IUBITA MEA FLOAREA SOARELUI- Capitolul 2

Mama fusese foarte clară: nu aveam voie să-l văd pe Cassio până la prezentarea oficială de la cină. Să stau închisă în cameră toată după-amiaza, în timp ce părinții mei și viitorul meu soț discutau despre viața mea, mă făcea să mă simt ca un copil de doi ani fără dreptul la opinie.

Îmbrăcată în rochia mea preferată din denim, cu un maiou alb cu floarea-soarelui dedesubt, m-am strecurat afară din cameră imediat ce am auzit clopoțelul. Desculță, nu făceam niciun zgomot pe hol în timp ce înaintam pe vârfuri, memorând fiecare scândură care scârțâia.

Am îngenuncheat pe palier și m-am lipit de balustradă, micșorându-mă cât puteam. După sunetul vocilor, părinții mei tocmai își schimbau saluturile politicoase cu doi bărbați. Tata apăru primul în câmpul meu vizual cu zâmbetul lui oficial, urmat de mama, care radia atât de tare încât aproape orbise aerul din jur.

Apoi l-am văzut pe el.

Nu era greu să-mi dau seama care dintre cei doi era Cassio. Se ridica deasupra tuturor, o statuie de carne și oase. Acum înțelegeam comparațiile cu Luca. Lat în umeri, înalt, îmbrăcat într-un costum albastru închis din trei piese, care nu-i ascundea deloc forța, ci mai degrabă o accentua.

Expresia lui era de oțel. Nicio urmă de zâmbet, indiferent cât de mult clipea mama din genele ei false. Tovarășul lui părea cel puțin mai omenesc; fața lui trăda o politețe naturală. Dar Cassio… Cassio arăta ca un om pentru care zâmbetul era o concesie inutilă. Și nu, nu părea bătrân — iar gras cu siguranță nu era.

Mușchii i se conturau prin straturile scumpe de material, ca și cum ar fi putut rupe sacoul cu o singură respirație. Fața lui era sculptată din unghiuri ascuțite, acoperită de o barbă închisă, tunsă perfect. Un detaliu calculat, nu un semn de neglijență.

Mi s-a strâns stomacul. Nu de groază ci de ceva ce nu voiam să numesc încă.

Cassio era un bărbat matur, un om impunător și periculos, iar eu… abia terminasem liceul. Ce conversație ar fi trebuit să avem? Eu, cu arta modernă, desenele mele și Pilates, iar el… cel mai probabil, pasionat de tortură, spălare de bani și câte o curvă de ocazie.

Anxietatea mi se strângea în piept, tare și apăsată. În mai puțin de patru luni urma să mă culc cu acest bărbat, cu un străin,cu un om despre care lumea șoptea că ar fi putut să-și împingă soția la moarte.

O vină mică, amară, mi-a înțepat stomacul. Făceam presupuneri. Cassio își pierduse soția și acum își creștea copiii singur. Dacă era un bărbat în doliu? Nu părea. Dar bărbații din lumea noastră învățau prea devreme să nu arate nimic. Nicio emoție. Nicio fisură.

— De ce nu mergem în biroul meu la un pahar din cel mai bun coniac al meu și să discutăm despre căsătorie?spuse tata, invitându-i pe hol.

Cassio își înclină capul, scurt și controlat.

Mă duc în bucătărie. Bucătarul nostru pregătește un ospăț pentru diseară, spuse mama, aproape tremurând de entuziasm.

Cassio și bărbatul care îl însoțea îi oferiră un zâmbet politicos, cu buzele strânse. Un gest mecanic. M-am întrebat dacă omul acela zâmbea vreodată cu adevărat cu ochii, cu inima.

Am așteptat până au dispărut cu toții și am coborât în grabă scările, intrând în bibliotecă, chiar lângă birou. Mi-am lipit urechea de ușa dintre camere, inima bătându-mi în urechi.

— Această uniune va fi bună atât pentru tine, cât și pentru mine, spuse tata.

— I-ai spus Giuliei despre legătură?

Vocea lui Cassio vibră prin lemn. Profundă, calmă, dar cu autoritatea unui om obișnuit să fie ascultat. Era prima dată când îmi auzeam numele pe buzele lui, iar inima mea începu să bată haotic. Și aveam să-l aud rostindu-l tot restul vieții mele.

Tata își drese glasul.

— Da, aseară.

— Cum a reacționat?

— Giulia știe că e o onoare să se căsătorească cu un adjunct ,spuse tata, în acel ton oficial care mă enerva de fiecare dată.

Am dat ochii peste cap. Aș fi dat orice să le pot vedea fețele.

