Mincinosul-Capitolul 18

Încă de dimineață, cerul era înnorat. Starea mea de spirit era la fel. Verificasem datele marcate în calendar și medicamentele din dulap. Ca de obicei, Charles pregătise din belșug pastilele, astfel încât să nu lipsească nimic. Din nou, cantitatea era suficientă; le-am împărțit în două, unele în dulap, celelalte în servietă.

Mă trezisem mai devreme decât de obicei și-mi aranjasem aspectul cu mult mai multă meticulozitate.

Când se apropie ciclul de călduri, uneori starea de spirit se schimbă din cauza erupției hormonale. În cazul meu, dispoziția și condiția se înrăutățeau tot mai mult, așa că aveam și mai multe motive de îngrijorare. În plus, ciclul nu era constant din cauza diferențierii târzii. În perioada asta deveneam mult mai sensibil. Mai ales după ce-l auzisem pe Keith Knight Pittman spunând că „arăt ca un vagabond”. Am mai verificat o dată oglinda. De la părul perfect aranjat până la unghiul strâns al cravatei, totul era impecabil. Tenul îmi era palid, dar cu el nu aveam ce face. Am dat din cap și am ieșit din baie.

……………….

Nu eram singurul care se simțea prost. După ce am respirat adânc și am intrat în sala de mese, am simțit imediat starea lui Keith. În ultima vreme nu fusese în formă bună. Devenise și mai rău după atacul suferit. După așa ceva, nimeni nu se poate simți bine o vreme. M-am apropiat de el.

— Bună dimineața.

Keith, care se uita la un articol pe tabletă, ridică brusc capul. De obicei mă ignora, dar de data asta reacția fu neașteptată. Mă privit mult mai cercetător decât de obicei.

— E perioada ta de călduri?

— Poftim?

Mă întrebă din nou, dintr-odată, iar eu am clipit, surprins. Keith repetă, vizibil iritat:

— Mă auzi? E ciclul tău de călduri?

Am răspuns monoton, ca de obicei, strângând fără să vreau pumnii.

— Dacă e ciclul de călduri, probabil va veni curând. Mă pregătesc.

Keith mormăi ceva încet, am recunoscut limbajul vulgar.

Ai observat vreodată că aroma feromonilor se intensifică pe măsură ce se apropie perioada? Atunci, nu dispare nici după ce iei medicamente?
Până acum reușisem să o ascund.

Ar trebui să iau mai multe pastile?

Dar deja luam doza maximă.

Pot să cresc cantitatea?

Când m-am gândit la ce urma să fac în momentul în care va începe ciclul, m-a cuprins neliniștea. Cantitatea de medicamente pe care o luam acum era deja mai mare decât cea din timpul ciclului. Dacă aș fi luat și mai mult, ar fi putut apărea efecte secundare.

— Dacă nu vă place mirosul…

M-am oprit înainte să spun că aș putea folosi parfum. Ar fi fost și mai neplăcut dacă aroma feromonilor s-ar fi amestecat cu alte mirosuri. Keith părea să-mi fi citit gândurile.

— Parfumul nu e rău. Există vreun Alpha căruia să-i displacă mirosul unui Omega?

Trase un fum lung de țigară și adăugă iritat:

— Vreau doar să te abții. E enervant.

Am rămas fără cuvinte și, pentru o clipă, uitasem ce voiam să spun. Lucrasem cu Keith de mult timp, de când mă alăturasem companiei, dar nu observase niciodată parfumul meu.

— Voi fi atent.

Chiar și așa, nu părea mulțumit. Continua să inhaleze fumul de țigară, care se răsucea în aer. Se lăsă tăcerea, iar el rămase așezat pe scaun.

Charles veni puțin mai târziu cu micul dejun. Keith, care sosise înaintea mea,  termină de mâncat în mai puțin de cinci minute.

Am rămas singur la masa mare din sala de mese și mi-am luat micul dejun.

— Nu lua în seamă ce a spus domnul Pittman.

