Masca Perfecțiunii-Capitolul 15

— Tu știi cel mai bine, rosti el și își ridică mâna în care ținea țigara aprinsă.

Trase un fum lent, iar aburul cenușiu se risipi între ei, estompând pentru o clipă conturul rochiei ei roz.

— Și de ce ai fugit de la propria petrecere?, întrebă el, sprijinindu-se de balustradă.

— Nu am fugit! reacționă imediat Melisa.
— Am… doar am vrut aer, spuse ea, revoltată de impertinența lui.

El arcui o sprânceană.

— Oh, scuze, prințeso, rosti ironic, sesizând tonul ei ușor superior.

Cuvântul o lovi mai tare decât ar fi vrut să recunoască. Pentru o secundă, orgoliul îi urcă în gât, gata să-i dea o replică tăioasă. Dar apoi își dădu seama că exact asta făcea: își punea armura pe ea, aceeași armură pe care o purta de fiecare dată când se simțea vulnerabilă.

Închise ochii și inspiră adânc aerul rece al nopții.

— Scuze… Nu sunt într-o stare foarte bună. Nu am vrut să-ți vorbesc așa, spuse mai încet.

Tânărul o privi altfel acum. Ironia dispăruse, lăsând loc unei atenții tăcute.

— E în regulă, răspunse el simplu.
— Doar că, din exterior, chiar pare că vrei să fii oriunde altundeva decât acolo.

Melisa își strânse brațele în jurul ei, de parcă ar fi vrut să se protejeze de propriile gânduri.

— Poate că așa și este, șopti ea.

El mai trase un ultim fum, apoi stinse țigara de marginea balustradei.

— Știi… uneori, oamenii confundă curajul cu acceptarea. Dar nu sunt același lucru.

Cuvintele lui o făcură să ridice privirea brusc spre el.

— Și tu de unde știi asta? întrebă ea, cu o curiozitate reală de data aceasta.

Un zâmbet vag îi atinse colțul gurii.

— Pentru că și eu am stat la o petrecere care nu era pentru mine, odată.

Pentru câteva secunde nu mai spuse nimeni nimic. Muzica din interior izbucni mai tare când cineva deschise ușa, apoi se închise la loc, lăsând din nou liniștea să-i învăluie.

— Ar trebui să mă întorc, murmură Melisa, deși nu făcu niciun pas.

— Probabil, confirmă el.

— Dar nu pentru ei.

— Atunci pentru cine?

Privirea lui o țintui.

— Pentru tine. Să decizi dacă rămâi… sau dacă chiar fugi.

Inima îi bătea mai tare acum, dar nu din cauza presiunii de mai devreme, ci din cauza unui adevăr care începea să prindă contur în mintea ei.

— Nu… începu ea, dar se opri.

Își întoarse privirea spre sala în care petrecerea era în toi. Muzica vioaie vibra prin pereți, râsete și clinchet de pahare se revărsau în noapte. Apoi își mută din nou ochii spre băiat.

Acum îl vedea mult mai clar, în lumina caldă a felinarului. Avea trăsături bine definite, ușor aspre, dar armonioase. Era înalt, cu un trup zvelt, iar uniforma îi venea impecabil.

— Nu pot fugi de propriul destin, rosti ea și zâmbi amar.

El o privi câteva secunde înainte să răspundă.

— Nu, nu poți fugi. Dar îl poți rescrie, atât cât să fii fericită că ai ales ceea ce ai ales.

Melisa rămase nemișcată. Străinul din fața ei părea că o citește ca pe o carte deschisă, iar asta o tulbura mai mult decât ironia lui de mai devreme.

— Da… ok… Eu mă voi întoarce, spuse ea, încercând să-și recapete siguranța.
— Mi-a părut bine…

— Will, interveni el rapid.

— Mi-a părut bine, Will. Eu sunt… Me…

— Melisa Morgenstern. Știu. Nu e prima dată când te văd sau te întâlnesc. Lucrez pentru mama ta de aproximativ cinci ani.

Cuvintele lui o făcură să se înroșească instantaneu. Pentru o clipă se simți mică, expusă, aproape copilăroasă, o fetiță răsfățată prinsă într-un moment de slăbiciune.