— Asta nu răspunde la întrebare, Felix, spuse Cassio, iritarea strecurându-i-se în voce.

— Nu e doar viitoarea mea soție. Am nevoie de o mamă pentru copiii mei. Înțelegi asta, nu-i așa?

— Giulia este… o femeie  foarte grijulie și responsabilă , spuse tata, iar cuvântul “responsabilă” îi ieșise atât de greu încât aproape am râs. A durat o secundă să-mi dau seama că vorbea despre mine.

Nu mă simțeam deloc femeie. Tata încerca totuși să mă vândă ca pe una.

— A avut grijă de copilul fratelui ei de câteva ori și s-a bucurat de asta, continuă el.

Minciună. Mă jucasem cu nepotul meu câteva minute când venise în vizită, dar nu schimbasem niciodată un scutec. Nici nu hrănisem vreodată un copil.

— Te asigur că Giulia te va satisface, continuă tata.

Obrajii mi se aprinseră instantaneu. M-am întrebat dacă și Cassio, și celălat bărbat înțeleseseră exact ce înțelesesem și eu. Sau dacă tata își dădea seama ce dublu înțeles murdar tocmai scăpase.

Tata își drese glasul, vizibil jenat.

-I-ai spus lui Luca?

— Aseară, după apelul nostru, răspunse Cassio.

Schimbară câteva replici despre o întâlnire viitoare cu Capo, iar mintea mea a alunecat, pierdută într-o ceață de panică.

— Trebuie să sun acasă, spuse Cassio într-un final.

-Eu și Faro vrem să ne relaxăm puțin înainte de cină. A fost o zi lungă.

— Desigur. Poți intra pe ușa aceea. Biblioteca e liniștită. Mai avem o oră până ți-o prezint pe fiica mea, spuse tata.

Am tresărit când pașii lor s-au apropiat. M-am dat înapoi, dar nu suficient de repede. Mânerul ușii s-a mișcat, iar eu am fugit în spatele unuia dintre rafturile bibliotecii, lipindu-mă de lemnul rece. Ochii mei urmăreau ușa.

Cassio a intrat primul, urmat de Faro. Tata le-a oferit încă un zâmbet fals și a închis ușa în urma lor. Am înțepenit. Mă închisese în bibliotecă cu viitorul meu soț și tovarășul lui. Cum aveam să ies de aici fără să mă vadă?

— Și? întrebă Faro.

Cassio făcu câțiva pași mai adânc în încăpere, apropiindu-se periculos de refugiul meu. Fruntea îi era încruntată, dar părea ceva mai relaxat decât înainte.

— Epuizant… Doamna Rizzo în special. Sper ca fiica ei să nu fie ca ea.

Mi-am încleștat maxilarul. Avea dreptate, mama era epuizantă. Dar tot m-am simțit ofensată.

— Ai văzut o fotografie cu ea? întrebă Faro, luând una dintre ramele de pe măsuța laterală.

 Chicoti.

Am tras aerul sacadat printre dinți. Printre spațiile dintre cărți, l-am văzut ridicând fotografia. Era cea pe care o uram cel mai tare. Aveam nouă ani, cu aparatul dentar strălucind în lumina blițului, codițe prinse cu floarea-soarelui și o rochiță cu buline. În picioare, acele cizme roșii de cauciuc care mă făceau să simt că pot cuceri lumea. Tata iubea fotografia aia, mama o detesta, iar eu o blestemam acum din tot sufletul.

— La naiba, Faro. Lasă asta jos, spuse Cassio, vocea lui tăioasă făcându-mă să tresar.

— Mă simt ca un pedofil nenorocit uitându-mă la copilul ăsta.

Faro puse rama jos.

— E o puștoaică drăguță. Putea fi și mai rău.

— Sper din tot sufletul că a scăpat de aparatul ăla dentar și de bretonul oribil.

Mâna mi-a zburat spre breton. Un amestec de furie și umilință m-a cuprins.

— Merge pentru aspectul de școlăriță, spuse Faro.

— Nu vreau să mă culc cu o nenorocită de școlăriță.

Am tresărit, iar cotul meu s-a lovit de o carte care căzu pe raft.

O, nu.

Liniștea se așternu peste cameră. M-am uitat în jur frenetic după o scăpare. Înclinându-mi capul, am încercat să mă strecor pe următorul culoar. Prea târziu. O umbră căzu peste mine și m-am lovit de un corp dur. M-am împiedicat înapoi pe raft. Coccisul meu a lovit lemnul, făcându-mă să țip de durere.

Capul mi-a sărit în sus, obrajii în flăcări.

— Îmi pare rău, domnule, am izbucnit.

La naiba cu educația mea corectă.

