Masca Perfecțiunii-Capitolul 4

Prânzul

Salonul de prânz al reședinței Morgenstern era scăldat într-o lumină caldă, care o făcea să fie și mai primitoare. Masa lungă, din lemn masiv, era aranjată impecabil, tacâmuri argintate, pahare subțiri de cristal, farfurii cu margini aurii, așezate la distanțe perfect egale. Totul respira ordine. Control. Putere.

Elisabeta stătea dreaptă, cu spatele ușor rigid, într-o rochie midi de un albastru pal, elegantă până la ultimul detaliu. Zâmbea exact cât trebuia, nici prea mult, nici prea puțin. Gesturile ei erau fluide, rafinate, învățate în ani de evenimente, întâlniri și compromisuri. Era directoarea de evenimente a clubului sportiv, o femeie care știa să facă oamenii să se simtă importanți, chiar și atunci când nu erau.

– Sper că meniul este pe placul dumneavoastră, spuse ea cu o voce calmă, adresându-se lui Travis și fiului acestuia.

– Absolut, doamnă Morgenstern, răspunse acesta încântat.

– Totul este… impecabil.

Eduard, așezat în capul mesei, asculta cu jumătate de atenție. Mintea lui era deja cu doi pași înainte, contracte, cifre, perspective. Prânzul nu era un moment de relaxare. Era o extensie a meciului de tenis. O altă rundă.

Noah, relaxat, aproape prea relaxat, își rotea paharul de whisky între degete, urmărind scena cu un aer jucăuș. Privirea lui se întorcea constant spre Melisa.

Melisa stătea dreaptă, cu mâinile așezate cuminți în poală. Rochia ei deschisă la culoare îi accentua delicatețea naturală, iar părul prins lejer îi lăsa gâtul liber, vulnerabil. Era frumoasă fără să încerce. Prezentă fără să domine. Și tocmai asta o făcea atât de valoroasă.

Elisabeta își întinse mâna spre paharul de vin alb, rece, care aștepta neatins lângă farfuria ei.

Gestul fu oprit.

Nu de un cuvânt.

De o privire.

Eduard o privi scurt, ferm. O fracțiune de secundă, dar suficient.

Privirea aceea nu era dură. Nu era furioasă. Era… definitivă.

Elisabeta înțelese imediat. Zâmbetul ei nu se schimbă. Doar mâna i se opri în aer, apoi coborî calm paharul înapoi pe masă.

– Cred că… voi merge puțin până la baie, spuse ea senin.

– Mă scuzați.

Se ridică elegant, fără grabă, fără explicații suplimentare.

Melisa o urmă cu privirea. Văzu acel zâmbet mic, politicos, dar știa. Îl cunoștea prea bine. Era zâmbetul mamei ei atunci când accepta ceva ce nu voia.

Ușa se închise încet în urma Elisabetei.

Pentru o clipă, aerul păru mai greu.

Melisa își întoarse privirea spre tatăl ei. Eduard o privea atent. Evaluator. Calm. Ca și cum ar fi verificat dacă piesa din fața lui e încă la locul ei.

Ea îi răspunse cu un zâmbet ușor. Un zâmbet care spunea sunt aici. Apoi apucă paharul de apă și sorbi încet din el, ca și cum acel gest ar fi fost un scut.

– Meli, spuse Eduard, cu un ton aproape afectuos, ai putea să sărbătoriți victoria de azi cu Noah, diseară, la club.

– Am înțeles că va fi Sărbătoarea Florilor.

Melisa clipi. Confuzia îi traversă chipul înainte să apuce să o ascundă.

– Diseară?

– Asta ar fi minunat, interveni Noah imediat, zâmbind larg spre ea.

Travis se lăsă pe spate, satisfăcut. Privirea lui se opri asupra Melisei cu un interes care nu mai avea nimic subtil. În mintea lui, viitorul începea deja să se contureze. O alianță. Numele Morgenstern legat de al lor.

– Bineînțeles, tată, spuse Melisa după o scurtă pauză.

Vocea îi era calmă, dar trupul i se încordase. Zâmbi discret, însă pofta de mâncare dispăruse complet, ca și cum cineva ar fi stins brusc lumina din ea.

– Dacă se poate să mă scuzați… adăugă ea încet.

–Aș dori să merg să…mă reîmprospătez.

–  Să mă pregătesc pentru diseară.

Era o scuză. Una frumos împachetată.

Eduard o privi o clipă. Apoi zâmbi.

–Bineînțeles, Meli.

– Femeile… spuse Noah râzând ușor, întorcându-se spre tatăl său.