Charles vorbea în timp ce îmi umplea paharul gol cu suc. Era o situație neobișnuită, l-am privit surprins. Am ridicat capul. Charles a continuat, cu expresia lui impasibilă dintotdeauna:

— Rutul lui va începe curând. Pittman se află și el într-o perioadă sensibilă, așa că nu poate evita să fie irascibil.

Abia atunci am înțeles puțin mai bine. Un Alpha dominant părea să fie într-o stare proastă când se apropia momentul. Interesant. Trăiau într-o lume complet diferită față de Alpha sau Omega obișnuiți, dar aveau ceva în comun.

Ai devenit mai sensibil la miros?

M-am simțit stânjenit. Până va trece perioada, probabil ar fi mai bine să păstrez distanța, nu voiam să-mi pierd mințile. Poate ar fi fost mai bine să lipsesc câteva zile de la companie. M-am hotărât din nou și am băut sucul.

…………………

— Bună dimineața.

Emma m-a salutat la fel de energic ca întotdeauna.

— Ești bine? Ai fața cam palidă.

Am răspuns cu un oftat adânc.

— Sunt doar obosit. M-am culcat târziu aseară.

— Încearcă să te odihnești puțin în weekend, Yeonwoo.

— Mulțumesc. O să încerc.

După o conversație apăsătoare, m-am dus la locul meu și mi-am organizat munca pentru ziua de azi. Programul pentru următoarele trei luni era deja stabilit. Eram ocupat să verific totul înainte de a-i raporta lui Keith, când, deodată, am observat privirea lui Emma ridicată spre mine.

— Vrei să spui ceva?

Când am întrebat fără să-mi dau seama, a zâmbit.

— Arată mult mai bine… buzele tale.

La cuvintele ei, mi-am dus instinctiv mâna la buze.

— Mă bucur. Eram îngrijorată, părea că va dura mult. Balsamul acela de buze a fost eficient.

Emma o spusese zâmbind, dar eu nu-l folosisem niciodată. Voiam să mai păstrez rănile încă o zi. Totuși, se vindecaseră, iar amintirea se estompa în orice clipă. Am strâns ușor buzele, cu un regret mut. Urmele lui dispăreau în tăcere. Nu voiam să-mi mușc buzele ca să le acopăr intenționat. Priveam trist cum se pierd.

— Mulțumesc că ți-a păsat, Emma.

Emma zâmbi luminos, apoi începu să vorbească cu o altă secretară care venise la muncă. Am privit-o o clipă, apoi m-am întors la treabă. Am stabilit ce aveam de făcut în funcție de program și, când am ieșit din biroul secretariatului, m-am întâlnit din nou cu Emma; a zâmbit în tăcere. I-am zâmbit și eu și am plecat.

— … Ah.

De îndată ce am închis ușa în urma mea, am oftat și am închis ochii. După ce m-am sprijinit o vreme de ușa închisă, amețeala s-a mai domolit. Părea că momentul va veni în câteva zile. Trebuia să mă pregătesc din timp. Am respirat adânc și mi-am pus corpul în mișcare. Trebuia să cumpăr o bijuterie pentru Naomi și să merg să-mi iau rămas-bun.

Eram foarte tensionat, dar, din fericire, am ajuns la magazin fără probleme. Când am deschis ușa, încrederea afișată m-a dezamăgit.

— Bună, Yeonwoo. Ce mai faci?

Managera m-a salutat cu brațele deschise. Am salutat-o și am schimbat o îmbrățișare de complezență, obraz la obraz.

— Ce s-a întâmplat azi?

Oricine vedea zâmbetul ei larg știa că avea multe intenții. I-am răspuns la fel, cu un zâmbet de fațadă.

— Am venit să ridic cadoul domnului Pittman. Azi e ultima zi.

