Masca Perfecțiunii Capitolul 8

Dimineața veni liniștit peste conacul Morgenstern.

Lumina soarelui pătrundea prin draperiile mari, mângâind încăperea într-un mod cald, aproape liniștitor. Aerul păstra încă urmele nopții, parfum, piele, respirații amestecate.

Dar acea liniște nu dura.

Realitatea revenea, întotdeauna revenea.

Melisa se mișca prin dormitor cu o eleganță calmă, deja îmbrăcată impecabil, într-un costum sobru, negru. Părul îi era prins, machiajul discret, impecabil, ca de fiecare dată.

Masca era pusă…. perfectă.

Will o privea din prag, sprijinit de ușă, îmbrăcat simplu, dar cu acel aer care nu putea fi ignorat.

Pentru o clipă, nu spuse nimic.

Doar o privi.

Analizând.

Memorând.

– Plecăm împreună? întrebă ea, ridicându-și geanta de pe masă.

Vocea ei era calmă.

Dar în privire, încă era ceva din noaptea trecută.

Will aprobă ușor.

– Da.

Coborâră împreună scările, în liniște.

Nimic forțat, nimic tensionat, doar… aparent normal.

În fața conacului, aerul dimineții era proaspăt. Mașinile îi așteptau.

Melisa se opri lângă a ei, se întoarse spre el.

– Eu merg la firmă.

Will dădu din cap.

– Eu am întâlnire cu ofițerul de cauțiune.

O pauză scurtă se lăsa între ei, privirile li se întâlniră

– Ne putem vedea pentru prânz dacă te eliberezi? spuse el, cu un zâmbet ușor.

Melisa îl privi o clipă.

Îl cântări.

Apoi zâmbi cu căldură.

– Sigur… chiar mi-ar plăcea asta.

Tonul ei era sincer… suficient de convingător încât să pară.

Se urcă la volan, motorul porni.

Și fără să mai spună nimic, plecă.

Will rămase pe loc.

Privind în urma ei.

Mașina se îndepărta încet, apoi dispăru după colț. Liniștea se așternu. Dar de data asta, nu era liniștită. Era încărcată.

Will își scoase telefonul din buzunar.

Privirea lui se schimbase.

Complet.

Nu mai era caldă, nu mai era blândă.

Era… rece.

Calculată.

Apăsă rapid un număr.

Nu sună mult.

– Da?

Vocea de la celălalt capăt răspunse imediat.. un bărbat.

Will își întoarse ușor privirea spre poarta conacului.

– Suntem înapoi în oraș. Tonul lui era diferit acum. Serios…direct.

– Perfect… se auzi vocea celuilalt.

– Important este să aibă încredere în tine suficient cât să afli adevărul.

Will rămase tăcut o secundă.

Privirea lui coborî ușor.

Gânditoare.

– Nu are încredere.

Cuvintele ieșiră fără ezitare.

– Cel puțin nu acum.

Inspiră adânc.

– Este confuză în legătură cu eliberarea mea, spuse apoi făcu o pauză.

Vocea lui deveni mai apăsată.

Mai sigură.

– Dar va avea încredere.

Privirea lui se întunecă ușor.

– Voi avea eu grijă de asta.

La capătul firului, bărbatul nu mai spuse nimic.

Nu era nevoie.

Will închise apelul.

Coborî telefonul. Pentru o clipă, rămase nemișcat.

Apoi își trecu mâna prin păr.

Respiră adânc.

Și își ridică din nou privirea.

Masca revenise, perfectă.

La fel ca a ei, se întoarse și plecă.

Jocul continua.

Melisa ajunse la firmă exact la ora la care orașul era deja în plină mișcare.

Clădirea impunătoare de sticlă și oțel reflecta lumina dimineții, iar intrarea principală era animată de oameni în costume, pași grăbiți, telefoane duse la ureche.

Când ea păși în interior, totul încetini.

Privirile se întoarseră cu respect.

Admirație. Teamă.

– Bună dimineața, doamna Morgenstern.

– Bună dimineața.

– Bună dimineața, doamna.

Vocea lor se ridica pe rând, dar Melisa nu se opri.

Doar înclină ușor capul, rece.

Elegant.

Pașii ei răsunau pe marmura lucioasă, apăsați, siguri, ritmați perfect. Tocurile loveau podeaua ca un metronom al puterii pe care o construise în lipsa tuturor.

Ajunse la lift, apăsă butonul.

Ușile se deschiseră imediat.

Intră.

Singură.

Ușile se închiseră cu un sunet surd.

Și atunci, masca începu să crape.

Doar puțin.

Destul cât gândurile să năvălească.

Liftul urca lent, dar mintea ei cobora adânc în ea însăși.

Will.

Numele lui îi traversă gândurile ca un fior. Își sprijini spatele de peretele metalic rece. Închise ochii pentru o clipă.

Era acolo.

Din nou, lângă ea.

După tot ce se întâmplase, după tot ce făcuse ea. Un zâmbet aproape imperceptibil îi atinse buzele.

