Masca Perfecțiunii-Capitolul 36

Mașina opri brusc în fața intrării principale a spitalului.

Lumina rece a neoanelor din exterior cădea peste asfaltul umed, transformând totul într-un decor steril și apăsător. Sirenele ambulanțelor răsunau din când în când în depărtare, iar ușile automate se deschideau și se închideau într-un ritm mecanic.

Avocatul coborî primul din mașină. Ocoli rapid capota și deschise portiera pentru Melisa.

Ea ieși încet.

Paltonul închis la culoare îi acoperea corpul fragil, iar chipul pal, marcat de urmele loviturilor, era aproape lipsit de viață. Lumina rece a spitalului îi accentua vânătăile de pe obraz și tăietura fină de lângă buza inferioară.

Pentru o clipă rămase nemișcată privind clădirea uriașă din fața ei.

Spitalul părea rece. Impersonal. Un loc în care viețile oamenilor atârnau de fire invizibile.

Avocatul o privi discret.

– Hai, Melisa, spuse el calm. Trebuie să aflăm în ce stare este.

Ea aprobă încet din cap.

Păși spre intrare cu pași grei, ca și cum fiecare mișcare îi cerea un efort uriaș.

Ușile automate se deschiseră cu un foșnet ușor.

În interior, aerul mirosea a dezinfectant și medicamente. Coridoarele lungi erau scăldate în lumină albă, rece, iar ecoul pașilor lor răsuna slab pe podeaua lucioasă.

Recepționera îi privi scurt peste ochelari.

– Bună seara. Cu ce vă pot ajuta?

Avocatul se apropie de ghișeu.

– Am venit pentru pacientul Noah Black. A fost adus în această seară.

Femeia tastă rapid ceva pe calculator.

– Un moment.

Melisa stătea în spatele avocatului, nemișcată.

Mâinile îi tremurau ușor.

Numele lui Noah răsunase în aerul steril al spitalului și pentru o clipă simți cum stomacul i se strânge dureros.

– Pacientul este la terapie intensivă, spuse recepționera. Un medic va veni imediat să vorbească cu dumneavoastră.

Avocatul aprobă.

Câteva minute mai târziu, un bărbat în halat alb se apropie de ei.

Era trecut de cincizeci de ani, cu părul grizonat și o expresie serioasă.

– Dumneavoastră sunteți familia pacientului Noah Black?

Melisa ridică încet privirea.

–Eu sunt soția lui, șopti ea.

Medicul o privi atent.

Observă imediat vânătăile de pe chipul ei, dar nu comentă nimic.

– Vă rog să veniți cu mine.

Porniră pe un coridor lung.

Fiecare pas al Melisei părea mai greu decât precedentul.

În cele din urmă, medicul se opri lângă o ușă de sticlă mată.

Se întoarse spre ei.

Expresia lui deveni gravă.

– Pacientul a suferit mai multe traumatisme severe.

Melisa înghiți în sec.

– Ce… ce înseamnă asta? întrebă ea cu voce slabă.

Medicul își încrucișă mâinile.

– În primul rând, a primit o lovitură puternică în zona scalpului. Impactul a provocat un edem cerebral important.

Cuvintele căzură grele în aer.

– Momentan nu putem interveni chirurgical, continuă el. Umflătura trebuie să se retragă înainte de orice operație.

Melisa simți cum aerul îi rămâne blocat în piept.

– Este… este conștient? întrebă ea.

Medicul clătină încet din cap.

– Nu. Pacientul este în comă.

Cuvântul lovi ca un ciocan.

Melisa rămase nemișcată.

În mintea ei se derulau imagini rapide.

Will lovind.

Noah căzând.

Sânge.

Furie.

Respirația i se acceleră.

Medicul continuă calm:

– Pe lângă trauma craniană, pacientul are două coaste fracturate, o fractură la mâna stângă și multiple contuzii pe torace și abdomen.

Avocatul își încordă maxilarul.

–Care sunt șansele de recuperare?

– Este prea devreme să spunem. Următoarele douăzeci și patru de ore sunt critice.

Melisa nu mai auzea restul cuvintelor.