Keith nu trebuia niciodată să-și ia rămas-bun personal, așa că toată stânjeneala cădea pe umerii mei. Oricum, de obicei dura o lună sau două, dar în ultima vreme abia treceau două săptămâni. Nu era nevoie de un cadou. Chiar dacă de data asta durase neobișnuit de mult, rezultatul era același. Nimic nu se schimbase. Faima lui Keith Pittman rămânea aceeași, oferea întotdeauna bijuterii moderate, rafinate și la un preț rezonabil, ca formă de adio. Chiar dacă dăruia o brățară, nimeni nu interpreta greșit. Până la urmă, oamenii văd doar ce vor să vadă.

— Oh, desigur. Vino. Chiar și dacă nu e cazul, a apărut un produs nou. E foarte popular zilele astea.

Dintre numeroasele pietre aduse din interior, am ales una. Afară, doi șoferi și un bodyguard păzeau intrarea. Am luat bijuteria, am ieșit imediat și m-am urcat în mașină. Nu era nevoie să-i cer adresa lui Naomi.

Conacul lui Naomi era la periferie; nu a durat mult până am ajuns. Reședința ei, primită ca pensie alimentară la divorțul de al doilea soț, era situată într-o pădure liniștită. După ce mi-am confirmat identitatea la poartă, m-am îndreptat spre casă. Tot ce vedeam pe drum erau copaci îngrijiți. Surprinzător, mi-am spus că poate își dorea mai mult această viață liniștită.

Naomi, anunțată dinainte de paznicul de la poartă, m-a întâmpinat și a observat imediat ce aveam în mână. O femeie cu ochi ageri, ar fi sesizat imediat. Eram tensionat și așteptam reacția ei.

— Cafea?

Am răspuns neliniștit:

— Da, vă rog.

Apoi mi-am amintit de Annabel, care furase sperma. Și de Naomi, care spusese că e păcat să se despartă de Keith. Poate făcuse o poză pe ascuns cu Keith și își făcuse un dildo. Chiar dacă ar fi făcut-o, ce am fi putut spune?

Când am intrat în salon, ghidat de Naomi, avea deja un invitat care ajunsese înaintea mea și bea ceai. L-am simțit imediat… mirosul de feromoni dominanți.

— Ce?

Când privirile ni se întâlniră, mi-a scăpat o exclamație. Corpul mi se încordă pe loc. Un fior mi-a străbătut spatele și îmi apărură broboane reci în palme. Grayson stătea pe canapea, nemișcat.

Părea că aștepta să vadă dacă voi face o criză sau nu.

E în regulă.

Mi-am calmat respirația în grabă.

Sunt mai bine acum. Sunt bine fără medicamente.

În plus, era casa lui Naomi. Bodyguarzii erau afară, iar Grayson nu ar fi riscat să-și păteze imaginea făcând o scenă într-un loc atât de străin. …

 Chiar așa?

Gândul că lui Grayson nu i-ar păsa de privirile celorlalți m-a făcut să-mi clatin capul.

Totuși, rămăsesem pe loc, incapabil să mă mișc. Mintea mi se golise. Obiectul din mâna mea căzuse pe podea, dar nici măcar nu realizasem.

— Oh, ce se întâmplă?

Chipul surprins al lui Naomi mi-a trecut o clipă prin fața ochilor, apoi atât. În scurt timp, ieșisem din conac, spre mașina care mă aștepta afară. L-am văzut pe șofer lângă sedan și am deschis imediat portiera din spate.

— Haideți, vă rog.

Am gâfâit, vorbind cu greu.

După ce m-am așezat în mașină, tot corpul a început să tremure. Am închis ochii și mi-am sprijinit capul. Când i-am deschis, șoferul era deja la volan și pornea mașina.

M-am strâns ghemuit pe banchetă, mi-am cuprins corpul cu brațele și am închis din nou ochii. Ca de obicei, aroma feromonilor lui Keith plutea în interior. Am respirat adânc, cu ochii închiși. Am inspirat și expirat de mai multe ori, încercând să-mi opresc tremuratul. Dar, oricât respiram, corpul nu se calma. Aroma lui, cea care mă stabiliza de obicei, nu funcționa azi. Probabil pentru că ciclul meu se apropia. Când am ridicat cu greu pleoapele, peisajul de dincolo de geam era neclar. Eram amețit, ca și cum mi-ar fi tremurat creierul.

