Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 17

Clipe suspendate

Dimineața se ridicase încet peste Tikrit, dar lumina ei nu avea nimic din liniștea obișnuită a unui început de zi. Spitalul părea un organism rănit. Pe treptele de la intrare rămăseseră pete întunecate de sânge, iar în curte polițiștii și paramedicii se mișcau printre ambulanțe cu o gravitate tăcută, adunând resturile unei bătălii care durase prea puțin și totuși schimbase totul.

În interior, coridoarele erau pline de pași grăbiți.

Ușile blocului operator se deschideau și se închideau într-un ritm constant, iar luminile puternice ale sălilor de operație ardeau ca niște sori artificiali.

În sala de operație unu, Taro Daho, întins pe masa chirurgicală era între viață și moarte.

Pielea lui devenise aproape translucidă sub lumina albă, iar hainele îmbibate de sânge îi fuseseră îndepărtate. Totuși, rănile rămâneau acolo, crude și amenințătoare.

În fața mesei de operație stătea Tara și echipa paramedicală.

Masca îi ascundea jumătate din chip, dar ochii ei erau limpezi și concentrați. În acea clipă nu mai era femeia care plânsese pe coridor cu câteva minute înainte.

Era chirurg, era medic și era femeia care refuza să-l lase pe Taro să moară.

Lângă ea, Chao Fah examina radiografia fixată pe panoul luminos.

– Tara…e foarte gravă situația. Patru gloanțe, spuse el încet.

Vocea lui era calmă, dar în sală se simțea tensiunea care plutea între toți cei prezenți.

– Unul lângă măduva spinării. Unul la doi milimetri de miocard. Două în brațul stâng.

Chao Fah întoarse capul spre Tara și pentru o clipă privirile lor se întâlniră.

Nu era nevoie de cuvinte, amândoi știau că operația aceea avea să fie una dintre cele mai dificile din viața lor.

– Începem, spuse el.

Tara respiră adânc, apoi își coborî privirea asupra pieptului lui Taro.

„Să nu îndrăznești să mori”, gândi ea.

-Scalpel.

Asistenta îi puse instrumentul în palmă. Mâna Tarei era perfect stabilă.

Doar ea știa cât de mult o costa să rămână așa.

Fiecare fibră din ea voia să-l atingă altfel, să-i spună că este acolo, că nu îl va lăsa să plece, că îl iubea și că dorea să fie soția lui.

Dar în acel moment nu era loc pentru slăbiciune.

Prima incizie fu precisă.

Chao Fah lucra în tăcere lângă ea, coordonând fiecare pas.

– Aspirație.

– Pense.

– Mai multă lumină.

Timpul începu să curgă altfel, minutele deveneau ore.

În jurul lor echipa medicală se mișca aproape fără zgomot.

Din când în când monitorul scotea sunete scurte, iar fiecare dintre ele făcea ca inima Tarei să tresară, dar mâinile ei nu tremurau.

Chao Fah operă cu Tara până când un alt chirurg, chemat de acasă, intră în sală. Chao Fah se mută în sala de operație alăturată, acolo unde era  Ramanan Siri.

Glonțul îi sfâșiase umărul, iar loviturile primite în luptă îi afectaseră coastele. O rană urâtă se profila și pe șold. Fusese anesteziat total, dar chiar și inconștient, corpul lui părea încordat, ca și cum refuza să accepte ideea că fusese doborât.

Medicul care îl opera își șterse fruntea.

– Comandantul ăsta e făcut din fier, totuși a avut mare noroc cu băiatul ăla care e în sala 3, Ia uite aici…

Chirurgul care era deja la pensie, dar care fusese chemat de urgență să opereze, îi arătă coastele.

-Dacă băiatul ăla nu se trântea pe el ar fi fost mort. Unghiul de tragere țintea inima în plin. Coastele s-au rupt când căpitanul s-a aruncat pe el. Mă descurc singur cu asistenta, tu mai bine du-te la băiatul bătăuș. Am auzit că a făcut praf o grămadă de atacatori. Ah, am văzut-o pe fata ta mai mare plângând în fața sălii lui. E logodnicul ei?

Chao Fah nu-i răspunse, dar în gând cuvintele ieșiră de la sine:

Dacă scapă, sigur va fi…

În sala 3, Adam Poh lupta și el pentru viață.