— Atunci știi deja că nu prea obișnuiesc să ies pe terase în timpul propriilor petreceri, încercă ea să glumească, dar vocea îi trăda emoția.

— Știu, confirmă el calm.
— De obicei ești impecabilă. Zâmbești perfect. Spui exact ce trebuie.

Cuvântul „perfect” o apăsă din nou pe piept.

— Și acum? întrebă ea aproape în șoaptă.

Will o privi direct, fără ezitare.

— Acum pari reală.

Timpul păru să se dilate între ei. Muzica, vocile, obligațiile, toate rămâneau undeva în spate, estompate. Pentru prima dată în seara aceea, Melisa simțea că cineva o vede dincolo de rochie, dincolo de machiaj, dincolo de numele pe care îl purta.

Își drese vocea.

— Ar trebui să mă întorc.

— Da, spuse el, dar tonul lui nu o împingea, nu o grăbea.

Melisa făcu un pas înapoi, apoi încă unul. Înainte să deschidă ușa care ducea spre coridorul secret, se opri.

— Will…

— Da?

— Mulțumesc.

Nu pentru conversație. Nu pentru pauză, ci pentru că, în câteva minute, reușise să zgârie suprafața unui destin care părea deja scris.

Apoi deschise ușa și se întoarse în luminile orbitoare ale propriei logodne, cu inima bătând diferit față de momentul în care ieșise.

Zilele care au urmat au transformat viața Melisei într-un carusel amețitor. Liste interminabile, probe de rochii, degustări de meniuri, întâlniri cu designeri florali, decoratori și organizatori de evenimente. Telefonul îi vibra aproape constant, iar agenda ei devenise mai încărcată decât fusese vreodată. Mama ei controla fiecare detaliu, Noah venea cu sugestii despre locație, invitați, orchestră. Totul trebuia să fie grandios, impecabil, memorabil.

Melisa zâmbea, aproba și semna contracte.

Era logodnica perfectă.

Dar, din când în când, simțea din nou acea apăsare în piept, acea senzație că viața ei era un scenariu bine regizat, în care ea doar interpreta rolul principal fără să fi ales piesa.

Și atunci găsea un pretext.

„Trec pe la club să discut cu mama despre sală”.
„Trebuie să verific oferta pentru aranjamentele de pe terasă”.
„Am uitat să confirm detaliile pentru petrecerea burlăcițelor”.

Pretexte elegante, plauzibile.

În realitate, știa exact ce căuta.

Prima dată când a revenit după logodnă, inima îi bătea aproape la fel de tare ca în seara aceea. Intră în club cu pași calculați, salutând personalul, păstrând aceeași postură sigură, dar privirea îi căuta involuntar silueta în uniformă.

Îl zări lângă bar.

Will ridică ochii exact în momentul în care ea pășea în sală. Nu zâmbi larg, nu făcu niciun gest nepotrivit. Doar o privi o fracțiune de secundă în plus, suficient cât să-i amintească terasa, noaptea, conversația, suficient cât să o destabilizeze.

De atunci, devenise un ritual tăcut.

Melisa apărea la club „pentru organizare”, verifica decoruri, discuta cu managerii, analiza schițe, iar undeva, printre toate acestea, își găsea câteva minute pe terasa retrasă sau lângă coridorul lateral.

Uneori schimbau doar câteva replici.

— Tot rescrii destinul? o întreba el ironic.
— Încerc să-l citesc mai atent, răspundea ea.

Alteori, tăceau, iar tăcerea dintre ei devenea mai încărcată decât orice conversație.

Nu era nimic nepotrivit, nimic concret, nicio atingere, nicio promisiune.

Doar o privire care dura prea mult. Doar un adevăr nerostit care creștea încet, periculos.

În timp ce probele pentru rochia de mireasă deveneau tot mai elaborate, iar invitațiile aurii erau trimise către sute de nume influente, Melisa începea să realizeze ceva neliniștitor.

Nu venea la club pentru organizare.

Venea pentru cele câteva minute în care nu era „Melisa Morgenstern, viitoare soție perfectă”.

Venea pentru momentele în care era doar… ea.