Cassio s-a aplecat, privindu-mă de sus, sprâncenele încruntate. Apoi expresia lui s-a schimbat. Am simțit cum atenția lui se transformă din iritare în… ceva neașteptat. În acel moment, totul părea că ar fi putut decurge mult mai ușor.

— Îmi pare rău, domnule.

…

M-am uitat la fata din fața mea. Mă privea cu ochii ei albaștri, mari, și buzele întredeschise. Apoi am realizat cine era. Giulia Rizzo, viitoarea mea soție. M-am holbat. Lângă mine, Faro își reținea râsul, dar eu eram departe de orice urmă de amuzament. Femeia…fata…care avea să-mi devină soție în mai puțin de trei luni tocmai mă strigase „domnule”.

Ochii mei i-au măsurat corpul, oprindu-se pe picioarele goale, pe picioarele subțiri, pe rochia urâtă din denim și pe atrocitatea înflorată pe care o purta drept top. În cele din urmă, privirea mi s-a ridicat din nou spre fața ei.

Ea încă avea breton, dar restul părului îi era lung și ondulat, căzându-i pe umerii goi. Și-a ridicat privirea când nu am făcut niciun pas ca să o las să treacă și s-a înțepenit, evident surprinsă de atenția mea neclintită.

A trebuit să recunosc că bretonul nu arăta deloc rău. Era foarte frumoasă.
O fată încântătoare. Asta era problema. Îmbrăcată așa cum era, părea o adolescentă, nu o femeie, cu siguranță nu o soție și mamă.

Și-a atins bretonul cu degete tremurânde, o roșeață urcându-i pe obraji.
Probabil auzise tot ce spusesem. Am oftat. Era o idee proastă. Știam asta de la început, dar înțelegerile fuseseră făcute și acum nu mai exista cale de întoarcere. Avea să devină soția mea și, speram eu, nu-mi va mai spune niciodată domnule.

Și-a lăsat mâna să cadă și s-a îndreptat.
— Scuzați-mă, domnule, nu vreau să vă jignesc, dar nu ar trebui să fiți singur cu mine fără supraveghere, cu atât mai puțin să stați atât de aproape de mine.

Faro m-a privit cu o expresie care spunea clar că era pe cale să se prăpădească de râs. Mi-am îngustat ochii spre Giulia, fără să mă dau înapoi, dar a trebuit să recunosc că mi-a plăcut că îmi rezista, în ciuda puterii pe care o dețineam.

— Știi cine sunt?

— Da, ești adjunctul din Philadelphia, dar eu sunt sub conducerea tatălui meu, nu a ta. Și chiar după câte știu, onoarea îmi interzice să fiu singură cu un bărbat cu care nu sunt căsătorită.

— Așa este, am spus încet.

-Dar în mai puțin de patru luni vei fi soția mea.

Și-a ridicat bărbia, încercând să pară mai înaltă. Spectacolul era impresionant, dar degetele tremurânde și ochii mari îi trădau frica.

— Cum văd eu lucrurile… ne-ai spionat. Am avut o conversație confidențială în care ai dat buzna fără permisiune, am adăugat calm.

Ea își întoarse privirea.
— Eram în bibliotecă când ai intrat și m-ai speriat.

Faro a izbucnit în râs lângă mine. L-am redus la tăcere cu o privire care ar fi putut tăia metalul și am oftat. Nu aveam răbdare pentru dramă. Săptămâni întregi abia dacă dormisem o noapte întreagă. Menajerele îmi preluau cea mai mare parte a muncii, dar plânsul Simonei mă trezea oricum. Aveam nevoie de o mamă pentru copiii mei, nu de încă un copil de care să am grijă.

— Faro, poți să ne acorzi un moment?

Giulia m-a privit cu nesiguranță, încă rezemată de raftul acela. Am făcut un pas înapoi, oferindu-i spațiul necesar. Faro plecă și închise ușa în urma lui.

— E nepotrivit, spuse ea cu vocea ei blândă.

— Vreau să vorbesc puțin cu tine. Mai târziu, părinții tăi vor fi prin preajmă și nu vom avea timp.

— Mama va vorbi toată seara. E obositoare în felul ăsta.

Mă tachina? Avea o expresie curioasă și precaută. Am oftat.

— Asta nu era pentru urechile tale.

I-am făcut semn spre fotolii.

— Vrei să vorbești cu mine?

Și-a înclinat capul ca și cum încerca să-mi citească intențiile.
— Desigur.

Am așteptat să se așeze, înainte să ocup și eu locul. Și-a încrucișat picioarele, apoi și-a netezit din nou bretonul. S-a înroșit când m-a prins uitându-mă la ea. Nasul i s-a strâmbat ușor.

