Masca Perfecțiunii-Capitolul 2

Terasa dintre aparențe

Aerul nopții era blând, parfumat cu iasomie și trandafiri albi, iar grădina se desfășura în fața lor ca o pictură atent compusă. Luminile mici, ascunse printre arbuști, desenau umbre moi pe pietrișul aleilor, iar fântâna centrală murmura discret, ca un secret bine păstrat.

Melisa își plimbă privirea peste tot ce vedea. Fiecare colț al grădinii purta amprenta mamei sale, ordinea perfectă, eleganța fără exces, armonia calculată până la cel mai mic detaliu.

– Mama mea a conceput fiecare detaliu, spuse ea cu o mândrie calmă.

– Grădina asta a fost proiectul ei de suflet. Spune mereu că o grădină trebuie să spună o poveste, nu doar să fie frumoasă.

Noah o asculta, rezemat lejer de balustrada terasei, cu paharul de whisky în mână. Zâmbea, dar nu era genul de zâmbet care încuraja confesiunea. Era mai degrabă unul care aștepta pauza potrivită.

– E impresionantă, recunoscu el.

– Dar nu despre grădină am vrut să fim aici.

Melisa se opri din vorbit, surprinsă. Își întoarse privirea spre el.

– Nu?

Noah râse scurt, fără răutate, dar nici cu delicatețe.

– Hai să fim sinceri. Nici eu, nici tu nu am ieșit pe terasă pentru flori sau pentru fântână. Amândoi știm de ce suntem aici.

Ea îl privi confuză, cu sprâncenele ușor încruntate.

– Nu înțeleg, spuse Melisa.

–Tata mi-a cerut doar să-ți arăt grădina.

– Exact, spuse el, ridicând paharul într-un gest ironic.

–Tații noștri.

Făcu un pas mai aproape, dar păstră o distanță decentă, ca și cum ar fi respectat un protocol invizibil.

– Cred că vor să facă din noi oameni onorabili pentru societate.

Cuvintele lui atârnau în aer, greu de definit. Melisa simți o ușoară înțepătură în piept, un disconfort pe care nu știa încă să-l numească.

– Oameni onorabili? repetă ea încet.

– Un cuplu frumos, educat, din familii respectabile. Un parteneriat care arată bine în poze și în contracte, continuă Noah cu o sinceritate brutală.

Melisa clătină ușor din cap.

– Cred că exagerezi.

– Chiar crezi asta?

El o privi direct, fără să se ascundă.

– Tata mi-a spus că ești o femeie inteligentă.

Tonul lui era ambiguu. Complimentul era acolo, dar îmbrăcat într-o ironie care o făcu să se simtă, pentru prima dată în acea seară, ușor… deplasată.

– Atunci poate ar trebui să mă lași să înțeleg lucrurile în ritmul meu, spuse ea calm, dar cu o notă de apărare în glas.

Noah zâmbi, dar zâmbetul nu ajunse la ochi.

– Tocmai asta fac.

Melisa își strânse mâinile în fața ei. Nu era obișnuită cu conversații care o forțau să se poziționeze. În lumea ei, lucrurile erau simple: iubirea părinților, respectul, familia, viitorul construit pe valori solide. Nu pe strategii.

– Eu nu sunt un proiect, spuse ea, aproape mai mult pentru sine decât pentru el.

– Nici eu, răspunse Noah.

– Dar asta nu înseamnă că nu suntem tratați ca atare.

În interiorul ei, ceva se mișcă. O neliniște mică, abia perceptibilă, dar suficientă cât să îi tulbure siguranța.

Din spatele ușilor de sticlă, râsetele invitaților răzbăteau încă. Muzica continua. Totul era la fel de strălucitor.

Doar că, pentru Melisa, terasa nu mai era un loc de refugiu. Ci o margine subțire între ceea ce credea că știe și ceea ce începea să înțeleagă.

Melisa își dădu seama că tăcerea de pe terasă devenise apăsătoare. Muzica din interior ajungea până la ei filtrată, ca o amintire a ceea ce ar fi trebuit să fie seara: ușoară, festivă, lipsită de întrebări.

– Ar trebui să intrăm, spuse ea încet.

– Urmează tăierea tortului.

Noah o privi câteva clipe, apoi zâmbi scurt, acel zâmbet reținut care nu promitea nimic.

– Sigur. N-ar trebui să lipsim de la un moment atât de… simbolic.

Împinse ușor ușa de sticlă și pășiră înapoi în sala de evenimente. Luminile calde îi învăluiră imediat, iar murmurul invitaților se transformă într-un zumzet plin, viu. Muzica se ridică din nou, paharele se ciocniră, iar parfumul de flori și șampanie umplea aerul.

Eduard îi zări aproape instantaneu.

Zâmbetul lui se lărgi, sincer și calculat în același timp. Privirea îi alunecă de la fiica sa la Noah, apoi înapoi la Melisa, evaluând scena ca pe o reușită personală.

– Perfect, părea să spună acel zâmbet.

Melisa simți acea privire pe pielea ei, dar nu se opri. Îi făcu un mic semn din cap tatălui său, apoi se întoarse spre Noah.

– Mă scuzi puțin, spuse politicos.

– Vreau să fiu lângă mama mea.

– Desigur, răspunse el calm.

Melisa se desprinse de el și își croi drum printre invitați, oprindu-se lângă Elisabeta. Mama ei strălucea. Rochia îi cădea perfect pe umeri, iar zâmbetul larg, sincer, îi lumina chipul mai mult decât orice bijuterie.

