Masca Perfecțiunii-Capitolul 6

Mașina opri lin în fața conacului.

Motorul se stinse, iar liniștea care se așternu peste acel loc era… diferită. Nu era liniștea din vacanță. Nu era liniștea mării.

Era o liniște grea, încărcată.

Plină de amintiri.

Melisa coborî prima.

Tocul pantofilor atinse asfaltul cu un sunet clar, sigur. Își ridică privirea spre conacul Morgenstern, impunător, rece, exact așa cum îl lăsase.

Exact așa cum îl știa.

Will coborî după ea.

Rămase câteva secunde nemișcat, privind construcția din fața lui. Ochii i se plimbară peste fiecare detaliu, balcoanele înalte, ferestrele largi, ușile grele din lemn masiv.

Un nod i se strânse în gât.

– Nu mă așteptam să te întorci aici…

Vocea lui era joasă.

Aproape absentă.

Melisa nu răspunse imediat.

Își ținea privirea fixată pe clădire.

Pe trecut.

– Știu…

Respiră adânc.

– Nu am crezut că mai pot trăi aici, dar cumva…

Se opri.

Cuvintele îi rămăseseră suspendate undeva între gând și realitate.

Se întoarse spre el.

Îl privi direct.

– Simt că… încă îi simt prezenți…

Vocea i se înmuiă ușor.

– Și poate că asta m-a făcut să mă hotărăsc să nu renunț la conacul Morgenstern.

Will o privi atent.

În tăcere.

Aprobă ușor din cap.

Dar în interiorul lui.

Nu era liniște.

Fusese închis când aflase de moartea lui Eduard. Și, între zidurile acelea reci, zvonurile circulau rapid.

Prea rapid. Moarte suspectă.

Altercație. Detalii care nu se legau.

Nu avea dovezi.

Nu avea certitudini.

Dar avea… întrebări. Și, pentru moment. Le ținea pentru el.

Privirea i se întoarse spre Melisa.

Și, pentru o clipă, nu mai văzu femeia calculată. Văzu femeia care pierduse tot. Sau… cel puțin asta arăta ea.

Melisa făcu un pas spre el.

Apoi încă unul, îi prinse mâna în a ei.

Calm.

Natural.

Ca și cum acel gest nu era o alegere… ci o nevoie. Will își mută privirea de la conac la ea.

Ochii ei îl fixau.

– Știu că mă vei refuza…

Începu ea încet.

– Dar voi încerca totuși.

Will simți cum ceva se tensionează în aer.

– Aș dori să te muți cu mine… aici.

Cuvintele căzură direct.

Fără ocolișuri.

Fără mască.

Pentru o fracțiune de secundă.

El rămase surprins.

– Meli, eu…

Începu, dar nu apucă să termine.

Pentru că ea îl sărută. Rapid.

Hotărâtă.

Un gest care îi tăie orice reacție.

– Te vreau lângă mine, Will…șopti ea peste buzele lui.

Respirația ei se amesteca cu a lui.

– Nu vreau să ne mai pierdem unul de celălalt.

Privirea ei deveni mai intensă.

– Acum avem șansa să fim împreună… să ne iubim în voie.

Will o asculta.

Fiecare cuvânt.

Fiecare nuanță.

Și, undeva adânc, o parte din el voia să creadă.

Să lase totul jos. Să o creadă fără întrebări.

Dar cealaltă parte.

Nu uita…nu uita nici o secundă.

– Sigur…

Răspunsul lui veni calm.

Moale.

Exact așa cum se aștepta ea.

Zâmbetul Melisei se lărgi.

Un zâmbet sincer.

Sau… perfect jucat.

Îl îmbrățișă.

Strâns.

Ca și cum ar fi vrut să-l păstreze acolo.

– Hai…

Îi făcu semn spre casă.

– Intră.

Will se desprinse ușor.

– Îmi iau bagajul și vin.

Se întoarse spre mașină.

Pașii lui erau calmi.

Controlați.

Ajunse la portbagaj și îl deschise.

Apucă mânerul bagajului.

Dar înainte să-l ridice.

Se opri.

Ridică privirea.

Melisa stătea pe treptele conacului.

Elegantă.

Sigură.

Așteptându-l.

Exact acolo unde trebuia să fie.

Will zâmbi.

Dar zâmbetul acela, nu era pentru ea.

Era pentru el.

Pentru plan, pentru momentul pe care îl așteptase.

Primul pas fusese făcut.

Și nu de el…de ea.

Exact cum trebuia.

Își ridică bagajul.

Închise portbagajul și porni spre casă.

Spre ea…spre joc.

Spre adevăr.

Pentru că acum.

Era mai aproape ca niciodată.

Holul conacului era scăldat într-o lumină caldă, filtrată prin ferestrele înalte. Pașii lor răsunau ușor pe podeaua de marmură, iar aerul avea acel miros familiar, lemn vechi, flori proaspete și ceva greu de definit… trecut. Melisa păși înainte cu siguranță, nu ezita.