Mintea ei era blocată pe un singur gând.

Toate acestea fuseseră provocate de Will.

Will.

Bărbatul care o iubea.

Bărbatul care fusese dispus să o apere cu orice preț.

Simți cum stomacul i se strânge violent.

–Pot… pot să îl văd? întrebă ea aproape fără voce.

Medicul ezită o clipă.

– Doar pentru câteva minute.

Deschise ușa.

Melisa păși încet în salonul de terapie intensivă.

Aparatele bipăiau constant.

Lumina era difuză.

Pe patul din mijloc zăcea Noah.

Capul îi era bandajat, iar fața aproape de nerecunoscut.

Tuburi și cabluri îi erau conectate la corp.

Pieptul i se ridica și cobora lent sub efectul ventilatorului.

Melisa se opri la câțiva pași de pat.

Nu se apropie.

Nu putea.

Imaginea aceea era prea mult.

Bărbatul care cu câteva ore înainte o lovise cu brutalitate zăcea acum complet neputincios.

Fragil.

Viața lui atârna de niște fire.

Un val de emoții contradictorii îi străbătu corpul.

Frica.

Vinovăția.

Furia.

Oboseala.

Închise ochii pentru o clipă.

Apoi se întoarse și ieși din salon.

Pe coridor, avocatul o aștepta.

Privirea lui se opri imediat asupra chipului ei.

– Haide, spuse el încet. Trebuie să mergem la secție.

Melisa aprobă mecanic.

 

Secția de poliție era luminată puternic.

Interiorul clădirii părea și mai rece decât spitalul.

Un ofițer îi conduse pe un coridor lung până la o ușă metalică.

– Camera de interogare este aici.

Avocatul deschise ușa.

Înăuntru, Will stătea la o masă metalică.

Mâinile îi erau încătușate în față.

Privirea lui era coborâtă.

Când auzi ușa deschizându-se, ridică încet capul.

Ochii lui o găsiră imediat pe Melisa.

Pentru o fracțiune de secundă, timpul păru să se oprească.

Will se ridică instinctiv.

Lanțurile cătușelor zornăiră ușor.

– Meli…

Vocea lui era răgușită.

Melisa rămase în prag.

Privirea ei se plimba peste chipul lui.

Era obosit.

Ochii îi erau roșii.

Maxilarul încordat.

Dar în privirea lui era aceeași grijă disperată pentru ea.

– Dumnezeule... șopti el când văzu iar vânătăile de pe fața ei.

Un val de furie îi traversă privirea.

Melisa se apropie încet de masă.

Avocatul închise ușa în urma lor.

Camera deveni tăcută.

– Noah este în comă, spuse ea în cele din urmă.

Will îngheță.

Ochii lui se lărgiră ușor.

– În… comă?

Melisa dădu din cap.

– Traumă craniană, două coaste fracturate, mână ruptă.

Vocea ei era monotonă.

Will rămase câteva secunde nemișcat.

Apoi expiră încet.

– Nu regret.

Cuvintele ieșiră calme.

Avocatul izbucni imediat.

– Will, pentru numele lui Dumnezeu, asta este exact ce nu trebuie să spui!

Dar Will nu îl asculta.

Privirea lui era fixată pe Melisa.

– Te-a lovit din nou.

Ea coborî privirea.

Tăcerea ei era totul.

Furia din ochii lui Will deveni aproape animalică.

– Dacă aș putea, l-aș lovi din nou.

–Destul! izbucni avocatul.

Se apropie de masă.

– Situația este extrem de gravă. Dacă Noah moare, acuzația se transformă în omor.

Cuvintele căzură grele.

Melisa simți cum i se taie respirația.

Will însă rămase calm.

– Am spus deja. Îmi asum.

–Nu este vorba doar despre tine! replică avocatul furios.

Arătă spre Melisa.

– Ea are nevoie de tine liber, nu în închisoare!

Will își coborî privirea.

Pentru prima dată păru afectat.

– Meli…

Vocea lui deveni blândă.

– Îmi pare rău.

Ea clătină rapid din cap.