Glonțul intrase prin spate și ieșise aproape de coastă. Chirurgul de la Urgențe lucra rapid, dar fiecare secundă era importantă. Când îl văzu pe Chao Fah scoase un oftat de ușurare.

–Chiar aveam nevoie de mâini în plus. Situația căpitanului  e critică. Un plămân perforat.

Ridică pentru o clipă privirea spre monitor, apoi continuă în timp ce lucra.

– A intrat posterior, probabil a fracturat parțial o coastă și a traversat țesutul pulmonar înainte să iasă. Asta înseamnă două probleme majore: hemoragie internă și pneumotorax.

Un asistent aspiră sângele din câmpul operator.

– Plămânul s-a colapsat parțial. Aerul și sângele au pătruns în cavitatea toracică și îi comprimă respirația.

Medicul întinse mâna după un instrument.

– Trebuie să controlăm hemoragia, să suturăm țesutul pulmonar și să verificăm dacă nu sunt afectate vasele intercostale sau diafragma.

Își încordă maxilarul.

– Problema e că țesutul pulmonar e extrem de fragil. Orice manevră greșită poate provoca o ruptură mai mare sau o hemoragie masivă.

Îi aruncă o privire rapidă lui Chao Fah.

– De aceea aveam nevoie de tine.

Făcu un gest spre câmpul operator.

– Cineva trebuie să mențină expunerea, să aspire sângele și să controleze presiunea în timp ce eu suturez plămânul. Dacă pierdem vizibilitatea pentru câteva secunde, putem pierde pacientul.

Monitorul cardiac bipăia constant, dar instabil.

– În plus, trebuie montat și un tub toracic pentru drenaj după ce închidem. Dacă rămâne aer sau sânge în cavitatea pleurală, plămânul nu se va reexpanda.

Chirurgul respiră adânc.

– În momentul ăsta fiecare minut contează. Dacă nu oprim hemoragia și nu restabilim funcția pulmonară rapid, va intra în insuficiență respiratorie.

Întinse mâna spre Chao Fah, indicând zona afectată.

– Tu stabilizezi lobul inferior și menții câmpul curat. Eu încep sutura pulmonară.

Chirurgul se opri puțin și se uită întrebător la Chao Fah.

–Doctore Siri, de ce plângea fata ta în fața sălii de operație? E logodnica băiatului ăsta?

De data aceasta Chao Fah răspunse în timp ce asistenta îl ajuta să-și pună mănușile chirurgicale.

– Nu încă, dar se pare că evenimentul e inevitabil.

–Oh, atunci să ne grăbim să-l reparăm, ar fi păcat să ratăm o petrecere de logodnă.

În a patra sală de operație, Arian Perth era și el sub lumina albă a lămpilor chirurgicale.

Rănile lui erau mai puțin grave, dar pierduse mult sânge.

Medicii lucrau metodic.

În tot spitalul se ducea o bătălie tăcută.

Înapoi în sala de operație unu, Tara simți prima mare tensiune.

Chirurgul indică zona de lângă inimă.

– Aici.

Vocea lui deveni mai joasă.

– Dacă greșim un milimetru…

Nu termină propoziția.

Nu era nevoie.

Tara își strânse maxilarul.

– Nu vom greși, omul ăsta e viitorul meu soț, n-ai interesul să-ți tremure mâna.

Cu o mișcare lentă și extrem de precisă, începu să extragă glonțul.

Secunda aceea păru să dureze o eternitate, apoi metalul apăru între pense.

Chirurgul expiră încet.

– Bun.

Dar lupta nu se terminase. Tara se aplecă și sărută fruntea rece a lui Taro cu gura ascunsă e masca chirurgicală. Spiritul bărbatului Omega plana încă între viață și moarte…

—

La zeci de kilometri de Tikrit, o mașină neagră gonea pe șoseaua pustie spre aeroportul privat.

În interiorul ei, Lior stătea între doi membri ai Dragonilor Roșii.

Avea mâinile legate și totuși chipul lui era liniștit.

Unul dintre atacatori îl privi curios.

-Ai venit singur.

Lior nu răspunse imediat.

Privirea lui era fixată pe câmpurile care se derulau dincolo de geam. Apoi vorbi aproape șoptit:

– Nu aveam altă alegere.

– Pentru tine… sau pentru ei?

Lior zâmbi slab.

-Pentru toți.

Dragonul Roșu râse scurt.

–Crezi că sacrificiul tău va schimba ceva?