Îl iubea, nu putea nega.

Nu mai voia să nege, dar iubirea aceea nu era liniștită.

Nu era curată, era încărcată.

Amestecată cu teamă, cu suspiciune, cu… instinct.

Deschise ochii. Privirea ei deveni mai ascuțită. Prezența lui o calma, asta era adevărat, îi liniștea haosul.

Îi oferea acel sentiment de… acasă.

Dar în același timp, o neliniștea.

Profund, pentru că ceva nu se lega.

Eliberarea lui. Felul în care apăruse.

Privirea lui…tonul lui.

Totul era… prea bine așezat.

Prea controlat.

Melisa își încrucișă brațele.

Unghiile i se înfipseră ușor în piele.

Trebuia să afle, trebuia să știe exact condițiile eliberării lui.

Fără presupuneri, fără iluzii.

Fără emoții, pentru că în lumea ei, adevărul era singura monedă reală.

Și ea știa asta mai bine decât oricine.

Un oftat ușor îi scăpă printre buze.

Ironia situației o lovi brusc.

Ea.

Cea care ascundea cele mai adânci și întunecate secrete. Cea care construise totul pe minciună, pe manipulare, pe planuri calculate la sânge.  Se temea acum că cineva îi ascunde ceva. Un zâmbet rece îi apăru pe chip.

Aproape amuzat.

– Interesant… șopti pentru sine.

Liftul se opri cu un sunet scurt.

Ușile se deschiseră și în acea fracțiune de secundă, totul dispăru.

Masca reveni.

Impenetrabilă.

Melisa își îndreptă postura.

Privirea i se răci, păși afară din lift.

Din nou…Doamna Morgenstern.

Dar undeva, adânc… știa…știe foarte bine că jocul ei abia începea cu adevărat.

Ajunsă în birou, Melisa închise ușa în urma ei fără grabă. Click-ul sec al yalei răsună scurt în încăpere.

Liniște.

Biroul ei de la etajul zece era scăldat în lumină, pereții din sticlă dezvăluind orașul întins sub ea, o lume care se mișca rapid, dar care, acolo sus, părea controlabilă.

Exact așa cum îi plăcea ei.

Își lăsă geanta pe suprafața impecabilă a biroului, un gest simplu.

Apoi își scoase telefonul.

Degetele ei se mișcară rapid pe ecran, fără ezitare.

Apel.

Telefonul sună de două ori.

– Da.

Vocea de la celălalt capăt era joasă.

Răgușită. Rece.

Melisa nu zâmbi.

Privirea ei deveni mai dură.

– Sunt Melisa, spuse lăsând o pauză scurtă ca o confirmare a puterii pe care o avea.

– Am nevoie de ajutorul tău.

Tonul ei coborî ușor. Serios. Tăios.

– Vreau să urmărești pe cineva.

Se lăsă ușor pe marginea biroului, privind în gol.

Dar în mintea ei,  totul era clar.

– Vreau să fii la fel de eficient… așa cum ai fost și în trecut.

La capătul firului, o respirație scurtă.

Apoi se auzi din nou acel glas rece

– Sigur.

Vocea aceea nu punea întrebări.

Nu cerea explicații, doar executa.

Exact de asta îl alesese.

Melisa își încrucișă brațele.

Privirea i se întunecă ușor.

– Îți voi trimite toate detaliile.

Apoi, cu o răceală aproape tăioasă;

– Vreau să știu chiar și câte respirații are pe zi.

Tăcerea se lăsă din nou pentru o secundă.

Apoi răspunsul veni.

Simplu.

Direct.

– Se va face.

Apelul se închise.

Melisa rămase nemișcată.

Telefonul încă în mână, privind ecranul.

Pentru câteva secunde, nu se mișcă, nu respiră mai adânc, nu clipi.

Apoi…își ridică încet privirea.

Se duse spre scaun, se așeză.

Elegant.

Calm.

Dar în interior, era altceva.

Gândurile începeau să se așeze, strategic, ordinate.

Will.

Numele lui îi reveni în minte.

Imaginea lui.

Vocea lui.

Felul în care o privea, felul în care o atingea. Felul în care o iubea. Un fior scurt îi traversă trupul.

Dar nu era doar dor, nu era doar iubire.

Era… suspiciune.

Melisa își sprijini coatele pe birou.

Își împreună degetele.

Privirea i se ascuți.

Voia să știe.

Tot.

Fiecare pas, fiecare întâlnire. Fiecare respirație, pentru că în lumea ei, încrederea nu se oferea.

Se verifica, se controla, se câștiga.

Și chiar dacă o parte din ea, îl voia, îl iubea. Îl simțea din nou aproape.

Cealaltă parte nu dormea niciodată.

Nu ierta.. nu uita.

Un zâmbet mic, rece, îi apăru pe buze.

– Hai să vedem… șopti încet.

-De partea cui ești cu adevărat, Will…?

În biroul acela luminat de soare,

Jocul se mutase la un alt nivel.

Și de data asta….

Niciunul dintre ei nu mai juca singur.