Nu se opri.

Era din nou în elementul ei.

– Doamna Lena… spuse ea calm, iar femeia apăru aproape imediat dintr-o ușă laterală.

Privirea i se opri asupra lui Will.

Curioasă.

Analitică.

Dar caldă.

Melisa îi făcu un semn discret.

– El este Will.

Nu ocoli nimic, nu ascunse.

– Este… iubitul meu.

Cuvintele căzură simplu.

Dar în ele era o asumare clară, o declarație, o poziție.

Will simți cum ceva se așază în pieptul lui.

Un fel de… validare, un zâmbet i se așternu pe buze.

– Îmi pare bine… spuse el calm, întinzând mâna.

Vocea lui era caldă.

Naturală.

Exact genul de om pe care îl acceptai fără efort. Doamna Lena îl privi câteva secunde, apoi îi strânse mâna.

– Bine ați venit, domnule.

Și zâmbi, un zâmbet sincer.

Melisa continuă să îl prezinte și celorlalți din casă.

Personalul o asculta atent. Unii surprinși.

Alții doar curioși.

Dar nimeni nu comenta, pentru că Melisa nu era genul de femeie pe care să o întrebi.

Doar… o urmai.

Will se prezenta fiecăruia.

Simplu cu respect, cu acea naturalețe care îl definea și  fără să-și dea seama, în câteva minute, atmosfera devenise… ușoară.

Firească.

Ca și cum fusese mereu acolo.

Melisa îl privi și zâmbi.

Un zâmbet mic, dar real.

Apoi îi prinse mâna din nou.

– Hai… îți arăt camera.

Urcară scările împreună.

Etajul era liniștit, mai personal.

Mai intim.

Melisa deschise ușa camerei…camera lor.

Spațioasă.

Elegantă.

Dominată de nuanțe calde și texturi fine.

Patul mare, așezat central.

Ferestrele largi care lăsau lumina să cadă în valuri moi peste mobilier.

Totul era… perfect.

Controlat.

Ales cu grijă.

– Aici vom sta… spuse ea încet.

Vocea ei avea o notă diferită.

Mai moale.

Will păși înăuntru.

Își plimbă privirea prin cameră.

Și apoi… spre ea.

– E frumos… spuse simplu.

Dar în vocea lui era mai mult.

Pentru că nu se referea doar la cameră. Melisa îl privi și  pentru o clipă, nu mai era femeia puternică.

Era doar… o femeie fericită, pentru că el era acolo.

Cu ea.

Totul decurgea normal, prea normal.

Prea… liniștit. Și tocmai asta îl făcea pe Will să observe fiecare detaliu.

Bucuria din ochii ei.

Felul în care îl privea.

Zâmbetul acela care apărea fără efort.

Și, fără să vrea, o parte din el se liniști.

Acea parte care încă o iubea.

Care nu încetase niciodată.

Care o dorise chiar și atunci când o ura. Dar…era și cealaltă parte.

Mică.

Dar prezentă.

Cea care nu uita, cea care voia adevărul.

Și acel adevăr…îl speria.

Pentru că dacă ceea ce bănuia era real… Atunci tot ce trăia acum era… o iluzie.

Melisa se aplecă spre bagajul lui.

Îl trase lângă pat.

– Lasă… mă ocup eu.

Vocea ei era ușoară.

Aproape jucăușă.

Will nu o opri, o privi.

Cum deschide bagajul, cum scoate hainele.

Una câte una cu grijă.

Cu o atenție care părea… intimă.

Le așeză în dulap, lângă hainele ei.

Fără ezitare, fără distanță.

Ca și cum acel spațiu devenise… al lor.

Will rămase nemișcat, sprijinit ușor de perete.

Privind.

Analizând.

Ochii ei străluceau.

Zâmbetul nu îi dispărea de pe chip.

Fiecare mișcare era fluidă.

Naturală.

Prea naturală?

Gândul îi trecu rapid prin minte.

Oare…Este real? Sau joacă?

Își încrucișă brațele ușor.

Privirea i se întunecă pentru o fracțiune de secundă.

Pentru că nu știa, nu mai știa.

Unde începea adevărul și unde se termina minciuna.

Dar un lucru era sigur, el urma să afle.

Melisa închise dulapul.

Se întoarse spre el.

– Gata.

Zâmbi și se apropie încet.

Îi prinse mâna.

– Îți place?

Întrebarea era simplă.

Dar în spatele ei era ceva mai mult.

O nevoie, o confirmare.

Will o privi câteva secunde.

Apoi zâmbi calm.

– Îmi place…

O trase ușor spre el.

– Atâta timp cât ești tu aici… îmi place. Cuvintele lui o atinseseră.

Se vedea.

Melisa își coborî privirea pentru o clipă, apoi se lipi ușor de el.

Și, pentru un moment, totul părea real.

Prea real.

Iar ăsta…era cel mai periculos lucru dintre toate.