Lacrimi îi umplură ochii.

– Nu… nu spune asta.

Se apropie și mai mult de masă.

– Eu sunt cea care ar trebui să își ceară iertare.

Will ridică brusc privirea.

– Pentru ce?

– Pentru că ai ajuns aici… din cauza mea.

Camera deveni tăcută.

Will o privi lung.

Apoi zâmbi slab.

– Dacă ar trebui să o iau de la capăt… aș face exact același lucru.

Lacrimi alunecară pe obrajii Melisei.

– Will…

El se aplecă ușor peste masă.

Cătușele zornăiră din nou.

– Ascultă-mă bine.

Vocea lui era calmă, dar fermă.

– Nu contează ce se întâmplă cu mine.

Ea clătină disperată din cap.

–Nu spune asta!

– Contează doar un singur lucru.

Privirea lui deveni intensă.

– Să fii liberă de el.

Melisa izbucni în plâns.

Avocatul îi privi pe amândoi în tăcere.

În acel moment înțelese clar un lucru.

Această poveste era departe de a se termina.

De fapt…abia începea.

…………..

Secția de poliție era cufundată într-o lumină rece, albă, care făcea totul să pară lipsit de viață. Coridoarele miroseau a hârtie, metal și cafea veche, iar pașii oamenilor răsunau sec pe podeaua lucioasă.

Melisa stătea pe unul dintre scaunele din sala mică de declarații. Paltonul îi era încă pe umeri, deși în încăpere era cald. Îl strângea instinctiv în jurul ei, ca și cum acel material gros ar fi putut să o protejeze de tot ceea ce se prăbușea peste viața ei.

Avocatul stătea lângă ea, răsfoind un teanc de documente.

Fața lui era serioasă, concentrată.

În cele din urmă trase o foaie în fața lui și începu să scrie.

– Vom depune o nouă dispoziție, spuse el calm, fără să ridice privirea.

–Acum avem dovezi clare. Loviturile, raportul medicului, fotografiile… totul va intra în dosar.

Melisa nu spuse nimic.

Privea în gol.

Simțea cum oboseala i se așază pe umeri ca o povară imposibil de dus.

După câteva minute, avocatul împinse documentul spre ea.

– Trebuie să semnezi aici.

Melisa luă stiloul cu mâna tremurândă.

Semnătura ei apăru fragilă pe hârtie.

În acel moment, un polițist bătu ușor în ușă și intră.

– Doamnă Morgenstern, trebuie să facem fotografiile pentru dosar.

Melisa ridică încet privirea.

Avocatul o privi cu o urmă de îngrijorare.

– Ești sigură că poți?

Ea dădu încet din cap.

– Da.

Polițistul o conduse într-o cameră mică, luminată puternic.

În mijloc era un scaun.

– Vă rog să vă așezați.

Melisa făcu câțiva pași și se așeză.

Un alt ofițer ridică aparatul foto.

Lumina blitzului explodă în încăpere.

Click.

– Vă rog să ridicați ușor bărbia.

Click.

– Acum priviți spre stânga.

Click.

– Ridicați mânecile paltonului.

Melisa făcu exact cum i se spuse.

Pe antebrațe erau urme întunecate de vânătăi.

Click.

Click.

Click.

Fiecare fotografie era ca o confirmare brutală a coșmarului prin care trecuse.

Polițistul coborî aparatul.

– Mulțumim. Acum trebuie să mergeți din nou la medicul legist pentru prelevarea probelor.

Melisa închise ochii o clipă.

Simțea că nu mai are putere.

Dar deschise din nou ochii și se ridică.

– Bine.

……….

Camera medicului legist era rece și sterilă.

Pe masă erau instrumente, recipiente mici și formulare.

Doctorița care o examinase deja în acea zi o privi cu o expresie calmă, dar serioasă.

– Îmi pare rău că trebuie să repetăm procedura, spuse ea. Dar este necesar pentru dosar.

Melisa aprobă încet.

– Înțeleg.

Paltonul căzu de pe umerii ei.

Doctorița începu examinarea cu gesturi precise.

Notă fiecare vânătaie.