– Întotdeauna au nevoie de ore bune de răsfăț înainte de o întâlnire specială.

Melisa îl privi scurt. Doar atât. Apoi îi zâmbi.

Se ridică de la masă cu grație.

– Mi-a părut bine, spuse ea diplomatic, privind spre Travis.

– Și… ne vedem diseară, Noah.

– Abia aștept, răspunse el, ridicând paharul de whisky și sorbind din el.

Melisa se îndepărtă, pașii ei fiind singurul lucru care îi mai aparținea în acel moment.

În urma ei, masa rămase la fel de perfectă. La fel de ordonată.

Doar că o piesă tocmai fusese mutată pe tabla de joc.

Camera Melisei era scăldată într-o lumină aurie de apus. Draperiile erau trase pe jumătate, iar razele soarelui cădeau peste podeaua din lemn deschis, peste fotoliul din catifea crem, peste patul perfect aranjat. În mijlocul camerei, pe suportul de haine, atârna rochia.

Era delicată. Din mătase fină, într-o nuanță de șampanie cu reflexe perlate. Umerii goi, croiala simplă, talia marcată discret. Nu era o rochie provocatoare. Era o rochie care spunea eleganță. Rafinat. Feminin fără ostentație.

Melisa o atinse cu vârful degetelor, simțind textura rece și fluidă. Își dorea ca seara aceasta să fie doar o ieșire. O conversație. O confirmare că poate totul este doar în mintea ei.

„Poate Noah nu este atât de arogant… poate doar a fost emoționat…”

Își desprinse părul, lăsându-l să cadă în valuri moi pe spate. Îl pieptănă lent, mecanic. În oglindă, ochii ei albaștri păreau mai serioși decât de obicei.

Își aminti zâmbetul tatălui ei la prânz.

Își aminti privirea mamei.

Un nod fin i se formă în stomac.

„Nu. Nu voi complica lucrurile. Tata știe ce face. Întotdeauna știe.”

Își aplică un machiaj discret, puțin iluminator, un fard cald, un ruj roz pal. Când termină, privi reflexia din oglindă. Era frumoasă. Știa asta. Dar frumusețea ei fusese mereu ceva natural, niciodată o armă.

Coborî scările cu pași măsurați. Parfumul ei, ușor floral, se amesteca cu mirosul de lemn lustruit din hol.

Eduard o aștepta lângă biroul său, cu mâinile la spate.

Când o văzu, zâmbi.

Nu un zâmbet de tată mândru.

Un zâmbet de om care evaluează.

– Arăți… exact cum trebuie, spuse el încet.

Melisa zâmbi timid.

– Mulțumesc, tată.

El făcu câțiva pași spre ea. Îi atinse ușor brațul, de parcă ar fi verificat textura rochiei.

– Noah este un tânăr inteligent. Ambițios. Vine dintr-o familie puternică.

– Știu, tată.

– Și astfel de tineri… continuă el, ...au nevoie de stimulente potrivite.

Melisa clipi, neînțelegând.

–Adică?

Eduard o privi direct în ochi. Vocea lui rămase calmă, aproape blândă.

– Uneori, un bărbat trebuie să simtă că este ales. Dorit. Admirat.

O pauză.

– Folosește-ți farmecul, Meli.

Cuvintele căzură între ei ca un obiect greu.

Melisa simți cum ceva în interiorul ei se contractă.

– Tata… eu nu merg acolo ca să…

El zâmbi ușor, întrerupând-o.

– Nu ți-am spus să faci nimic nepotrivit. Doar… să fii conștientă de puterea ta. Ești frumoasă. Ești delicată. Bărbații reacționează la asta.

Îi aranjă o șuviță după ureche.

– Fii caldă. Atinge-l ușor când râzi. Privește-l în ochi puțin mai mult decât e necesar. Lasă-l să creadă că el conduce conversația.

Melisa îl privea, fără să știe exact ce simte.

Nu era o cerere strigată. Nu era un ordin.

Era spus calm. Rațional. Ca o lecție de business.

– Vreau doar ce e mai bine pentru tine, adăugă el. Și pentru viitorul nostru.

„Viitorul nostru.”

Nu „al tău”.

Melisa își înghiți neliniștea.

– Bine, tată.

Răspunsul veni aproape automat.

Eduard zâmbi larg, satisfăcut.

– Asta e fata mea.

Îi sărută fruntea.

Pentru o clipă, ea închise ochii. Gestul era același ca în copilărie. Călduros. Protector.

Și totuși… ceva se schimbase.

Când ieși pe ușă, aerul serii o izbi ușor în față. Cerul era violet, iar orașul începea să prindă viață în lumini.