— Yeonwoo, ești bine? Yeonwoo!

Șoferul se întorsese și mă striga. Dar nu am mai putut răspunde. Respirația mi-a devenit rapid incontrolabilă și, dintr-odată…se opri.

— Respiră adânc… încă o dată.

O voce calmă veni de deasupra. Am inspirat din nou, profund.

— Liniștește-te.

Eram ținut în brațe, în tăcere. Simțeam spasme în tot corpul. Ochii mi se umpluseră de lacrimi. Când am reușit cu greu să-i deschid, un peisaj familiar mi-a apărut în față. Eram încă în mașină, diferența era că acum mă aflam în mașina lui Keith.

—…!

Abia mai târziu am realizat situația și am încercat să mă ridic, dar am eșuat. Keith m-a prins imediat în brațe, ca să nu pot scăpa. Mi-a apăsat capul pe pieptul lui, împiedicându-mă să mă mișc. Nu aveam cum să evadez și nu mi-a rămas decât să stau prins în brațele lui. Am încremenit. Simțeam feromonii revărsându-se. Aroma dulce se răspândise în mașina închisă. Am expirat încet, cu respirația tremurândă.

— Ești bine?

— Da…

După convulsie veni amețeala și nu-mi mai păsa de nimic. Ar fi trebuit să-i spun lui Naomi. Cum puteam să-i explic lui Keith că eșuasem? Prea multe gânduri îmi invadară mintea.

Keith fu primul care vorbi.

— Ce s-a întâmplat?

Vocea lui calmă nu era foarte diferită de cea obișnuită. Până acum, nu părea să mă învinovățească. Am deschis gura să răspund, dar nu găseam formularea potrivită. Keith m-a așteptat în tăcere. După un timp, am vorbit cu greu.

— Am fost la doamna Parker… conform instrucțiunilor dumneavoastră… am trecut mai întâi pe la Tiffany, totul a decurs bine… dar la conacul Parker… m-au condus în salon… și acolo… era domnul Miller.

Când am vorbit despre Grayson, cuvintele mi se opriră. Frica de acel moment reveni și tot corpul mi se încordă din nou.

Keith mă mângâie pe spate, ca și cum ar fi încercat să mă liniștească precum pe un copil. Mi-am mușcat buzele.

— Deci… asta s-a întâmplat.

Chiar și în brațele lui, am fost surprins de reacția lui. Am închis ochii.

— Îmi pare rău…

— Ești încă departe de a fi bine.

În clipa în care i-am auzit cuvintele, inima mi se strânse.

Sunt jalnic? Crezi că nu mai sunt bun de nimic?

Gândurile mă copleșeau.

Ce fac acum?

Am simțit că lacrimile erau pe punctul să cadă din nou, așa că mi-am închis ochii. Mi-am mușcat buzele ca să-mi reprim plânsul.

Cu greu am deschis gura.

— Îmi pare rău… lasă-mă să plec.

Vocea mi se frânsese. Keith  continua să mă țină, mângâindu-mă pe spate. Deodată, i-am simțit nasul în părul meu și un miros profund se ridică. Vocea lui se auzi profundă și mă ibi direct în măruntaie.

— Nu pot…

Am încetat să mai mă zbat.

—… Îmi pare rău, am murmurat eu din nou, dar Keith nu mai spunea nimic. În brațele lui, nemișcat, mi-am mușcat buzele și mi-am înghițit lacrimile.

Steward spusese că vom încerca un nou tratament. Asta era tot ce mai rămânea. Trebuia să mă vindec, orice ar fi. Nu voiam să fiu abandonat ca o povară inutilă. Măcar până la capăt, voiam să rămân un secretar competent. Mă durea inima. Am închis ochii și am respirat adânc. Keith rămase în continuare cu mine mult timp. Nu puteam înțelege ce gândea, dar un lucru era sigur: eram jalnic.