Mo rămase nemișcat și repetă cu fermitate:

– Este foarte bine!

Se întoarse să îl privească pe Liu Yan, care îl privea și el fix. Ochii lor se întâlniră și în ei se vedea zâmbetul celuilalt.

După munții și râurile pe care le traversaseră, totul se reducea la acest moment – un suspin liniștit:

– Deci, în sfârşit eşti aici.