Se opri o clipă înainte să urce în mașină.

„Folosește-ți farmecul.”

Își privi mâinile.

Nu voia să fie o strategie. Nu voia să fie o piesă într-un plan.

Dar îl iubea pe tatăl ei. Avea încredere în el. Întotdeauna avuse.

Așa că își ridică bărbia, își îndreptă umerii și respiră adânc

Noah stătea rezemat de capota mașinii sale sport, un model negru, lucios, care reflecta luminile discrete ale aleii Morgenstern ca o oglindă întunecată. Motorul nu era pornit încă, dar mașina părea vie, gata să muște din noapte.

Avea o țigară aprinsă între degete. Fumul se ridica lent, desenând spirale subțiri în aerul serii. Nu trăgea din ea. Doar o ținea, ca pe un accesoriu.

Când o zări pe Melisa coborând treptele, își înclină ușor capul.

Pentru o clipă, chiar și el păru surprins.

Aruncă țigara pe asfalt și o stinse cu vârful pantofului, mișcarea fiind deliberată, calculată.

– Arăți minunat, spuse el.

Zâmbetul lui nu era larg. Era colțul gurii ridicat ușor. Sigur pe sine. Stăpân pe situație.

Melisa simți un nod în gât.

Nu pentru că ar fi fost intimidată. Ci pentru că în zâmbetul lui era ceva ce nu putea descifra complet.

– Mulțumesc, Noah.

Vocea ei rămase calmă, dar mâinile îi erau ușor reci.

El îi deschise portiera doar pe jumătate, suficient cât să o lase să intre. Apoi ocoli mașina și se așeză la volan fără grabă.

Motorul porni cu un sunet profund, aproape senzual. Vibrația îi străbătu ușor corpul când mașina începu să înainteze.

Pentru câteva secunde, liniștea dintre ei era densă.

Noah o privi încă o dată, din profil, admirativ.

– Deci… fiica perfectă a familiei perfecte iese în oraș cu băiatul nepotrivit, spuse el ușor amuzat.

Melisa își întoarse capul spre el.

– Nu știam că ești nepotrivit.

– Nu sunt? întrebă el, ridicând o sprânceană.

Luminile orașului începeau să le mângâie fețele prin parbriz. Străzile erau vii, pline de mișcare.

– Nu te cunosc suficient ca să decid asta, răspunse ea calm.

El râse scurt.

– Inteligent răspuns. Tata are dreptate. Nu ești doar frumoasă.

Tăcere.

Melisa simți cum cuvintele tatălui ei se strecoară în minte.

Folosește-ți farmecul. Privește-l în ochi. Lasă-l să creadă că el conduce.

Își întoarse ușor corpul spre el.

– Și tu? Ești întotdeauna atât de sigur pe tine?

Noah o privi pentru o fracțiune de secundă mai lung decât era necesar.

– Întotdeauna? Nu. Doar când știu că am ceva ce merită.

Tonul lui era ambiguu.

Mașina acceleră ușor, iar vântul le mângâia prin geamurile ușor deschise.

Melisa își sprijini mâna pe consola dintre ei. Inima îi bătea puțin mai repede. Nu din atracție. Dintr-un amestec de curiozitate și prudență.

– Și ce crezi că ai în seara asta? întrebă ea, aproape jucăuș.

Noah zâmbi.

– O provocare.

Ochii lui coborâră o clipă spre buzele ei, apoi reveniră la drum.

Melisa simți căldura urcându-i în obraji. Nu pentru că ar fi fost impresionată.

Ci pentru că își dădea seama că joacă un rol.

Și nu știa dacă îi place.

Clubul se vedea deja în depărtare, o clădire luminată în tonuri aurii și roșii, cu bannere florale uriașe atârnând pe fațadă. „Sărbătoarea Florilor” era scris elegant, cu litere cursive, strălucind sub reflectoare.

Noah opri mașina în fața intrării.

Un valet veni imediat.

Noah coborî primul. De data aceasta, ocoli mașina complet și îi deschise portiera larg.

– Doamnele întâi, spuse el teatral.

Melisa coborî cu grație, rochia mătăsoasă alunecând pe lângă picioarele ei. Pentru o clipă, luminile clubului o învăluiră complet.

Toate privirile se întoarseră.

Noah își apropie ușor mâna de talia ei.

– Gata? întrebă el încet.

Melisa inspiră adânc.

Își aminti zâmbetul tatălui ei. Privirea mamei. Promisiunea că totul va fi bine.

– Gata, spuse ea.

Și pășiră împreună în noaptea care începea să-și arate adevărata față.