Lior nu mai răspunse, în mintea lui apărea imaginea spitalului.

Chipul lui Ramanan.

Chipul lui Taro.

Și ochii Tarei plini de lacrimi.

Uneori, gândi el, pentru ca ceilalți să trăiască, cineva trebuia să accepte să meargă singur în întuneric.

Mașina dispăru pe șoseaua lungă.

Iar în spitalul din Tikrit, operația continua, viața lui Taro atârna încă de o linie subțire.

……………….

La mii de kilometri depărtare de Tikrit, într-o clădire modernă de sticlă și oțel dintr-un oraș european, atmosfera era cu totul alta.

Sala mare a seminarului internațional de Medicină alternativă era plină. Cercetători, medici, profesori și specialiști din toată lumea ocupau rândurile largi de scaune, iar pe ecranul uriaș din față se succedau grafice, diagrame și titluri de conferințe.

Rian stătea într-unul dintre rândurile din mijloc, cu programul seminarului deschis în fața lui.

Parcurgea lista prezentărilor cu o atenție calmă. Temele erau interesante, unele chiar provocatoare. Ar fi fost un eveniment perfect pentru el, exact genul de întâlnire intelectuală care îi plăcea.

Și totuși…

Simțea ceva ciudat în aer.

La început fu doar un murmur.

Un fel de agitație neobișnuită în jur.

Oamenii își scoteau telefoanele, își arătau unii altora ecranele, șușoteau. Într-o sală plină de profesioniști obișnuiți cu disciplina academică, agitația aceea părea complet nelalocul ei.

Rian ridică privirea.

Două femei din rândul din față discutau în șoaptă, cu ochii mari.

Un bărbat de lângă el își freca fruntea, privind fix ecranul telefonului.

Murmurul creștea.

Apoi cineva se apropie de el.

Era un medic francez pe care îl întâlnise în dimineața aceea la cafea. Omul avea o expresie tulburată și ținea telefonul întins în mână.

– Nu e la dumneavoastră în țară… spuse el ezitant.
– Spitalul din Tikrit?

Rian simți cum ceva rece îi străbate pieptul.

– Ce s-a întâmplat?

Bărbatul nu răspunse.

Îi întinse telefonul.

Pe ecran rula o transmisie în direct. Imaginea tremura. În holul unui spital, pacienți și doctori erau în genunchi.

Bărbați mascați cu arme  erau peste tot.

Vocea unuia dintre atacatori răsuna clar în cameră:

– Predați-l pe Dark Tahal și totul se va termina într-o clipă.

Camera se apropie de ostatici.

-Dacă nu… la fiecare cincisprezece minute vom executa unul dintre ei.

Rian simți cum sângele îi părăsește fața și, pentru o clipă, lumea din jur se estompă: sala de seminar, vocile oamenilor, lumina puternică a reflectoarelor.

Totul dispăru.

Pe ecran apăru curtea spitalului, fum, polițiști, răniți.

Și pentru o fracțiune de secundă… Taro căzut la intrarea în spital.

Rian se ridică atât de brusc încât scaunul lui se răsturnă.

Nimeni nu spuse nimic. Fața lui era albă și ochii îi ardeau.

În câteva secunde își strânse laptopul, mapa și telefonul.

– Îmi cer scuze, spuse scurt.

Vocea lui era calmă, mult prea calmă, dar cei care îl priveau simțeau că ceva enorm se întâmpla sub acea liniște.

Rian părăsi sala fără să se mai uite înapoi.

O oră mai târziu, avionul privat al organizației care organizase seminarul se pregătea de decolare.

Rian stătea în față, cu privirea fixată pe telefon. Transmisia continua, apoi imaginea se schimbă.

Un tânăr apăru în cadru cu mâinile ridicate și chipul liniștit.

Lior!

Inima lui Rian se răci.

– Eu sunt Dark Tahal.

În cabină se făcu liniște, pilotul întoarse capul.

– Domnule, suntem gata de decolare.

Rian nu răspunse imediat.

Privirea lui rămase fixată pe ecran, unde Dragonii Roșii îl împingeau pe Lior într-o mașină.

Pentru o clipă, ochii lui Rian se închiseră.

Când îi deschise din nou, nu mai era nicio ezitare în ei.

Ridică privirea spre pilot.

Vocea lui continua să fie calmă, rece și absolut hotărâtă.

– Direcția Baha.