Fiecare zgârietură.

Fiecare urmă de violență.

Apoi prelevă probele necesare.

Procedura dura.

Minut după minut.

Pentru Melisa timpul părea suspendat.

Mintea ei era goală.

Nu mai simțea aproape nimic.

Doar dorința de a termina.

De a ieși din acel loc.

De a scăpa din acel coșmar.

În cele din urmă doctorița își scoase mănușile.

– Am terminat.

Melisa își trase paltonul înapoi pe umeri.

– Mulțumesc, șopti ea.

Cuvântul ieși aproape mecanic.

Când reveni în sala de așteptare, avocatul era în picioare lângă fereastră, vorbind la telefon.

– Da… vreau protecție permanentă, spunea el. Două persoane pe tură… exact… adresa o aveți deja… da, începând din această noapte.

Închise apelul și se întoarse spre ea.

Privirea lui se opri pe chipul ei obosit.

– Am aranjat ceva.

Melisa îl privi fără să înțeleagă.

– Ce anume?

– O firmă de pază. Vor sta la casa ta până când lucrurile se liniștesc.

Ea clipi încet.

– Nu era nevoie…

– Ba da, spuse el ferm.

-Noah are oameni. Nu risc nimic.

Melisa nu mai protestă.

Era prea obosită.

Noaptea era adâncă când mașina avocatului opri în fața casei familiei Morgenstern.

Farurile luminau scurt fațada tăcută a casei.

Melisa coborî încet.

Pentru o clipă rămase nemișcată pe alee.

Casa părea exact la fel ca în fiecare zi.

Dar pentru ea totul se schimbase.

Avocatul coborî și el.

– Oamenii de pază vor ajunge în aproximativ douăzeci de minute.

Melisa aprobă.

– Mulțumesc… pentru tot.

El o privi câteva secunde.

– Odihnește-te, Melisa. Ai nevoie de asta.

Ea încercă un zâmbet slab.

Apoi urcă treptele și deschise ușa.

Casa era întunecată.

Liniștită.

Prea liniștită.

Închise ușa în urma ei.

Sunetul clanței răsună în toată casa.

Melisa rămase nemișcată în hol.

Apoi privirea ei căzu spre living.

Covorul era gol.

Exact locul unde cu câteva ore înainte Noah o ținuse cu brutalitate.

Unde amenințările lui răsunaseră în aer.

Unde frica îi paralizase trupul.

Ecoul acelei seri părea încă prezent în pereți.

Fiecare colț al casei părea să păstreze urmele acelui moment.

Respirația ei deveni grea.

Își duse încet mâinile la față.

Și închise ochii.

Amintirile se năpustiră peste ea.

Loviturile.

Privirea rece a lui Noah.

Amenințarea despre Will.

Apoi imaginea lui Will încătușat.

Dus de poliție.

Din cauza ei.

Un nod dureros i se formă în piept.

Lacrimile izbucniră fără să le mai poată opri.

Se sprijini de perete.

Corpul îi tremura.

– Nu mai pot... șopti ea printre lacrimi.

Vocea îi era frântă.

Casa rămase tăcută.

Nimeni nu îi răspundea.

Melisa alunecă încet pe podea până când ajunse în genunchi.

Plânsul o cuprinse complet.

Necontrolat.

Durerea din sufletul ei devenise prea mare.

Viața ei se transformase într-un labirint de suferință.

Mama ei murise.

Tatăl ei era în închisoare.

Soțul ei o abuzase.

Prietenii o trădaseră.

Iar bărbatul care o iubea ajunsese acum în arest.

Totul din cauza ei.

Își strânse palmele pe față, încercând să își înăbușe plânsul.

Dar lacrimile nu se opreau.

Casa tăcută părea să absoarbă fiecare suspin.

Melisa simțea că se prăbușește.

Că tot ceea ce fusese viața ei până acum se destramă în bucăți.

Și în acel moment, pentru prima dată, în adâncul sufletului ei apăru un gând teribil.

Poate că nu mai exista nicio ieșire din acest coșmar.

Poate că viața ei avea să fie pentru totdeauna un calvar.