— Ți-aș fi recunoscătoare dacă nu i-ai spune mamei mele despre asta…domnule!

— Nu-mi spune domnule, am mârâit.

A tresărit, uluită.
— Cum ar trebui să-ți spun?

— Ce-ar fi să-mi spui Cassio? În curând voi fi soțul tău.

A expirat tremurat.
— În noiembrie.

— Da. După ce împlinești optsprezece ani.

— Contează ceva? Cum mă fac câteva luni în plus o soție viabilă, dacă nu sunt deja?

— Ești prea tânără oricum, dar mă voi simți mai confortabil să mă căsătoresc cu tine când vei fi oficial majoră.

Și-a strâns buzele și a clătinat din cap.

— Am doi copii mici de care trebuie să am grijă. Daniele va avea doi, aproape trei atunci, iar Simona va avea zece luni când ne vom căsători.

— Îmi poți arăta fotografii?, întrebă ea, surprinzându-mă.

Mi-am scos telefonul și i-am arătat trecutul meu: o fotografie făcută cu puțin timp înainte de moartea lui Gaia — ea nu era în ea. Daniele își ținea sora de patru luni în brațe.

Am privit fața Giuliei. Expresia i s-a înmuiat, apoi i-a înflorit un zâmbet sincer. Un zâmbet nepăsător, curat, nu genul de zâmbet calculat pe care îl primeam de la femeile din cercurile noastre. Și exact asta arăta cât de tânără era, neatinsă de blazare, de prudență, de măștile care vin odată cu vârsta și statutul.

— Sunt adorabili. Și cât de drăguț o ține în brațe…

Mi-a zâmbit din nou, apoi a devenit serioasă.
— Îmi pare rău pentru pierderea ta. Eu…

— Nu vreau să vorbesc despre soția mea moartă, am replicat.

Giulia a dat repede din cap și și-a mușcat buza. La naiba… de ce trebuia să arate atât de drăguță și inocentă? Existau atâtea adolescente care își puneau suficient machiaj cât să-și adauge zece ani peste vârstă, dar nu și Giulia. Ea arăta fix de șaptesprezece ani și nu avea să pară miraculos mai matură peste patru luni, când urma să împlinească optsprezece. Poate va trebui să o rog pe mama ei să o machieze mai puternic pentru ziua nunții.

Și-a tras părul după o ureche, dezvăluind un cercel în formă de floarea-soarelui.

— Te îmbraci mereu așa? am întrebat, făcând un gest spre ținuta ei.

Și-a privit corpul, ușor încruntată.
— Îmi plac rochiile.

Roșeața i s-a adâncit când privirea i s-a ridicat din nou spre mine.

— Și mie îmi plac rochiile, am spus.

-Rochii elegante, potrivite pentru o femeie. Mă aștept să te îmbraci mai elegant în viitor. Trebuie să transmiți o anumită imagine în exterior. Dacă îmi dai măsurile tale, voi trimite pe cineva să-ți cumpere o garderobă nouă.

S-a holbat la mine.

— Ai înțeles? am întrebat când liniștea a devenit prea lungă.

A clipit și a dat doar din cap.

— Bine. Nu va fi o sărbătoare oficială a logodnei. Nu am timp pentru asta și nu vreau să fim văzuți împreună în public înainte să împlinești vârsta.

— O să-mi întâlnesc copiii înainte de nuntă? Sau o să văd conacul?

— Nu. Nu ne vom vedea până în noiembrie, iar tu îi vei întâlni pe Daniele și Simona a doua zi după nunta noastră.

— Nu crezi că ar fi bine să ne cunoaștem înainte să ne căsătorim?

— Nu înțeleg de ce contează asta, am spus tăios.

Și-a întors privirea în lateral.
— Mai aștepți altceva de la mine, în afară de o schimbare de garderobă?

Pentru o secundă am fost tentat să-i cer să înceapă să ia anticoncepționale, pentru că nu mai voiam copii. Dar m-am oprit. Mi se părea greșit să discut așa ceva cu o fată de vârsta ei — ironic, având în vedere că urma să mă culc cu ea în noaptea nunții.

M-am ridicat.
— Nu. Ar trebui să pleci înainte ca părinții tăi să-și dea seama că am fost singuri.

S-a ridicat și ea. M-a privit o clipă, ținându-și brațele la piept, apoi s-a întors și a plecat fără un cuvânt. După ce a dispărut pe ușă, Faro a intrat înapoi în cameră.

Faro ridică din sprâncene.
— Ce i-ai spus? Fata arăta de parcă era pe punctul de a plânge.

Mi-am încruntat sprâncenele.
— Nimic.

— Mă îndoiesc, dar dacă tu spui asta…