– Mamă… spuse Melisa, dar cuvintele i se opriră în gât.

Elisabeta se întoarse spre ea, surprinzând imediat schimbarea din privirea fiicei sale.

– Ce este, draga mea? întrebă ea blând.

Melisa o privi o secundă în plus. Zâmbetul acela. Fericirea ei. Bucuria neumbrită de nimic.

– Nimic, răspunse în cele din urmă, forțând un zâmbet ușor.

– Urmează tortul.

– Ah, da, spuse Elisabeta entuziasmată.

–  Abia aștept.

Melisa nu voia să tulbure nimic. Nu în seara asta. Nu când mama ei arăta așa. Nu când tot ce își dorise vreodată fusese să-i vadă pe amândoi fericiți. Așa că își împinse gândurile înapoi, le închise într-un colț al minții și rămase acolo, prezentă, frumoasă, calmă.

Tortul fu adus în aplauzele invitaților.

Patru etaje perfecte, îmbrăcate într-o cremă albă, fină, ca mătasea. Flori de zahăr atent modelate coborau în cascadă, iar aroma delicată de vanilie se răspândi imediat în sală. Era impunător, elegant, exact cum trebuia să fie un tort pentru familia Morgenstern.

– Preferatul tău, spuse Elisabeta, întorcându-se spre Eduard.

– Cum aș putea să uit, răspunse el, zâmbind.

Melisa îi privea, emoționată. Pentru o clipă, totul părea din nou perfect. Eduard își puse mâna peste cea a Elisabetei, cuțitul atinse suprafața tortului, iar împreună tăiară prima felie.

Aplauze. Blitzuri. Zâmbete.

Melisa simți un nod în gât, dar zâmbi. Pentru ei. Pentru imaginea asta. Pentru ceea ce crezuse mereu că este adevărul.

Și totuși, undeva, adânc, o voce mică îi șoptea că unele lucruri, oricât de frumoase ar părea, sunt tăiate cu mult mai multă grijă decât un tort festiv.

Noaptea se așternuse peste reședința Morgenstern ca un văl gros, protector. Ultimii invitați plecaseră, mașinile luxoase dispăruseră una câte una pe aleea luminată discret, iar sala de evenimente rămăsese în urmă, tăcută, cu mesele încă îmbrăcate în fețe de masă albe și pahare abandonate, martori ai unei bucurii consumate.

Melisa urcă încet scările către etaj, desculță, cu pantofii ținuți în mână. Rochia îi foșnea ușor la fiecare pas, iar oboseala îi apăsa umerii mai greu decât se așteptase. Nu era doar epuizare fizică. Era ceva mai adânc, mai greu de definit.

Ajunsă în dormitor, își lăsă pantofii lângă ușă și se apropie de fereastră. Deschise draperiile și privi grădina cufundată în întuneric. Luminile fuseseră stinse, iar florile mamei sale păreau acum umbre delicate, aproape ireale.

Își sprijini fruntea de sticlă.

– Ar fi trebuit să fie perfect, își spuse.

Și fusese. Din toate punctele de vedere care contau pentru ceilalți.

Își aminti dansul părinților ei, aplauzele, tortul tăiat cu grijă, zâmbetele largi. Își aminti și terasa. Tonul lui Noah. Felul în care o privise tatăl ei când intrase în sală.

Un sentiment ciudat îi străbătu pieptul.

Se schimbă încet, fără grabă, ca și cum fiecare mișcare trebuia să fie silențioasă, respectuoasă față de casa care adormea. Își prinse părul într-un coc lejer și se așeză pe marginea patului.

De pe hol se auzi o ușă care se închidea. Pași. Apoi liniște din nou.

Melisa stinse veioza și rămase întinsă, privind tavanul. Mintea refuza să se oprească. Gândurile veneau în valuri, suprapunându-se.

Poate exagerez.

Poate Noah a vrut doar să pară interesant.

Poate tata a fost doar mândru de mine.

Încercă să se agațe de aceste explicații, așa cum făcuse toată viața. Dar de data asta, nu se mai așezau la locul lor.

Își întoarse capul spre ușa dormitorului ei întredeschisă și observă că  și ușa dormitorului părinților era întredeschisă. Din interior se strecura o lumină slabă. Voci joase, imposibil de deslușit. Se ridică ușor din pat și pași pe hol.

Nu ar fi trebuit să asculte.

Dar ascultă.

– A fost o seară reușită, spuse vocea tatălui ei.

– Exact ce trebuia.

– Da, răspunse Elisabeta, mai încet.

– Melisa s-a descurcat bine, continuă Eduard.

–Foarte bine.

O pauză.

– Este pregătită, spuse el apoi.

Melisa își ținu respirația.

– E încă tânără, Eduard, răspunse mama ei.

–  Are timp.

–  Timpul nu e niciodată de partea noastră, replică el calm.

Vocea lui nu era aspră. Era sigură. Hotărâtă.

Melisa se retrase ușor în dormitorul ei, inima bătându-i mai tare. Nu voia să audă mai mult. Nu voia să înțeleagă încă. Se așeză înapoi în pat privind tavanul.

Închise ochii.

Totul e bine, își spuse. Trebuie să fie.

Casa tăcu din nou, iar noaptea își revendică liniștea.

Dar pentru prima dată, Melisa adormi cu senzația că undeva, în întuneric, ceva fusese deja decis fără ea.